Abonare la postări!

joi, 31 decembrie 2009

LA MULŢI ANI!

Dorinţa pentru 2010:


Îmi doresc să fim sănătoşi, să găsim ceea ce căutăm şi, poate, nu am găsit încă, să avem un an mult mai liniştit, mai profitabil şi...să fim fericiţi, să trăim în armonie cu cei din jur.

La mulţi ani!

marți, 29 decembrie 2009

Străinul fraierit de sărbători!

Eram într-un magazin în mall, acum câteva seri, cumpăram un cadou pentru o prietenă. În faţa mea, la casă, o cucoană îmblănită, cu fiică'sa şi iubitul acesteia, bănuiesc. Cucoana umpluse câteva pungi cu haine, se pregătea să le plătească cu cardul. Vânzătoarea ia cardul, îl trece prin aparat şi-i comunică, vizibil iritată: "Cardul dumneavostră este expirat". "Cum???", se miră cucoana, "nu poate fi expirat". "Ba da!". "Dar am bani pe el, nu pot plăti?!!!", continuă cucoana, candidă toată. Vânzătoarea îi explică, logic, că degeaba are bani pe card, dacă este expirat nu poate fi folosit. "Hmmm, şi când a expirat???", se miră cucoana. "În noimebrie", îi spune vânzătoarea.

Offf, sărăcuţa, umbla cu cardul expirat de o lună şi ea habar n-avea. Prietenul fetei înţelege că ceva e în neregulă şi întreabă, în engleză, care-i faza. Prietena îi spune că mamiţa ei are cardul expirat şi nu poate plăti toate acele haine. Cucoana îl roagă, la fel de logic, să le ajute. Omul îi spune că n-are cash la el. "Nu-i nimic, mergem să scoatem", se înveseleşte cucoana. Omul îi spune că pe card n-are decât valută. Cucoana nu se lasă: "Nu-i nimic, găsim noi o bancă unde să scoţi banii şi să-i schimbi!". Nu ştiu cum s-o fi rezolvat problema, dar sunt sigură că băiatul nu le-a lăsat la greu!


În rest......a trecut Crăciunul frumos, cu vizite, cadouri, chefuri, ne adunăm puterile şi ne pregătim de Revelion, care va fi şi mai şi!

miercuri, 16 decembrie 2009

Vremea lui Cupidon


Unii ar spune că timpul lui Cupidon e prin februarie, de Valentine; sau că nu contează vremea, ci sentimentele oamenilor..."their luv wishes"; sau că micuţul Cup e complet inutil :))

Eu cred că sarbătorile de iarnă sunt momentul perfect pentru Cupidon. Nu zic, primăvara renaşte natura, tropăie hormoneii ca după hibernare (!), vara e al naibii de romantic la mare, la soare, toamna puteţi culege recolta împreună :))...dar iarna are ceva aparte.

Păi ar fi Crăciunul, o dată. S-o petrece el în familie, cu părinţi, fraţi, bunici, pet-uri etc, dar parcă e altceva să ai un iubit/o iubită....primeşti mai multe cadouri, mai multă afecţiune....mda.

Şi ar mai fi Revelionul. Aici se schimbă treaba.....dacă de Crăciun mai merge, că nu eşti întrebat de prea multe ori "şi? nu ţi-ai găsit pe nimeni? tot singur/singură?" , de Revelion trebuie să rezişti eroic când, în jurul tău, iubăreţi mai vechi, mai noi, jubilează că deh, trec împreună în noul an!

Eee, de aceea Cupidon e noroc chior de sărbători! Eşti singur/ă? Dai pe brânci să faci şi tu cuplu de Revelion, că aşa dă bine, ai cu cine să te pupi sub vâsc, cu cine să faci piruete pe ringul de dans....Nu mai spun că, vorba aceea, cu cine te pupi la ora 00.00, acela ţi-i tovarăşul de joacă în noul an! Eşti cuplat dar nefericit? Tot acum e momentul să scapi de relaţia incomodă; dacă faci revizia şi ieşi pe minus, te cuplezi cu unul din cei singuri şi.....nu uita să te pupi cu el la ora 00.00! Eşti cuplat şi fericit? Cupidon e inutil în acest caz, dar stă pe aproape:))

Lăsând gluma la o parte, suntem mai sensibili şi mai vulnerabili de sărbători. E perioada când iertăm, dăruim, dăm uitării tot ce ne-a necăjit şi ne punem speranţe noi. Şi vrem să facem toate acestea având pe cineva alături.

marți, 15 decembrie 2009

Hai la shopping în New York !!!!

Am primit un mail foarte mişto, foarte tare, foarte foarte, pe care nu-l pot ţine numai pentru mine, clar! Comentarii? la urmă, câte doriţi!!!

La New York s-a deschis un magazin unde femeile pot alege şi cumpăra un soţ.
La intrare sunt afişate regulile de funcţionare ale magazinului:

- Poţi vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ!

- Sunt 6 etaje şi caracteristicile bărbaţilor se îmbunătăţesc pe măsură ce urci la etajul superior.

- Poţi alege orice bărbat de la un etaj sau poţi urca la etajul următor.

- Nu te poţi întoarce la etajul inferior!

O femeie decide să viziteze magazinul pentru a găsi un bărbat care să îi ţină companie.
La etajul unu, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă!"
Femeia decide să meargă la etajul următor. La etajul al doilea, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă şi iubesc copiii!"
Femeia hotărăşte să urce la etajul următor. La etajul al treilea, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii şi sunt extrem de frumoşi!". "Wow" îşi spune femeia, însă hotărăşte să meargă la etajul următor.
La etajul al patrulea, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti şi ajută şi la treburile din casă!". "Incredibil!", exclamă femeia, "cu greu pot rezista!", însă decide să meargă la etajul următor.
La etajul cinci, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti şi ajută şi la treburile din casă şi sunt extrem de romantici!"

Femeia este tentată să rămână şi să aleagă un bărbat, însă până la urmă decide să urce la ultimul nivel. La etajul şase se află următorul afiş: "Eşti vizitatoarea cu nr. 31.456.012 a acestui etaj. Aici nu sunt bărbaţi, acest etaj există numai pentru a demonstra că este imposibil să satisfaci o femeie..."

Mulţumim pentru că aţi ales să vizitaţi magazinul nostru!

Vis a vis de acest magazin, s-a deschis unul asemănător, de unde bărbaţii îşi pot cumpăra o nevastă.

La primul etaj sunt femei care sunt înnebunite după sex.

La etajul doi sunt femei care sunt înnebunite după sex şi nu te bat la cap.

Etajele de la 3 la 6 nu au fost niciodată vizitate de bărbaţi!

Happy Shopping everyone!

duminică, 13 decembrie 2009

Thank God it's Christmas!


Aşa spuneau cei de la Queen şi aşa o să spunem şi noi, cât mai curând! Eu deja am început : "mulţumesc lui Dumnezeu că vine Crăciunul" şi continuarea ar fi...."ca să ne mai tragem sufletul, să uităm puţin de tot ce ne necăjeşte şi să mai şi zâmbim".



De vreo două zile am o poftă de zăpadă şi de colinde, de nu mai pot! Am înţeles de la meteorologi că va ninge cât mai curând, deci asta s-a rezolvat! De altfel, ieri am văzut primii fulgi.....anemici, ce-i drept, dar aşa sunt primii!
Colinde.....trăiască Radio-ul lui Moş Crăciun  - are un playlist excepţional, uiţi de toate, te trezeşti cântând în timp ce munceşti, faci curat, găteşti sau visezi cu ochii deschişi!

Poate că tendinţa este să spui: "Ce Crăciun??? pe vremurile astea îţi mai arde de ceva? e criză, n-am bani, sunt vai de capul meu". Greşit! Necazuri, probleme, neîmpliniri vor fi mereu, nu toţi avem şansa unei vieţi mai mult decât decente! Dar nimeni nu ne poate lua magia Crăciunului petrecut cu familia, cu prietenii, mai ales în copilărie.

Şi chiar era magic....tremuram în fiecare Ajun, aşteptându-l pe Moş. Luminile se stingeau în casă, rămâneau aprinse doar cele din brad, iar colindele abia se auzeau pe fundal, când venea Moş Crăciun. Şi mă punea să-i spun o poezie, un colind, ce ştiam eu...şi apoi scotea cele mai frumoase cadouri din sac şi pleca.....iar eu rămâneam tremurând, într-un fel de transă....şi când mă dezmeticeam, fugeam la geam, să-i văd sania...."prea târziu, a plecat", îmi spuneau ai mei, de fiecare dată. Ăsta era regretul meu, an de an....că nu-i vedeam sania trasă de reni. Şi urma maratonul celor trei zile de Crăciun, în care ne colindam rudele, prietenii şi mâncam pe săturate sarmale, piftii şi cozonac...şi primeam o muţime de cadouri, normal!

Acum nu mai tremur, am crescut şi eu! Dar magia rămâne, undeva, în suflet. Şi reuniunile în familie, chiar dacă nu mai sunt aşa numeroase ca în trecut, tot se întâmplă. Şi tot găsesc cadouri sub brad, în dimineaţa Crăciunului, chiar dacă nu-l mai văd pe Moş.

Aşadar, să dăm o şansă Crăciunului să ne scoată din starea de "vai de capul meu", pe care oricum o vom avea şi în 2010! Cu ce să începem......cu o povestioară din copilărie? sau cu un colind? o cană cu ciocolată caldă sau vin fiert cu scorţişoară?

 



luni, 7 decembrie 2009

Vă recomand un cadou pufos!



Am promis cuiva, în urmă cu câteva luni, că voi scrie despre "Robi", o asociaţie de protecţie a animalelor, dar n-am găsit momentul potrivit. Ori luna moşilor este perioada perfectă pentru a vă gândi la un căţeluş sau o pisicuţă pentru voi, pentru cineva drag...

Multe animăluţe de acolo au poveşti foarte triste, norocul lor a fost că le-au găsit oameni care le iubesc şi au grijă de ele. Dar e nevoie de mai mult decât atât, mai ales că oamenii aceia scot bani din buzunarul propriu pentru a avea grijă de ele.

"In locuinte, curti, santiere etc., multe dintre animale au fost lasate sa se inmulteasca si mai apoi puii acestora au ajuns abandonati prin parcuri, pe strazi, printre blocuri etc. De altfel, animale de toate varstele si rasele au fost si sunt abandonate doar pentru ca sunt suferinde sau pentru ca proprietarii s-au plictisit de ele. Asa cum nu putem trece nepasatori pe langa un animal aflat in suferinta, tot asa nu putem ignora acest abandon nestavilit de nicio lege, din proprietate privata pe domeniul public. Acordam acestei situatii o atentie deosebita, convinsi fiind ca prin controlul inmultirii animalelor de companie - caini si pisici - se va diminua aparitia de noi animale fara stapan si astfel numarul celor omorate la ecarisaj sau prin alte metode barbare va scadea vertiginos". - cam aşa început.... www.4animals.ro

duminică, 6 decembrie 2009

Poveşti de viaţă II


E timpul să revin cu un nou exemplu din viaţă! În urmă cu mulţi ani am cunoscut un cuplu aparent "bine închegat". El - un om de afaceri super de treabă, sociabil, care era îndrăgostit nebuneşte de ea, după câţiva ani de căsătorie şi un puşti la activ. Ea - o păpuşică frumoasă de pica, de asemenea de treabă. Erau aproape mereu împreună, el îi satisfăcea toate poftele iar ea...era frumoasă de pica. La un an după ce i-am cunoscut, au divorţat. Dar nu asta era ideea!

Până să se strice treaba, am asistat la o chestie super super faină. Eram într-o deplasare în Sighetu Marmaţiei, pentru câteva zile. Într-o dimineaţa m-am dus la tipă în cameră, să ne pregătim ca fetele, să mai vorbim de una de alta....şi a ciocănit cineva la uşă. Ne-am cam mirat noi, era destul de dimineaţă şi noi ne cazaserăm la un motel prin munţi pe acolo prin Sighet. Am deschis, era una din cameriste....cu un buchet mare mare de trandafiri roşii, pentru păpuşică. Wowww! Şi nicio carte de vizită....m-am mirat eu. Tipa mi-a explicat, însă, că sigur erau de la soţul ei, care e un romantic. Normal, eu eram pe spate. Imediat a sunat-o el, să vadă dacă îi plac florile. Eu tot aveam o problemă: cum au ajuns florile în Sighet??? zău că eram izolaţi pe acolo.

Păpuşica m-a lămurit, după ce a vorbit cu soţul ei, că acesta plecase cu afaceri în Monaco, dar îşi lăsase şoferul în România, care trebuia să-l urmeze în câteva zile. Aşa că el şi-a pus şoferul să treacă pe la motelul pierdut prin munţi şi să-i aducă soţiei trandafiri roşii!

Hmmm....cum vă sună?

Un Valentine "distrus"!

Acum, că exit-poll-urile îl dau câştigător pe Geoană, mi-a venit ideea să scriu despre lucruri mult mai funny şi mai reale.

Aşadar, se întâmpla în 2001, eram în primul an de facultate. Stăteam în cămin, ca toată lumea şi eram vecină, pe modul, cu două nebune care trăiau o veritabilă "dragoste cu năbădăi"! Cât era ziua de lungă şi, de multe ori, noaptea, fiecare se certa, se alerga, se bătea sau se iubea cu prietenul. Erau incredibili, de multe ori auzeam numai bufnituri în perete, nu prea ştiai cum s-o iei!

Vine Valentine's Day... eu eram cu colegele de cameră într-un complex comercial, ca să-i zic aşa, când dăm cu ochii de unul dintre băieţi....abătut, căuta cadoul potrivit pentru iubita lui deosebită! Ne spune el că s-a gândit la un inel (fără nicio semnificaţie), îi urăm baftă! şi ne continuăm plimbarea. Peste vreo două ore, ne-am întors în cămin.

Pe hol, asta care trebuia să primească inelul urla, plângea, îşi smulgea părul din cap. "Numai atât merit eu, asta însemn eu pentru el? Nenorocituuuul!" - urla ea şi se perpelea. Ne-am apropiat aşa, cam cu frică de ea, să aflăm ce s-a întâmplat!. "Uite!", şi ne arată un inel modest, "uite ce am primit eu, atât merit eu, nemernicuuul", ne spune fata, printre sughiţuri. "Şi ţi-a mai dat ceva?", întrebăm noi. "Nişte trandafiri amărâţi, i-am aruncat", continuă urlătoarea.

Şocate, intrăm în modul, unde dăm cu ochii de nişte trandafiraşi micuţi, roz, aruncaţi la gunoi şi.....de cealaltă nebună, care de asemenea plângea în hohote, în timp ce smulgea dantela albă de pe marginea unei inimioare de pluş roşie! O întrebăm şi pe asta ce s-a întâmplat, era mai terminată, al ei nu reuşise să-i dea decât acea inimioară, pe care ea o considera detestabilă.

Am intrat în camera noastră şi ne-am pus pe râs......câtă demenţă!

Şi mă întreb eu: contează intenţia sau gestul sau valoarea sau...?

luni, 30 noiembrie 2009

Vulcanii Noroioşi















Azi am reuşit să evadez iar din Bucureşti, "oraşul fără cer", cum îi zic mai nou! Adică mereu vezi deasupra o pâclă, mai mult sau mai puţin luminoasă! Cum am ieşit din Bucureşti, am revăzut cerul senin, cu norişori albi răzleţi...cum se cuvine! Direcţia? Buzău - Berca - Vulcanii Noroioşi. Cu puţină vigilenţă, nu rataţi indicatoarele care vă duc la fix!






























Nu am mai fost niciodată, aseară m-am hotărât, am căutat referinţe pe net şi pe hartă şi...la drum.
Ce pot să spun? Sunt extraordinari! Peisajul este foarte frumos şi e atâta linişte acolo....bine, am aterizat şi într-o zi de luni.

Sunt mai mulţi vulcani pe acolo...un fel de băltoace care boloborosesc într-una! Vreo trei sunt mai speciali, atracţia tuturor. Sunt mai mari decât ceilalţi, au cratere bine formate, bolborosesc şi se înfoaie pe acolo de mama focului, iar din ei se prelinge noroiul ("lava") care sapă şănţuleţe prin pământ. Cred că înainte au fost unii zdraveni, trebuie să mergeţi acolo să vedeţi ce-au lăsat în urmă!

Nororiul ăla nu ştiu dacă e tămăduitor ca cel de la Techirghiol, dar este foarte rece! Unul dintre vulcanii speciali este şi funny, pe deasupra,"râgâie"! Stai liniştit, faci poze, te chinui să-i prinzi când fac bulbuci mari şi hop, te trezeşti că "râgâie" (este cel de care m-am lipit eu în poză)!

Vulcanii Noroioşi sunt consideraţi rezervaţie naturală, aşa că, la intrare, se plăteşte o taxă modică de 4 lei...şi eu zic că se merită!

Tribut Freddie Mercury

S-a întâmplat joi, la Hard Rock Cafe, dat fiind că pe 24 noiembrie s-au împlinit 18 ani de la moartea solistului trupei Queen, iar 1 Decembrie este Ziua Mondială Anti HIV.

A fost lume, a fost atmosferă, am ascultat coveruri mai mult sau mai puţin reuşite, a fost chiar o licitaţie cu portrete Freedie, realizate de persoane infectate cu HIV. Deşi nu mă aşteptam, s-au vândut toate tablourile, la preţuri de 3,5 - 5,5 sute de lei (milioane în lei vechi, da?)

Nu mi-a plăcut că m-am agitat pe acolo ca să obţin o masă, deşi aveam bilet luat cu două săptămâni înainte, dar nu făcusem rezervare! Am obţinut şi masa, că altfel nu rezistam în picioare până la ora 1 dimineaţa.

Evenimentul a fost deschis de Julie, fata Danei Săvuică, care s-a descurcat binişor. A urmat o trupă de pletoşi, tot la "binişor" îi încadrez. De senzaţie a fost Cristina, tipa de la (fosta) trupă Impact. Nu ştiu în ce stadiu e trupa, nu mi-a plăcut niciodată, dar fata asta are o voce extraordinară. Probabil de aceea Dan Helciug, următorul pe listă, a chemat-o să-l acompanieze. Ce pot să spun? Cristina a făcut totul, el a fost atât de slab... Spre final a cântat trupa Cortez care a ridicat lumea în picioare, pur şi simplu. A făcut atmosferă, aşa cum se cuvenea la un astfel de eveniment. La final a cântat şi Mandinga, o singură melodie, în stil latino...mai bine nu mai cânta!

Puţin din "acasă"

Pe la începutul lunii am fugit într-un scurt concediu acasă, cu vremurile astea nu se ştie niciodată când se mai iveşte ocazia! Şi printr-un maraton de vizite, am reuşit să-mi strecor două ore în afara oraşului, pe lângă Călimăneşti (în drum spre Sibiu), la Mânăstirea Turnu. Atunci am realizat cât de dor mi-era de peisajul de "acasă".

Mânăstirea se află chiar la poalele Muntelui Cozia, de care mă leagă o amintire tragi-comică!


În urmă cu mulţi ani, când eram eu prin liceu, am fost cu ai mei şi cu nişte vecini pe munte. Am lăsat maşinile chiar în curte la mânăstire şi am urcat...6-7 ore, până sus, la releu. Peisajul de vis, (din păcate nu am eu poze scanate să pun acum), traseu accesibil, se merită, fie şi numai pentru o altă mânăstire, Stănişoara, aflată la mijlocul traseului, unde am mâncat cel mai bun orez cu bureţi iuţi (iamii).





Bun, am ajuns pe culme, ne-am tras în poze, parcă am făcut şi un grătar. Ideea e că la coborâre, eu şi frate'meu am luat-o înainte, ne simţeam sprinteni tare! Am lăsat părinţii şi vecinii în spate şi, din când în când, mai comunicam prin chiote, ca să fim siguri că suntem aproape unii de alţii. La un moment dat, am intrat într-un fel de pădurice întunecată, pe unde vedeam numai resturi de blană năpârlită şi urme de animale. Fascinaţi şi înspăimântaţi totodată, am uitat să mai chinuim, iar când am ieşit din pădurice, era prea târziu, nu ne-a mai răspuns nimeni. Ne-a fost frică să ne întorcem printre blănuri năpârlite, aşa că am ţinut-o tot înainte, până am dat de nişte case. Erau cel mult zece, păreau părăsite, nu era ţipenie de om.

Noi, din ce în ce mai speriaţi, nu ştiam cum să ne întoarcem. Ne-am tot învârtit pe acolo, până a apărut o femeie. Am întrebat-o cum să ajungem la Turnu, ne-a zis că-i departe tare, că numai un cioban ştie drumul şi ăla era dus cu oile aiurea. Aoleu, şi noi ce facem? Frate'meu a început să plângă, era micuţ, eu încercam să-l liniştesc şi să-l conving că nu ne-am rătăcit...decât puţin. Ne-am continuat drumul aiurea, schimbam traseul la fiecare marcaj (ulterior am aflat că exsită mai multe marcaje, fiecare cu semnificaţia lui), ne spuneam toate rugăciunile pe care le ştiam. La un moment dat mă gândeam să ne întoarcem la casele părăsite, să dormim acolo, dar ştiam că ai noştri ne vor căuta neîncetat, aşa că am mers mai departe. Pădure peste tot, nici nu se vedea bine lumina, ne era frică să nu ne prindă noaptea pe acolo, nu aveam la noi decât câteva haine. După ore şi ore de mers, am reuşit să dăm într-un luminiş. Fericiţi nevoie mare, am prins elan şi, la un moment dat, am auzit maşini. Uraaaaa! După puţin timp, am coborât într-o şosea. Habar n-aveam unde suntem, ne-au lămurit nişte oameni că suntem aproape de gara din Călimăneşti. Era aproape ora 19.00, deci mersesem 7 ore prin pădure. Am ajuns şi la gară, dar cum să luăm trenul, n-aveam niciun ban la noi. Al meu frate a început să se plângă la oameni, iar cineva ne-a dat bani de tren. În sfârşit, am luat trenul, am ajuns acasă.



Rămăsese să ne anunţăm părinţii, dar cum? Ori găseam pe cineva să mergem după ei ori....telefonul mobil (noi nu aveam încă, dar aveau vecinii noştri cu care plecasem în drumeţie). Am reuşit să facem rost de număr, am sunat, am anunţat că suntem bine.

După vreo două ore au ajuns şi părinţii, erau terminaţi, săracii. Ne-au povestit că au coborât liniştiţi, chiar dacă nu mai luasem legătura, în ideea că ne vor găsi la Mânăstirea Stănişoara. Acolo i-au întrebat pe călugări de noi, nu ne văzuseră. I-au pus să bată clopotele, ca să auzim ceva, şi să se roage pentru noi. Ulterior am aflat că noi coborâsem pe partea cealaltă a versantului, de aceea nu auziserăm nimic. Disperarea i-a cuprins când au ajuns la poalele muntelui, la Mânăstirea Turnu, şi nu ne-au găsit. Mama a început să plângă, tata a plecat iar să ne caute. Erau speriaţi şi la gândul că am fi putut să cădem în vreo galerie, ceva, eu fiind înnebunită după peşteri. Şi călugării de aici au tras clopotele, s-au rugat pentru noi, vecinii au anunţat salvamontiştii, toată lumea era în alertă.

Urmările? Eu am avut băşici în talpă şi coşmaruri cu păduri o săptămână, tata dureri de spate, mama un super herpes pe bază de stres.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Să se vadă, dar cât???

Ştiţi ce nu înţeleg? Noi, românii, suntem cam pudici, de felul nostru. Nu facem diverse lucruri deoarece nu avem tupeu, ne e ruşine şi aşa mai departe. Nu ne prea expunem fizic, ca să zic aşa (aici nu se includ pitzi!)

Aşadar, nu înţeleg de unde expunerea totală la saloane şi săli de fitness! Vreau să mă duc să mă tund, să mă vopsesc, să mă coafez şi mă vede orice gură-cască, că e musai să fiu văzută cu staniolul în păr! Pe bune, aţi văzut câte saloane au geam de sus până jos, parcă ai fi în vitrină, expus, numai bun de savurat de către toată lumea! Că sunt în mall-uri sau la parterul blocului, poţi să te aşezi frumuşel pe o bancă, vizavi de saloane, şi să priveşti. Unele sunt genial construite, au oglinda pusă exact spre geam, aşa încât persoana dornică de schimbare pare că se uită fix la tine. Nu-i fain?!!!

Aceeaşi modă şi la sălile de fitness! Te duci să te întinzi, să vezi cât eşti de elastic şi mobil, să transpiri acolo! Eee, dar cum poţi face asta când vitrina-i vitrină şi ştii că oricine se poate uita la tine, pur şi simplu. Sau să îşi ia popcorn şi să se uite la tine. Sau să savureze un hamburger cu ketchup şi maioneză sau o bucată sănătoasă de pizzy "cu de toate" sau o super prăji........în timp ce tu îţi dai duhul pe o bicicletă sau pe o saltea, făcând...abdomene! Cât de tare ar fi!!! Şi între voi, doar geamul....omul te priveşte zâmbind, tu rişti să te îneci în propriile bale :))))

Reclamă tare de tot!

Am primit un mail acum două zile, intitulat "Maria Denisa? Ceva intre noi s-a rupt", de la eJobs. L-am deschis imediat, deşi, de obicei, ignor mail-urile lor, că nu-mi fac "lipeala" cu niciun job mişto! M-am gândit "e clar, să vezi că ăştia îmi dezactivează contul, dacă n-am mai aplicat la nimic, dacă n-am mai actualizat CV-ul...".

Şi am început să citesc.


"Dragă Maria Denisa,

Am tot sperat şi am aşteptat dar nu mai pot să tac: am ceva de zis. Ţi-am fost mereu alături. M-am străduit să fiu flexibil. Te-am susţinut cum am putut mai bine. Dar vezi tu ...

De la un timp, parcă ceva între noi... s-a rupt"

Hmmm, eram din ce în ce mai confuză, nu mai înţelegeam nimic. Citesc în continuare.

"Ma simt descurajat. Si fara forta cand vad cazand noi si noi fire de par. Te rog sa faci ceva. Acum ai parul destul de lung. Sunt incantat! Dar sa tratam problema serios! Uite... s-a intamplat ca zilele trecute sa ma odihnesc putin pe pat, cand m-am trezit pe cap cu o revista. M-a prins destul de tare un articol despre Vichy - Dercos Aminexil® Combleur. Presiunea m-a facut sa invat cateva randuri pe dinafara si acum mai mult citez: o combinatie de Aminexil si Pro-Keratine in primul spray tratament anticadere si antirupere par. Functioneaza si preventiv, si ca tratament: caderea parului e franata si firul e mai rezistent. cum, ca ti-am spus ce strangere aveam, m-am relaxat. Depinde doar de tine. Eu o sa ma culc putin pe noptiera, dar discuta tu cu medicul dermatolog pe www aminexil ro
... el stie mai bine".

Şi la final, magnifica semnătură....

"
Al tău mereu loial,
Elasticul de păr".

Cât de tare!!!

vineri, 13 noiembrie 2009

Ce mă enervează?


Vânzătoarele din unele magazine cu haine sau accesorii, de exemplu, care nu fac altceva decât să mă agaseze.

Recunosc, prefer să intru în magazin fără să am vreun contact cu vânzătoarea, decât dacă am nevoie de ajutor şi am chef să i-l cer. În rest, nu simt nevoia să o salut când intru sau când ies din magazin, să fac conversaţie etc. Plus că am obiceiul să stau să mă uit aiurea, la orice obiect, fără să îmi trebuiască, fără să am intenţia să-l cumpăr, e doar un mod de-al meu de a mă relaxa.

Ei bine, când intru într-un magazin, trebuie să răspund la salut. În regulă, nu mor din asta. Dar urmează tortura! Nu apuc să mă uit la ceva că hop, apare una din vânzătoare: "vă pot ajuta cu ceva?", aud fie dinspre umărul stâng, fie dinspre cel drept. Îmi fabric urgent un zâmbet şi invariabilul răspuns: "nu, mulţumesc. dacă e ceva, vă anunţ eu". Încerc să-mi reiau obiceiul de a mă holba, dar cine mai poate???? Îi văd umbra deplasându-se odată cu mine! Mă urmăreşte, frate! Fac un pas, face şi ea, stau, stă şi ea. Asta jur că nu voi înţelege niciodată. Cum naiba să se plimbe după mine prin magazin??? Şi nu e faza că i-ar fi teamă că fur ceva, doar au naibii sisteme de supraveghere, bodyguarzi etc. În fine. Partea nasoală e că nu îţi mai permiţi să te uiţi în voie, trebuie să te comporţi ca şi cum şti exact ce cauţi. La cea mai mică ezitare, o auzi iar cu vocea aia mieroasă şi insuportabilă: "căutaţi ceva anume? vreţi să vă ajut?". Măi, dacă n-aş deosebi culorile, poate aş înţelege. Dacă aş vrea să găsesc o stradă, aş înţelege. Dacă aş vrea să aleg o prăjitură fără să o gust, aş înţelege. Dar frate, mă uit la nişte haine sau la nişte bijuterii, lasă-mă să aleg ce-mi place, să caut eu, că nu's retard.

A, bine, ar fi o explicaţie dacă nu cauţi pentru tine. Oricum nu scapi de întrebarea: "căutaţi pentru dumneavoastră sau pentru cineva anume?". Slabe şanse să apuci să te uiţi la ceva fără să-i dai raportul, slabe! Sper că abordările astea nu le învaţă la un training specializat, ci la nişte pregătiri cretine.

Bun, ai lămurit-o că te uiţi pentru tine sau pentru cineva şi parcă te mai slăbeşte din ochi. În cazul în care ai rezistat eroic fără să ieşi din magazin de cum ai intrat şi fără să-i dai una, ajungi la casă. Acolo, alta dornică de conversaţie, te întreabă "rămâne atât?" sau "numai atât?". Uneori îmi vine să le spun că da, care-i problema, trebuie să iau mai mult? Ar trebui să-mi fie ruşine cu cât am luat? Mă mulţumesc cu puţin, care ar fi ideea, după mintea lor??? Dar fabric iar zâmbetul ăla şi spun : "atât, mulţumesc". Aia nu se lasă uşor: "nu vreţi să asortaţi la cerceii aceştia o brăţară? sau un colier? avem şi broşe, aţi văzut, vreţi să probaţi?" / "nu vreţi să asortaţi la această bluză sacoul x, cămaşa z? avem reduceri, aţi văzut? ". În sinea mea urlu: "NUUUU, NU VREAU.............(că dacă voiam îmi luam, nu aşteptam să-mi spui tu, în ********************)".

Na că mă enervez numai când scriu despre asta.

Cum deja ştie pentru cine cumperi, continuă cu "avem punguţe de cadouri, doriţi una? vă costă atât". Îi spui că nu/ da, după caz şi ai scăpat.

Doar după ce saluţi când ieşi din magazin şi mulţumeşti pentru că ţi-a urat "să le poarte/ sa le porţi sănătos".

joi, 12 noiembrie 2009

U can run, but u can't hide!

Pentru mine, de vreo două luni încoace, nopţile încep târziu şi se termină devreme. Nu am pretenţii la somnul recomandat de 8 ore, dar vreau măcar dimineţi liniştite, să mă trezesc zâmbind şi să-mi fac curaj pentru o nouă zi de muncă, stres şi bleah. În schimb, mă tot trezesc înjurând şi scrâşnind din dinţi. Nu, nu am coşmaruri, doar am nişte vecini la etajul 7 care îşi restaurează apartamentul la ore imposibile.

Cum spuneam, de vreo 120 de zile mă trezesc cu bormaşina, cam atât am identificat, deşi, vă asigur, gama de zgomote infernale e super variată, iar în weekend am "privilegiul" să mă trezesc la 8-9!. Mă gândesc să fac economie la bateria de la telefon şi să nu-mi mai programez alarma, a devenit inutilă. Doamne fereşte să am o zi mai lejeră, oricum nu se simte, trezirea e garantată la 8! Iar în weekend....am explicat deja. Şi cum se apropie iarna, presupun că oamenii n-au reuşit să dărâme totul, aşa că au început să presteze şi la 5.30 dimineaţa. Dar deh.....dacă stai în chirie fără forme legale şi viză de flotant....te poţi duce cu gura pe vecinii demolatori? Nu prea merge.

M-am bucurat şi eu, om sărman şi turmentat la creieri, că vin la mama în concediu şi dorm....şi ce mai dorm, numai la asta mă puteam gândi. Şi cum am ajuns, am şi întrebat-o pe mama: "pe aici nu demolează nimeni nimic, nu-i aşa? pot să dorm până la prânz, aşa-i?". Mama, suavă toată, mi-a spus că da, doar că....se face izolaţia la bloc. Ce înseamnă asta? Păi....oameni suiţi pe schele (mâine dimineaţă cred că dăm nas în nas), care se întrec în bormaşini, ciocane, piroane, piuliţe, cuişoare etc. Ideea e că n-am scăpat nici acasă, îmi vine să-mi tai părul în loc să-l las să cadă de stres! Nu mai pot.

Aseară am căutat, am găsit şi mi-am cumpărat dopuri de urechi. Sunt enervante, mai ales pentru mine, care nu suport nici căştile de la telefon. Dar azi am reuşit să dorm mai mult! Testul suprem va fi mâine, când oamenii şi schelele lor vor ajunge la geamul meu!

duminică, 1 noiembrie 2009

"Criticilor" mei

Sunt persoane care îmi citesc blogul şi atât. Sunt persoane care îmi citesc blogul şi simt nevoia să-mi trimită feedback-uri, pe site, pe mess sau verbal. Sunt persoane care se amuză de ceea ce scriu, care se regăsesc în ceea ce postez sau care, din contră, sunt indignate. Printre atâtea persoane, există două care merg pe principiul "un şut în fund e un pas înainte" sau "ce nu te omoară te face mai puternic" etc.

Aşa stând lucrurile, persoanele în cauză, cu cele mai bune intenţii, îmi aplică psihologia inversă!

Le voi numi X şi Y!


X: denisa, am incercat sa citesc noul tau post ai iarasi m-am plictisit
X: vroiam doar sa stii
eu: multumesc, nush ce m-as face fara tine
X: am dat de scroll pana am vazut niste poze cu un copil mic.
X: am inchis repede pagina
X: nu am mai rezistat
X: nu stiu cine ar putea citi pana la capat vreun articol de acolo
X: cand citesc un post de-al tau, am sentimentul ca e prima zi dupa revelion
X: ma incearca un sentiment de nimicnicie, de spleen...
X: e mai plictisitor decat manualul de utilizare al unui ciocan rotopercutor
X: daca blogul tau ar fi un fel de mancare, sigur ar fi cartofi simpli, fierti
X: zau, denisa, fa-i ceva, ca-i ca o zama lunga


Y: hai mha chiar asha? iubire, dragoste, poveshti....wtf. . . .ce poate fi mai plictisitor de atat?
Y: baga shi tu ceva mai vivace . . .plm ca mor cu capul pe masa cand imi belesc ochii la blogul tau
Y: baga shi tu ceva de interes . . .sa-nnebunesc
eu: iar v-ati aliat
eu: sunteti incredibili
Y: cum adika m-am aliat?
Y: cand?
Y: cu cine?
Y: de ce ? care? unde? pe cine? . . .
Y: "Cum spuneam, chiar se iubeau" - ce e asta?
Y: o nebunie
Y: cum sa shti tu cu certitudine daca se iubeau?
Y: daca el era un sociopat avide sentimente
Y: opreshte-te cu acel instrument parshiv de plictisire a cetatzenilor

luni, 26 octombrie 2009

Poveşti de viaţă I

M-am tot gândit ce subiecte să abordez, care să fie cât mai relaxante, mai plăcute şi să ne aducă aminte de momente frumoase din viaţă sau să ne facă să visăm la unele, să lăsăm în urmă, fie şi pentru câteva minute, criza, alegerile, scandalurile ş.a.m.d.

Şi după o frază aşa de lungă, am zis că ar fi drăguţ să vă spun poveşti de viaţă aflate prin călătoriile mele.

Mi-am adus aminte de doi tineri pe care i-am cunoscut la Galaţi. Se iubeau foarte mult şi îşi doreau să se căsătorească. Noi nu înţelegeam cum, în ce fel, în ce chip, în ce mod, de ce???? Noi fiind o echipă care presta pentru un reality mioritic.

Ee era grasă, impunătoare, cu limba cam ascuţită şi autoritară. El era slab, firav, moale. Ea comanda, el executa. Nouă ni s-a părut aşa, un tiran, dar noi o priveam din afară. El îi vedea sufletul.

El rămăsese fără mamă în urmă cu ceva ani. Nu îmi mai amintesc care era faza cu tatăl. Ideea e că familia ei îl "adoptase". Ea avea tot felul de probleme de sănătate, stătuse ceva timp în spital iar el i-a fost alături zi şi noapte.

Cum spuneam, chiar se iubeau. Am văzut clar în ziua când ea a probat rochia de mireasă. Operatorii erau dezgustaţi complet, era dizgraţioasă, îşi alesese o rochie cu corset care...să zicem că nu o avantaja deloc. Când a ieşit de după paravan, îmbrăcată în rochia albă, el a îngenunchiat instant, i-a luat mâna, i-a sărutat-o şi i-a spus că o iubeşte şi că este cea mai frumoasă femeia pe care a văzut-o în viaţa lui, că ochii ei sunt ca două stele.....omul nu mai avea nicio treabă cu noi, era vrăjit. Iar ea se înroşise toată de emoţie.

Cred că mi-au dat lacrimile atunci.

duminică, 25 octombrie 2009

Uite cine vorbeşte acum!





Aşa cum am scris anterior, astăzi mi-am vizitat nepoţelul (băieţelul verişoarei mele, nu al fratelui meu, da??? :) ) aterizat printre noi de trei zile zile, Ioan Alexandru. E adorabil şi anunţă să facă gălăgie mare, atunci când va mai prinde puteri. Deocamdată doarme, mănâncă şi se strâmbă la vizitatori!

PS: o prietenă tocmai m-a avertizat că bebelul se poate deochia dacă vă miraţi de mutrişoara lui, chiar şi pe internet. Aşa că abţineţi-vă şi scuipaţi cât puteţi pe display, da??? :))

O zi de weekend...

Pe care o aşteptam demult şi care a ieşit mai bine decât mă aşteptam! Cu somn de voie, fără alarme stresante la prima oră, cu telefoanele date pe silent, cu mic dejun pe caneapea, în faţa televizorului, cu mici activităţi casnice şi iar somn de voie!

Am reuşit chiar să ies la o plimbare în parcul Carol, în care nu mai fusesem de câteva luni.

Iar pe seară am servit un delicios orez Beijing, după care sunt înnebunită, cu un pahar de vin alb...relaxare totală.

Mă bucur, de asemenea, că mâine îmi voi vedea, în sfârşit, nepoţelul de 2 zile, Ioan ALexandru, pentru care am achiziţionat nişte lucruşoare foarte drăguţe.

S-au împlinit 2 ani de la ultimele schimbări majore în viaţa mea. Şi, după cum observ, din 2001 s-au tot produs schimbări la fiecare 2 ani. În 2001 mă înscriam la Drept, la Sibiu. În 2003 am trecut dreptul la FF şi m-am băgat la Jurnalism, la zi, la Piteşti. După 2 ani m-am transferat cu jurnalismul la Bucureşti şi m-am angajat. După aproximativ 2 ani, am schimbat job-ul. În acest timp, am mai schimbat relaţii şi chirii. Iată că s-au făcut doi ani.....de mai multe. Şi sunt tare curioasă să văd ce schimbări mi-a mai rezervat soarta!

miercuri, 21 octombrie 2009

Viaţa în capitală

Mihaela, şi eu aş vrea să scriu mai des dar, uneori, viaţa în capitală este foarte...restrictivă cu timpul meu liber, ca să zic aşa.

80% din timp sunt conectată la ceea ce vezi la televizor sau citeşti în presă...adică haos:) Aici totul se resimte acut, aş putea spune. Oamenii sunt mai aproape de evenimente şi, implicit, mai afectaţi. Astfel, rişti ca şi în timpul liber să vorbeşti tot despre ceea ce se întâmplă în ţara asta atât de greu încercată şi înfundată în...ce vrei tu.

Am fost patru zile acasa. Dacă te întrebi de ce n-am dat niciun semn este pentru că am fost ocupată....să-mi revin. Bine, două zile am luat-o pe urmele tale, prin spitale, pentru investigaţii de rutină, de care în Bucureşti nu am timp. Aşa că mama mi-a făcut programări pe unde i s-a năzărit şi m-a obligat să vin acasă:) Nu vrei să ştii cum am picat în weekend, parcă m-aş fi hrănit cu somnifere. Şi nu-mi aduc aminte de când n-am mai dormit aşa de liniştită! A fost revelator să observ singură câtă oboseală aveam în mine.

Revenind la capitală, recunosc că nu prea mai am viaţă. 20% îmi ajunge pentru somn, ieşit la suc din când în când şi mers acasă, tot din când în când.

Dar uite, azi am un motiv să sărbătoresc: prima zi de soare după două săptămâni, aproape, de ploi, frig, vânt, nori negri :)

Promit că în weekendul asta o să-mi fac "temele"!

duminică, 11 octombrie 2009

Culmea bătrâneţii

În seara asta am asistat la nişte scene care m-au enervat la culme. Există o vorbă: "cine nu are bătrâni, să-şi cumpere". Dar unii sunt din cale afară de impertinenţi.

Să revin la scene. Eram în autobuz, mă întorceam acasă. Era foarte aglomerat, clar că nu toţi bătrânii aveau scaune să se aşeze. Ei, unul dintre ei a avut tupeul să-i ceară unei tipe însărcinate, cred că era în luna a şasea, să se ridice ca să stea el. Tipa l-a ignorat, aşa că ăsta a început să comenteze gen "tinerii ăştia din ziua de azi....", "pe vremea mea..." ş.a.m.d.

Am reuşit să-l ignor, deşi îi mergea gura ca o morişcă.

Peste vreo 10 minute, aud iar comentarii. Acelaşi personaj, o nouă scenă. Reuşise să se aşeze şi comenta de zor că cineva vrusese să-şi aşeze copilul de 4 ani pe scaun. "Ia uite, domnule, trebuie să îi cedez eu locul unui căcăţel de 4 ani! lasă, domnule, că e mărişor, poate să stea şi în picioare!".

Incredibil de nesimţit, incredibil.....

Acum îmi place mai mult ca oricând bancul ăla cu Bulă în autobuz: o mămăiţă îi spune lui Bulă, care stătea pe scaun "Bulă, lasă-mă, te rog, să stau în locul tău". "Păi de ce?", întreabă Bulă. "Pentru că sunt bătrână şi mă dor picioarele", îi spune mămăiţa. "Păi când eraţi de vârsta mea cedaţi locul persoanelor mai în vârstă?", întreabă Bulă. "Bineînţeles", răspunde mămăiţa. "Vezi, de aceea vă dor picioarele", a exclamat Bulă.

marți, 6 octombrie 2009

Interviu cu un băr...bărbat

Unul din Feteşti s-a dus la un interviu pentru un reality-show mioritic. Ce-a urmat.....

Adresa de e-mail: www. *****nike@yahoo.com (!!!!)
Studii: 8 clase (serios?)
Nu a precizat vârsta, cred că avea în jur de 23-24 de ani.
Întrebat dacă este proprietarul casei în care locuieşte, a răspuns: "sunt proprietat de apartament". Întrebat dacă are în posesie vreun bun imobiliar, a fost mai mult decât categoric: "Nu". (hihi)

Întrebat dacă a fost vreodată condamnat şi dacă are cazier, omul a spus că nu are "niciun cazier pătat".

Ultima dată a fost la doctor în urmă cu...15 ani (OMG!), dar e sănătos tun, nu a luat medicamente, nu a avut depresii.

"Am maşină de trei ani" dar....."dau de şcoala de şoferi de trei luni" (hmm, ceva nu se leagă!)

Omul are o familie formată din "patru băieţii şi două surorii", el câştigă în jur de 2.000 de euro lunar, din activităţi artistice, iar familia - "o miie de euro" (hmmm, iar nu se leagă ceva)

Aflăm că relaţia cu persoana iubită "nu se mai desfăşoară", că îi place muzica lăutărească (nu zău!), că nu foloseşte "băuturi alcolice" (bravo!), că nu a consumat droguri. "Fumezi? Fumez achiziţional" (dacă spui tu)

"Vă plac animalele? Nu îmi plac niciun animal" (bun aşa!)

Oooo, primeşte o bilă albă pentru că....găteşte şi mănâncă "orice gen de mâncare românească".

Întrebat ce cântăreţi îi plac, băiatul a fost clar: "Madona". Bine bine, care sunt melodiile preferate? "melodile madonei" (de ce nu mă miră?)

"Credeţi că puteţi fi un soţ bun?"...."nu pot să-mi dau cu părerea de unul singur/ rămâne de văzut, n-am cum singur să mă laud" (e greu, într-adevăr)

Cele mai importante/frumoase/neplăcute momente dintr-o relaţie? "frumos: când am avut prima prietenă la 12 ani. urât: când ne-am despărţit".

Ce-l enervează cel mai repede într-o relaţie şi cum se calmează? "când nu face după mine ce-i spun. fumez un pachet de ţigări" (tipic)

De ce s-a certat ultima oară cu cineva? "cu prietena mea m-am certat. i-am zis să meargă în Italia şi n-a vrut că n-o lasă mă'sa. E minoră!" (păi dacă n-o lasă....)

Ultima relaţie, cea mai lungă, a durat 3 luni şi s-a dus naibii deoarece "i-am cerut sex" (ruşineeeee).

Cel mai nebunesc lucru făcut pentru a câştiga inima unei femei...."nu sunt genul de bărbat să arăt că iubesc" (bingo, asta era soluţia, la naiba!)

Întrebat dacă a înşelat persoanele cu care a fost, el răspunde cu o altă întrebare: "adică cu bani? da. iubita? nu" (câtă sinceritate)

Omul nu este pretenţios când vine vorba despre soţia ideală, trebuie să aibă "două mâini, două picioare, păr lung şi minte multă" (eee, asta e formula de bază, fără îmbunătăţiri!)

(citesc mai departe şi mă minunez)

Se pare că este adeptul relaţiilor deschise, deoarece nu l-ar deranja ca în cercul de prieteni ai soţiei să fie şi bărbaţi şi "poate avea şi concubini, ce face bărbatul trebuie să facă şi femeia".

Pe de altă parte, nu i-ar plăcea ca soţia lui să poarte vreodată "fustă scurtă şi chiloţi intimi". (sunt confuză acum!)

E sigur că relaţia dintre soţia şi mama lui ar fi, atât înainte cât şi după căsătorie, "ca pisica şi şoarecele!"

Deşi el i-a cerut ei "sex" şi de aceea s-au despărţit, virginitatea este un lucru important pentru el. "În casă mama zice să nu-i calce dacă nu e virgină. Trebuie să arăţi cămaşa!" (de unde vii, străine?)

Ar lua o femeie de nevastă dacă.....e curată, igiena e de nota 10, ascultă aproapele de lângă ea, şi-ar iubi copiii "mai bine ca ochii ei din cap" şi "se poartă la modă".

În opinia lui, căsătoria ...."să fie legat unul de celălalt că aşa e lăsat, să fie o familie pe sistem turbo, vorba lui Guţă" (haoleu!)

Cel mai greu aspect al căsătoriei...."când faci copii. primii 2-3 te leagă la cap" (îngrozitor!)

SFÂRŞIT


PS: între paranteze am comentat eu, cu cele mai "bune" intenţii

Dilemă

Aşadar, dilemă: el şi ea formează un cuplu de ceva timp. Îşi doresc, pentru început, să-şi ia o maşinuţă la mâna a doua, pe care s-o plătescă şi s-o folosească împreună. După săptămâni de planuri, ideea începe să prindă contur. El face research de maşini, bănci, se hotărăşte la o maşină şi la o bancă şi aşteaptă.....creditul.

El şi ea seara, acasă, linişte şi voie bună. Până când ea spune: "Vaiii, abia aştept să ne luăm maşină şi să mă plimb cu fetele prin oraş!" sau ceva de genul.

El ripostează: "Să crezi tu, până nu mă convingi pe mine, nu pui mâna pe volan".

Ea rămâne şocată. E adevărat, niciunul nu are experienţă mare în şofat, dar......ea i-a spus de foarte multe ori că vrea să ia din nou ore, pentru a se reobişnui.

Urmează replici multe şi dure. Ea nu înţelege de ce ar avea nevoie de aprobarea lui pentru a conduce, doar vor plăti amândoi maşina. El nu înţelege de ce ea s-a supărat pentru nişte vorbe....îndreptăţite, de altfel, în opinia lui. "De ce te superi???? Nici eu nu sunt expert, dar întâi trebuie să am încredere în tine că poţi conduce".

Ea e tot şocată, nu avea de gând să se arunce la volan din prima. "Dar e maşina amândurora, dacă o lovesc, plătesc eu, nu-i problemă. Am nevoie să-mi spună instructorul că mă descurc, nu tu".

Replica lui, după multe alte discuţii: "Eu am căutat maşina, eu fac creditul, în principiu e maşina mea". Ea îi doreşte să nu mai obţină creditul.

Variante pentru "rezolvarea" maşinii:

1) ea acceptă să conducă numai după ce el îşi va da consimţământul
2) ea îşi bagă picioarele în maşina lor, "în principiu" a lui şi va încerca să-şi ia una prin propriile forţe
3) el realizează că a gafat într-un mare stil
4) alte variante ????

Inocenţă


Azi, în metrou, două fetiţe frumuşele foc şi guralive îşi schimbau impresiile de după şcoală. Cred că erau în clasa I sau a II-a. Una era însoţită de tatăl ei, cealaltă de mamă. La Unirea, fetiţa şi mama ei au trebuit să coboare, ceea ce a dus la o avalanşă de bezele între pitice. Chicoteau, îşi făceau cu mâna şi îşi trimiteau pupici din tot sufletul. "Ne vedem mâineeeee, te puuup, paaaaa", repetau necontenit. Părinţii zâmbeau puţin fâstâciţi de inocentele lor manifestări. La un moment dat, tatăl a comentat in glumă: "Hai, să puneţi mâna să vă scrieţi!".

Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc...larg. Gândurile mi-au fugit când eram şi eu în clasa a V-a şi nedespărţită de colega şi sora mea de botez (adică fusesem botezate în aceeaşi apă)! Fiecare din noi era câte o Sailor (Sailor Moon), făceam o groază de tâmpenii şi consideram că prietenia noastră va dura pentru totdeauna. Aveam şi un obicei zilnic: în fiecare după-amiază, la o anumită oră, ieşeam pe balcon şi comunicam prin...bătut din palme! Stăteam relativ aproape, aşa că se auzea destul de bine. Într-un final, ne-am certat din cauza unui băiat!!!!

Şi apropo de desene animate, mi-am adus aminte de unele grozave, "Aventurierii spaţiului", eram fanul unui personaj de acolo, Topi! Şi "Candy Candy", "Sandy Bell", "Sailo Moon".....cât de minunate erau. Şi cum mai urmăream desene şi pe Rai Uno, parcă. Vai, era să uit de Ştrumfi :))

Aaaa, dar cele dinainte de Revoluţie, gen "Mihaela şi Azorel "

Ce desene animate vă aduc aminte de copilărie? Nu-i aşa că vă e dor să le revedeţi?

duminică, 27 septembrie 2009

Bucureştenii, cei mai sănătoşi dintre români!

Bucureştenii....cei mai sănătoşi români!!! Când am auzit azi ştirea la tv, m-a pufnit râsul...cum este posibil???

Se spune că totul e demonstrat printr-o analiză medicală realizată de Centrul de Calcul al Ministerului Sănătăţii, în opt regiuni ale ţării. Ei bine, potrivit acestei analize, în oraşele din centrul ţării sunt cei mai mulţi bolnavi.

Braşovul are cei mai mulţi bolnavi de cancer, culmea, din cauza poluării industriale. La fel se întâmplă în nord- vestul ţării, arată analiza. Moldova.....cele mai multe cazuri de infecţii ale sângelui, boli endocrine şi boli ale aparatului digestiv din cauză că oamenii mănâncă grăsimi şi beau mult. Banatul....cele mai însemnate cazuri de boli ale oaselor şi articulaţiilor.

Ei, şi analiza arată, în sfârşit, că cele mai puţine îmbolnăviri se înregistrează în Bucureşti.

Sincer, îmi vine greu să cred. Nu de alta, dar în fiecare zi simt cât de greu "cântăreşte" aerul aici. După o zi de umblat pe străzile Bucureştiului, mă simt greoaie, fără chef, simt poluarea asta prin toţi porii... :(

Singura explicaţie care îmi vine în minte ar fi următoarea: bucureştenii dau atât de bine în analiza asta din cauză că sunt mult prea ocupaţi, stresaţi şi obosiţi de atâta poluare ca să mai ajungă şi la doctor!

sâmbătă, 26 septembrie 2009

"Căsuţa vulpii"

Când vreau să zâmbesc, închid ochii, inspir adânc
şi mă gândesc la "căsuţa vulpii". Era o căsuţa din cărămizi, cu două cămeruţe, acoperiş de şindrilă, care era zugrăvită, pe exterior, jumate cu var albastru, jumate cu var portocaliu. Eu îi spuneam căsuţa vulpii, vulpe de care voi povesti mai jos!

Până una alta, în căsuţa asta mi-am petrecut o parte din fiecare vacanţă de vară, când eram copil. Într-o cameră dormeam, în alta gustam cea mai bună mâncare, făcută de mamaie.

Nu pot să uit dimineaţile în care mă trezeam cu ciripit de păsărele, cu soarele ieşit de mult în spatele draperiilor care mă fereau de lumină şi cu un delicios miros de ouă ochiuri. Mă duceam la geam şi trăgeam în piept mirosul dulce al trandafirilor....aveam o groază de tufe chiar în faţă. Apoi mergem în bucătărie, îi spuneam "săru'mâna" bunicii care aranja masa şi care mă trimitea să mă spăl pe ochi.

Îl chemam şi pe tataie la masă şi mancam cele mai bune ouă ochiuri, cel mai bun ceai sau cacao cu lapte, pâine prăjită cu unt, cea mai bună dulceaţă...

Nu pot să uit mirosul de aer curat, proaspăt, care se simţea în căsuţă. Pe jos aveam nişte scânduri fixate peste pământul bătătorit, dar era minunat. Iar când ploua, mamaie şi tataie foloseau ba o găleată, ba o oală, ba o cănuţă pentru a strânge picăturile care pătrundeau în casă. Asta e, ploua prin acoperişul de şindrilă. Dar era minunat. Iar după ploaie mergeam pe câmp şi culegeam bureţi, pe care mamaie mi-i frigea pe sobă.

Nu pot să uit că în pod viespile îşi făcuseră cuib, iar tataie urca din când în când să le afume şi să le gonească.

Iar eu mă jucam de dimineaţa până seara pe lângă căsuţa jumate portocalie, jumate albastră. Ascultam greierii şi lăcustele, păsările, iar de multe ori adormeam pe sub copaci, pe iarbă.

În fiecare seară stăteam afară, cu toţii, şi cântam romanţe. Tataie îmi spunea poezii. Iar înainte de culcare, în fiecare noapte, îl puneam să-mi spună şi o poveste. Orice poveste. Era un narator extraordinar. Şi eu îl aşteptam cuminte pe moş Ene, cu urechile la poveştile lui tataie şi ochii pironiţi la luna mare şi galbenă care se vedea printre perdele.

Cât despre vulpiţă, m-a vizitat până în clasa a doua, cred, dar la bloc. Îmi aduc aminte că eram pitică şi ai mei făceau cu rândul cu bunicii, care echipă să aibă grijă de mine. Vulpiţa venea numai când eram la mamaie şi de la tataie (vara stăteau mai mult la căsuţa vulpii, în rest la bloc, în oraş). Şi cum eram pitică, aveam somn de după-amiază. Şi când mă trezeam, venea tataie şi îmi spunea: "ia să vedem ce ţi-a adus vulpiţa!!!". Deschidea geamul şi găsea pe pervaz ciocolată, gumă de mestecat, bomboane.....toate pentru mine! Era o scumpă vulpiţa asta!

Revenind la căsuţa vulpii, nu mai e. A fost folosită pentru ridicarea unei case ....ca toate casele :( Nici ciuperci nu prea mai sunt pe acolo. Păsările au rămas....şi trandafirii...şi, din când în când, o lună mare şi galbenă.

luni, 21 septembrie 2009

Lobby pentru "The New Adventures of Old Christine"

În seara asta monitorizam plictisită pe cineva la un post de televiziune şi aşteptam cu nerăbdare ora 21.00. Asta fac cam de o lună, în fiecare zi, de luni până vineri....aştept ora 21.00, ca să văd "The New Adventures of Old Christine" ( Aceeaşi Christine, alte aventuri)! Un serial de comedie foarte tare, cu Julia Louis-Dreyfus, fosta Elaine din "Seinfeld".

Cum spuneam, în fiecare seară am încercat să nu lipsesc la ora 21.00 din faţa televizorului. În sfârşit găsisem un serial comic pe care să-l pot strecura în programul meu destul de încărcat. Iar dacă îl ratam seara, puteam să-l văd dimineaţa în reluare, mai "ciupeam" din timpul pentru muncă!

Numai că, în seara asta, mi-am luat o super ţeapă când, zapând fericită pe Procinema, am descoperit că nu mai e Christine. Nu mai era serialul de care m-am ataşat, era altul, tot comedie. Am căutat impacientată în programul TV, am descoperit cu stupoare că mi l-au reprogramat: luni la 16.30, marţi la 15:45, miercuri la 15:30....WTF????

Aaaaaa, şi nici nu mai există reluarea.

Ideea e că nu am chef să mă ataşez de alt serial, şi aşa nu prea am timp să ma uit la TV. Dar ăsta chiar îmi plăcea :)

În seara asta le-am scris. Cui? Nu ştiu exact, am lăsat un comment pe site-ul postului de televiziune cu pricina. I-am rugat să-mi dea serialul înapoi.

Dacă vă place Christine, dacă v-a plăcut Elaine sau dacă simţiţi compasiune pentru mine, puneţi şi voi un post la ei acolo!

joi, 3 septembrie 2009

Nedespărţiţi

Eu şi mobilul de serviciu....nedespărţiţi 24 de ore din 24.

Interacţionăm dimineaţa devreme, pe la 7.00-7.30.....De multe ori îl caut pe sub pat, umblu la alarmă şi mă trezesc peste o oră....eu deasupra!!!! (sigur că nu îmi mai aduc aminte cum am ajuns acolo)

Începe pregătirea pentru ieşit pe teren. Mobilul, după mine...când mă îmbrac, când mă machiez, la duş, la WC! M-am obişnuit să folosesc o singură mână în timpul pregătirii, cealaltă e obişnuită să jongleze între butonul verde şi cel roşu sau să alerge pe toate tastele pentru sms-uri!

Ieşim pe teren, într-un final. Rar are privilegiul să stea în rucsac, de obicei e nelipsit din buzunarul blugilor, ca să fiu pe fază la primul ţârâit, la prima vibrare...

Începe călătoria cu metrou, tramvai, troleu, ce s-o nimeri. Mobilul sună ca la nebuni, vibrează, eu vorbesc într-una, trec orele, urechile se încălzesc pe rând, încep durerile de cap, bateria nu mă lasă!

Îmi mai face figuri, săracu, pierde semnalul, se închide brusc, atunci îmi cade juma de podoabă capilară de nervi! Dau restart şi o luăm de la capăt.

După-amiaza încep deja să-l privesc cu spaimă: "dacă mai sună???? dacă mai vibrează????"

Are prioritate, telefoanele personale zac pe fundul rucsacului, date pe silent. Şi când mai ies la o bere, tronează pe masă, să nu ratez nimic. Oricum are şi alertă luminoasă, să se vadă.

Se face 11.00-12.00 noaptea. Îl bag la încărcat, conştiincioasă, reprogramez alarma şi ma bag şi eu în pat.

luni, 31 august 2009

Madonna văzută din gazonul B

Am fost şi eu la concert, mai mult de curiozitate. M-am decis în ultima zi, aşa că am avut de ales între gazon B şi GOLD, adică între 120 RON şi 600 sau 800 RON. Din mai multe raţiuni lesne de înţeles, am ales prima variantă!

Sinceră să fiu, acum am un singur regret. Că nu m-am trezit mai din timp, să fi dat un bănuţ în plus şi să pot spune şi eu, ca alţii, "wow, a fost super show".

Mi-a plăcut foarte mult Paul Oakenfold, a fost aşa, pe sufletul meu. Am apreciat mai puţin pauza de aproape 1 oră până să vină Madonna pe scenă, că a trebuit să ascult comentariile celor din jur, care nu înţelegeau ca show-ul Madonnei era programat la ora 22.00.

Şi, într-adevăr, Madonna a apărut la ora 22.00. Recunosc, nu am văzut mare lucru, că nu am avut cum. Când mai reuşeam să văd ceva, stând pe vârfuri, oamenii pe scenă îmi apăreau cât un deget - exemplu de vizibilitate. Aşa că am stat cu ochii pe ecrane, şi alea mici, dar ce să-i faci. Şi mi-a plăcut mult cum s-a auzit, mi-a plăcut sincronizarea, mi-au plăcut melodiile.

Eu pot să spun că a fost oki. Cum s-ar zice, am plătit, am văzut de 120 de RON.

Bine, în timpul concertului am avut parte de bonusuri, cum ar fi agenţii BGS veniţi să-l dea pe unu jos din copac!!! Sau huiduieli când vreo gagică se ridica în cârca pretenului!!!

Noroc că nu am avut nevoi fiziologice, am înţeles că s-a făcut economie anul ăsta la toaletele ecologice!!!

Foarte tare a fost o fază la final, când ne chinuiam să plecăm din parc. Toţi tăcuţi, cu umerii lăsaţi, de ziceai că cine ştie la ce asistasem. Trecem peste! Nişte fani de soi discutau în spate. "Băăă, ai văzut, n-a cântat melodia aia cu virgina!!! (în traducere: Like a virgin)". "Daaaa, băăă, şi nici aia cu materialele!!!! (în traducere: Material girl)"

miercuri, 12 august 2009

Statutul de călător corect!

"Fiţi un călător corect! Înainte de a urca în mijlocul de transport în comun, asiguraţi-vă că aveţi un titlu de călătorie valabil!Respectând regulile de călătorie, vă respectaţi atât pe dumneavoastră, cât şi pe ceilalţi călători". Cam aşa sună una din campaniile RATB.

Nimic mai neadevărat! Dacă nu ai şansa să prinzi un troleu dotat cu aer condiţionat, pe traseul Romană-Dorobanţi, pe unde sunt oameni mai curăţei....zici că n-ai avut noroc în viaţă. Eu, una, 7 zile pe săptămână mă lovesc în tramvaiul 32, care mă duce şi mă aduce din Rahova (ihm!!!), de oameni nebuni (la propriu, cu dungă roşie în buletin), nespălaţi, beţivi, hoţi.

Eu sunt corectă, îmi plătesc abonamentul. Şi ce primesc în schimb??? Sunt eu respectată cumva? Mai acumulez şi frustrări când văd că mai urcă controlorii ăştia de la RATB şi se duc tot la ăia cuminţei şi curăţei să-i verifice. De vagabonzi, ţigani, beţivi nu se apropie! Păi asta-i discriminare!

Apropo de controlorii păcii, am auzit două povestioare reale tragi-comice, într-un fel.

Una....cu controlorul fals! Un controlor se urcă în troleu şi ia lumea la purecat. Şi un nene n-a vrut să-i arate biletul, întâi i-a cerut să-i vadă legitimaţia de controlor. Ăsta s-a schimbat la faţă, s-a căutat, i-a arătat o legitimaţie pe care scria că-i angajat la RATB. Nenea: "neee, asta nu-i legitimaţie de controlor, asta-i de angajat acolo, şi femeia de serviciu are". Controlorul că nu-i adevărat, nenea îl luase tare, i-a cerut să-i arate legitimaţie cu poză!!! Ăsta s-a căutat după alte acte, a scos o legitimaţie fără poză!!! Nenea se enervează şi-l ameninţă că sună la RATB, i-a cerut datele de identifiicare. Controlorul a coborât, aşadar, la prima staţie şi dus a fost!!! Nenea a explicat apoi că angajaţi ai RATB se plictisesc teribil pe timpul zilei, iau legitimaţiile celorlalţi şi pleacă la purecat.

Altă poveste, cu abuz al unui controlor. Tot aşa, se urcă unul, ia oamenii la purecat. La un moment dat, cere legitimaţia unei doamne, i-o verifică, apoi îi cere buletinul ca să compare cu datele de pe legitimaţie. Doamna scoate buletinul, controlorul i-l ia din mână, motivând că vrea să-i întocmească proces verbal pentru că legitimaţia era expirată de o zi. Doamna îşi cere buletinul înapoi şi-i spune că îi va da ea datele, că el n-are voie să-i ia buletinul. Ăla o ţinea pe-a lui, nu voia să-i dea buletinul. Intervine o colegă a mea, care-i explică controlorului că e ilegal ce face. "Ce vă băgaţi, domnişoară, nu e treaba dumneavostră". "Ba mă bag, că nu aveţi voie să-i luaţi buletinul". O ţin tot aşa, colega mea scoate, enervată, legitimaţia de presă şi-i spune ăluia să-i dea doamnei buletinul. "Eee, ce mă luaţi pe mine cu d'astea, legitimaţii din astea false am mai văzut eu!", este replica controlorului, care tot nu vrea să-i înapoieze doamnei buletinul, deşi se oferise să-i plătească amendă, tot. Momentul cu presa e surprins de un alt controlor, care intervine atunci şi-i spune ăluia să-i dea doamnei buletinul, iar nebunul s-a conformat, în cele din urmă.

Unde e respectul???

vineri, 31 iulie 2009

Prima dată....

....Când m-am îndrăgostit, a fost pe la 6 ani, de un băiat de la cămin. Îmi aduc aminte numele și prenumele (!), dar și faptul că îi cam dedicam serenade! Mai exact, învățasem versurile șlagărului (cred că așa se cheamă) "Iubite" cântat de Angela Similea - minunat cântec -, exersasem cu alte fetițe de la cămin și cântam toate când treceam prin fața lui! A trebuit să-mi ascund sentimentele după ce niște fetițe foaaarte rele mi-au înscenat o chestie pe care n-am uitat-o nici azi: i-au pus în cutia poștală flori și un bilet de amour, chipurile scris de mine (ce înseamnă să-ți înveți copilul să scrie devreme), de a venit maică'sa la cămin să discute cu educatoarea.

....Când am fost la mare se întâmpla pe la 2 ani! Eram cu mami, tati și mamaie...din câte am văzut în poze. Și de atunci, în fiecare an, am văzut marea, de m-am ales cu o dependență de care nu am scăpat nici astăzi!

....Când am mestecat prima dată gumă era pe la 5-6 ani. Mi-o cumpărau bunicii mei, o puneau pe pervaz, alături de alte dulciuri, și-mi spuneau că mi-a adus-o vulpița!

....Când am descoperit că Moș Crăciun este, mai degrabă, un mit creat de adulți pentru copii, ca să mă exprim elegant, a fost pe la 12 ani! Bine, eu încă sper că trăiește pe undeva, dar atunci m-am convins că cel care mă tot asculta spunând poezii, colinde, nu era el ci un vecin sau tata sau tataie sau unchiul!

....Când am început să scriu într-un jurnal a fost pe la 12-13 ani. M-a ținut până pe la 2o!

.... Când am auzit de un star a fost prin 1992, când se promova primul concert al lui Michael Jackson în România. Atunci am decis că este momentul să le las în urmă pe Angelea Similea și Mirabela Dauer și să văd cum sună muzica din afară. Am continuat, parcă, cu Backstreet Boys, despre care habar n-aveam că e o trupă de băieți, la început!

....Când m-am iubit a fost vara, pe melodia lui George Michael, "Father Figure". Faină melodie!

....Când m-am angajat a fost la 23 de ani. A fost un job nașpa rău, care m-a ținut două săptămâni și mi-a adus un profit de....700-800 mii lei vechi!

....ar mai fi exemple, dar profit de ultimele ore de concediu!

marți, 14 iulie 2009

Maktub (aşa a fost scris)

Dragă sufleţel,

Îmi pare rău că a trebuit să guşti din amarul despărţirii, din nou. Poate de aceea, acum, totul e mai amar decât prima dată.

Înţeleg că ieri a fost ultima zi de prezent, că nu mai vezi în viitor, că nu mai ai lacrimi deşi ochii tăi vor să plângă, că nu mai ai somn, că nu mai poţi respira, că totul pare un coşmar din care încerci cu disperare să te trezeşti şi nu reuşeşti.

Înţeleg că totul a fost atât de brusc, de neaşteptat, că nu ai avut ocazia să îţi iei rămas bun de la tot ce iubeşti.

Înţeleg că ai crezut atât de mult în voi încât, acum, tu, o jumătate, nu mai ştii să te identifici, nu mai ştii cine eşti, ce vrei.


Ştiu că acum mai vrei un sărut, o îmbrăţişare, o privire şi...că, poate, îţi vrei înapoi viaţa de acum câteva zile, săptămâni, luni, înainte ca relaţia să înceapă să agonizeze fără să-ţi dai seama.

Dragă sufleţel, explicaţii există pentru ceea ce s-a întâmplat, dar niciodată nu sunt destul de logice pentru inimă.

Eu, una, am învăţat că tot ce se întâmplă are un scop. Şi, de cele mai multe ori, acel scop are legătură cu evoluţia ta ca om. Adică fiecare întâmplare, mai mult sau mai puţin fericită, în final, va schimba ceva în tine. Este, însă, numai treaba ta, ca ceea ce se schimbă să fie în bine.

Dragă sufleţel, îţi doresc ca tot ce te chinuie acum să ajungă, mai devreme sau mai târziu, în acel sertăraş al creierului care zăvoreşte tot ce-i urât şi neplăcut. Îţi doresc să înveţi să treci peste dependenţa din iubire, care creează iluzia înşelătoare că nu te mai aşteaptă nimic bun. Adu-ţi aminte să visezi chiar dacă eşti, acum, o jumătate.

Şi....dragă sufleţel, ai încredere în oameni, în cei apropiaţi, căci ei vor fi mereu lângă tine, să te prindă când îţi pierzi echilibrul, dar trebuie să te ajuţi şi singur, să nu-ţi dai drumul.

joi, 25 iunie 2009

Michael Jackson - (I) Remember the time...

Îmi amintesc că aveam 10 ani, eram în clasa a III-a sau a IV-a şi eram foarte îndrăgostită de Michael.....

Cred că am făcut o pasiune numai uitându-mă la promovarea concertului care urma să aibă loc în România. M-a fascinat aşa de mult, încât am reuşit să-i scriu numele corect - degeaba făceam engleză, nu reuşeam să scriu un nume străin doar auzindu-l, de obicei scriam cum pronunţam. Dar cu Michael a fost altă poveste.

Offf....de câte ori am mâzgălit de atunci MICHAEL JACKSON.... cu inimioare, la sfârşitul caietelor de mate sau de română!!!

Aşa pitică cum eram, am început să colecţionez, normal, poze din "Ecran Magazin" - un fel de Bravo pe acele vremuri, să port pe ascuns insigne cu Michael - că ai mei nu erau de acord.

Într-o zi, am văzut în vitrina unei librării o revistă, a cărei copertă era, practic, un mic poster cu Michael. Oooo, am înnebunit, voiam şi eu. Dar cum să fac??? Ai mei erau foarte reticenţi pe atunci vizavi de tot ce produce plăcere copilului :d, aşa că am încercat s-o determin pe mama să cumpere revista, fără să-i spun de ce. Bineînţeles că nu a vrut. A doua zi, vineri din câte I remember , după ore m-am dus direct la librăria cu pricina, să-mi iau revista. Stupoare, era închis. M-am gândit că o fi vânzătoarea în pauză, că poate are program după-amiaza....dar nu m-am gândit să mă duc acasă. Am stat acolo, lângă librărie, o oră, am stat două, am stat trei....am stat până a început să se întunece. Librăria a rămas închisă, nu am reuşit să-mi iau revista. Am plecat foarte dezamăgită.

În drum spre casă m-am întâlnit cu o vecină. "Denisa, unde ai fost??? Du-te repede acasă!". Hmmm, am mărit pasul, când am ajuns la scară, altă vecină. "Denisa, te caută maică'ta înnebunită, unde ai fost????". Oooopssss! Am urcat eu scările aşa, spăşită, printre vecinii care nu mai pridideau să mă întrebe unde am fost, până am dat de mama. Care a răsuflat uşurată şi m-a întrebat pe unde am umblat, că mai avea puţin şi alerta poliţia. "Am fost la sala de lectură, mamă!". Oricât de silitoare eram, mama nu m-a crezut, normal, dar am scăpat uşor.

Oooo, dar am încurcat-o cu altă ocazie! Popcorn era la începuturi, numai postere, fără articole, era "revista" ideală. Costa ceva, dar cum apăruse în acea perioadă în care eram avizi după starurile din afară, după poze scoase, în sfârşit, pe hârtie lucioasă şi nu pe hârtie de ziar, se merita. Bun! A fost scos numărul în care era un poster foarte mişto cu Michael. Nu am stat pe gânduri, le-am cerut bani alor mei pentru nush ce legat de şcoală şi mi-am luat revista! Eram în extaz, nu mă mai săturam să mă uit la el. Triumfătoare, am dus revista acasă şi am ascuns-o de ai mei. Erau alte vremuri, nu uitaţi, ai mei erau super....reticenţi, să păstrăm acest termen!

Ideea e că tata tot mi-a descoperit-o şi am mâncat o bătaieeeee...........din cauză că mega posterul din Popcorn (că aşa se purta pe atunci!....mega posterul era cât uşa, aproape.....super vremuri) o înfăţişa pe Madonna în chiloţei, fără sutien, cu sfârcurile acoperite de nush ce. Problema e că, în mintea lor, eu am adus pornografia în casă şi mi-am corupt frăţiorul cu 4 ani mai mic, arătându-i poze deocheate!





aceasta era Madonna în ipostaza porno!!!!!! (Doamneeee, cum se schimbă viaţa, societatea, oamenii)



Revenind la ceea ce s-a întâmplat azi...e trist, e păcat, pare aiurea, inutil.... tot ce ştiu e că a fost singurul star care m-a fascinat cu adevărat. Şi am rămas cu imaginea lui de atunci, nu m-a interesat tot ce s-a scris ulterior despre el, cum a fost transformat din "king of pop" în "wacko jacko".

Câteva din cântecele dragi mie


http://www.youtube.com/watch?v=_fHoDWc22B0


















Dirty Diana http://www.youtube.com/watch?v=7Hg-IRZk4D0














Smooth Criminal http://www.youtube.com/watch?v=0ljUsd41PBk&feature=related

















http://www.youtube.com/watch?v=ACPsfcsg4ZE&feature=fvst

















Black or white http://www.youtube.com/watch?v=NLV1QHQwowI&feature=related















Liberian girl http://www.youtube.com/watch?v=nttYavJtz20&feature=related

















Who is it? http://www.youtube.com/watch?v=qQwFHoLMti8

















Will you be there http://www.youtube.com/watch?v=aWeyLLzyIUw&feature=related



















The way you make me feel http://www.youtube.com/watch?v=N1LWGj5B9Mo&feature=related




















Make a better world....

miercuri, 24 iunie 2009

Să nu mergeţi în parc fără....


.... fără un covrigel sau pufuleţi sau pâine














.... fără nuci sau alune














Nu de alta, dar este mereu cineva care pândeşte după un fir de iarbă, de pe o creangă sau după un copac, în aşteptarea unui mic festin!

marți, 23 iunie 2009

"Zebrafobia"!

Unii oameni suferă de fobii, mai mult sau mai puţin motivate. Eu, de exemplu, sufăr de fobie de insecte, în special gândaci, păianjeni....mor, mă apucă groaza când îi văd doar în poze.

Dar "zebrafobia" bântuie multă lume. Mă refer la fobia de trecerea pentru pietoni! Oamenii fac tot posibilul să o evite, cu riscul de a fi călcaţi de maşini sau de a primi o amendă. Niciodată trecerile pentru pietoni nu sunt acolo unde ne-am dori, sunt prea departe, ne incomodează în fuga noastră cotidiană.

Am văzut odată o tipă care s-a riscat şi a traversat printre maşini, doar pentru a ajunge pe trotuarul de vizavi, unde erau tarabe cu muuuulte ţoale din Europa. Cum a ajuns în dreptul lor, s-a liniştit!

Azi am văzut una şi mai şi. La Unirea, unde întoarce tramvaiul 32, există o trecere pentru pietoni....dar, bineînţeles, e prea departe, e aiurea pusă, aşa că e rar folosită. Oamenii preferă să se aventureze pe la mijlocul străzii, printre maşini. De curând au apărut nişte garduri, care delimitează trotuarul de stradă. Ideea e că poţi traversa numai pe zebră. Aiurea! Azi am văzut o femeie de femeie, 4X4, cu sacoşele de la piaţă, care s-a "strecurat", efectiv, prin gard, numai să nu folosească trecerea aflată la 3 metri depărtare.



ca să vă faceţi o idee.....femeia a trecut exact pe unde arată săgeata!!!

Ce-şi doresc femeile ?

Am văzut mai demult un film numit astfel, "What women want", cu Mel Gibson şi Helen Hunt, foarte mişto. Dar nu despre film vreau să scriu. Ci despre o listă a dorinţelor pe care am scris-o când eram în liceu, cred, găsită de curând printre paginile jurnalului ţinut de mine în adolescenţă.

Am citit-o şi am avut surpriza să văd că sunt, încă, în căutarea unui bărbat care să corespundă cerinţelor pe care le aveam atunci. Hmmm! Ori gândeam matur pentru acea vârstă, având în vedere că am scris lista pe la 15-16 ani, ori am rămas cu mintea de atunci :)

Nu cred că voiam sau vreau prea multe de la un bărbat, majoritatea "calităţilor" ar trebui să existe în materia lui genetică. Totuşi, nu am reuşit, până acum, să găsesc pe cineva care să aibă nici măcar 1/2 din ce-mi doresc...

Ciudat este că, atunci când eşti cucerită de anumite calităţi la un bărbat, oricât de puţine ar fi acelea, există riscul să dispară în timp. Pur şi simplu! Să înţeleg că există un "arsenal de goodies" pe care le poţi savura pentru scurt timp? Pentru ca apoi să revii la inconfundabilul gust de sărat-amar? Ciudat, după cum spuneam!

Dar mai bine mă întorc la lista mea şi la bărbatul "ideal", care, bineînţeles, nu există, dar la care visăm toate cu ochii laaaaarg deschişi :)

Voiam şi vreau un bărbat care să-mi spună că mă iubeşte, să-mi aducă flori, să fie inventiv, cu imaginaţie, să aibă iniţiativă, să-i placă să ieşim în parc sau la o distracţie, să fie galant, să fie adeptul 50%-50% în privinţa treburilor casnice, să aibă gust în privinţa look-ului, să fie manierat, să mă răsfeţe, să respecte regulile de igienă, să aibă simţul umorului, să aibă spirit de aventură, să fie respectuos, înţelegător, să aibă răbdare, să fie tandru, sincer, inteligent, fidel (adică monogam!), sociabil, să aibă voinţă să înveţe lucruri noi. Implicit, să nu fie violent, brutal, nervos, dependent de vicii, conservator sau încăpăţânat.

Cam atât! Un paragraf de 7 rânduri. Şi nu am inclus vila, super maşina, contul din bancă, pătrăţelele de pe abdomen sau ochii albaştri....pentru că mi se rupe!

Cadouri!

Am fost plecată într-un mini concediu şi, aşa cum se obişnuieşte, trebuie să aduc cadouri, "mici atenţii", pentru cei care au rămas acasa. Cel mai drăguţ, m-am gândit eu, ar fi fost un nou template pentru blogul meu, mai animat, mai colorat....Numai că novicele de mine nu se descurcă în atâtea setări, era cât pe ce să rămân fără acces şi fără posibilitatea de a controla propriul blog!!!

Dar tot am adus ceva frumos pentru fiecare ;)

o barză pentru cei ce îşi doresc noroc





un fluturaş pentru cei tineri şi neliniştiţi



















căluţi pentru iubitorii de animale






















pentru noi toţi :)




















pentru iubitorii de natură















pentru cei care iubesc florile de câmp





















pentru un zâmbet...