Abonare la postări!

duminică, 20 februarie 2011

Dare!

Nu mă consider o curajoasă, doar mama mă vede ca pe "croitoraşul cel viteaz!". Dar mi-am ales mereu un drum plin de provocări şi, când a fost să fac vreun pas, m-am aruncat cu capul înainte. Las deoparte bungee jumpingul sentimental, care n-a avut niciodată legătură cu chibzuinţa şi nici rezultate pozitive! Dar pe plan profesional, am trăit momente demne de inspiraţie ulterioară....măcar pentru curaj!

O provocare a fost atunci când studiam dreptul şi îmi doream cu ardoare să mă fac jurnalist! Aşa că m-am dus la PRO TV Sibiu şi le-am spus că vreau să mă angajez. Am fost adoptată, plimbată pe teren, mi-au hrănit tentativa de dependenţă!Atunci am scris primele ştiri! Soarta a făcut ca ei să mă creadă studentă la Jurnalism dornică de practică. Până la urmă adevărul a ieşit la iveală. Mi-a plăcut la ei, aşa că am revenit peste doi ani ca să fac practică pe bune, când am devenit şi studentă la Jurnalism! (thx, girls!)

O altă provocare a fost primul meu interviu. Cu Andrei Gheorghe, când era el pe val. Mă termina gândul, omul mi se părea intimidant, şmecher, iar eu trebuia să scot anumite informaţii de la el. M-am documentat o groază, ca nu cumva să pic de papagal, mi-am făcut o listă kilometrică cu întrebări...să fie. A venit ziua interviului, ştiu şi acum că purtam un pulover roşu pe gât. Andrei a fost degajat, glumeţ, mi-a răspuns la ce a vrut şi cum a vrut. Eu am transpirat, însă, deplorabil . Poate şi din cauză că în spatele meu aveam ditamai mandarina (lumina), care mi-a bătut în pulover 2 ore. Daaaa, 2 ore, nu mă zgârceam la umplut casete! (şi nici colegii de la montaj la umplut frigiderul meu cu muuuultă cărniţă!) Eram epuizată, dar fericită că am scăpat şi că Andrei Gheorghe nu m-a mâncat de vie. Şefă'mea mi-a spus: "Eh, te-a fraierit, a ocolit anumite întrebări". Nu mai conta, făcusem pasul!

O provocare a fost şi plecarea de la primul loc de muncă în domeniu. Nu m-am priceput niciodată să spun "Nu" clar şi răspicat şi să argumentez. Aşa că atunci când am vrut să-mi dau demisia, pentru că nu mai eram mulţumită de felul în care eram tratată şi de colectiv, am inventat o scuză: "mama mi-a impus ca întâi să-mi termin studiile şi apoi să lucrez". Lucru nu tocmai departe de adevăr. În schimb, şefă'mea mi-a propus să aibă o discuţie cu mama, care se joacă cu viitorul meu în media. În felul ei, mă aprecia, dar eu aveam dor de ducă şi o ofertă mai bănoasă (apăruse între timp). Până la urmă, învăţată de o prietenă, mi-am scris demisia şi i-am trimis-o prin poştă cu confirmare de primire. S-a supărat pe mine, iar eu tot n-am învăţat cum să-mi dau demisia fără scuze şi "mă simt prost".

În lumea asta este imperios să faci lucrurile să se întâmple, să le pui în mişcare. Lucram la un documentar despre Cuza. Spui Cuza, spui Iaşi - Ruginoasa, unde domnitorul a locuit pentru un timp. Ei bine, am fost provocată să aranjez din Bucureşti, pentru o zi de duminică, o filmare pe un teren agricol. Iar ţăranii din sat să-şi ia animalele şi plugurile şi să iasă la arat, ca să-i filmăm noi. Ce ziceţi, mi-a reuşit sau nu? 

(să mai sărim câţiva ani)

De curând am trăit emoţia primei transmisiuni prin telefon. Mai participasem la o simulare, dar când am aflat că o să intru prin telefon, m-au apucat emoţiile. Noroc că oamenii m-au anunţat cu ore bune înainte! Am avut timp să bat pasul pe loc, să vorbesc singură, să-mi sun cunoscuţii, să scriu şi să rescriu textul şi, într-un final, să-mi dreg vocea şi să-mi ţin respiraţia!

Acum aştept emoţia primului live :)

Cum spuneam, am ales un drum plin de provocări!

Spune-mi ce mănânci dimineaţa ca să văd dacă eşti potrivit pentru job!

Zilele trecute am urmărit o ştire despre tendinţele în recrutare. Pe modelul "nicio zi fără Facebook" şi "dacă nu ai cont FB înseamnă că nu exişti",  mai nou, cei în faţa cărore te prezinţi pentru un job îţi urmăresc şi...profilul de pe faimoasa reţea de socializare.

Există şi o explicaţie: "Pentru noi este important, descoperim mai multe aspecte ale vieţii pe care o are intervievatul şi poate aşa evităm surprizele neplăcute", suna explicaţia unui reprezentant al unei firme de recrutări.

Pe mine m-a lăsat puţin mască raţionamentul. Ce treabă are viaţa personală cu serviciul? Contează oare ce poze postez, cu cine sunt prietenă, ce muzică ascult, ce site-uri vizitez sau ce experienţă am în domeniul pentru care am aplicat? Mai lipseşte ca intervievatul să vină la interviu cu mama şi bunica, să poveastească amintiri ruşinoase din copilărie!

Un om bine pregătit în recrutări sau angajator ar trebui să-şi creeze o impresie cât de cât corectă despre candidaţii la un post din primul contact, pe baza răspunsurilor la întrebări bine puse, evaluări şi aşa mai departe. Şi să lase deoparte bârfele virtuale:)

luni, 7 februarie 2011

Porţie de voie bună



Obişnuiam să am ca motto: "zâmbeşte înainte să deschizi ochii". Adevărul e că nimic nu se compara cu o zi liberă în care mă jucam de-a v-aţi ascundelea cu soarele: el îmi căuta ochii, eu mă făceam că îl ignor!

Ideea e că găsesc aproape în orice un motiv de a zâmbi. Azi dimineaţă, de exemplu, am prins nişte melodii bune la radio, pe mobil. Aşa că drumul cu tramvaiul a devenit plăcut, mai ales că s-a arătat şi soarele, după multe zile geroase.

Îmi place vara, când tund ăştia iarba prin parcuri. Pentru moment, aerul capătă miros de proaspăt. Aproape ca la ţară. Şi atunci zâmbesc :)

Mă bucur când îmi iese o mâncare gustoasă, pe care pot s-o împart cu cei dragi.

Mă simt bine la sfârşitul unei zile liniştite, în care nu m-am certat, nu am primit critici, nu am primit veşti triste...

Îmi place să fac cadouri. Atât să le cumpăr, cât şi să le împachetez! Crăciunul trecut am stat, cred, vreo 4-5 ore să ambalez cadourile. Îmi place hârtia imprimată cu motive de iarnă :) Şi pentru mami am personalizat punga - am pictat un brăduţ şi am lipit globuri roşii de hârtie! Iar căsuţa închiriată a primit "un tablou" cu Mickey Mouse şi Minnie, pictaţi în acuarelă de aceea de care foloseam şi la şcoala primară :))

Zâmbesc când văd bătrâni în parc, ţinându-se de mână sau de braţ, care se plimbă şi îşi povestesc captivaţi câte şi mai câte...după 40-50 de ani de convieţuire.

Dacă nu am parte de soare, cer senin şi oameni dragi, îmi pun o comedie şi voia bună e garantată!

Despre viaţa virtuală

Nu există om care să aibă un calculator şi să nu intre zilnic pe un site de socializare, pe chat, să trimită un e-mail sau, pur şi simplu, "să se dea pe net".  Este un hobby, o necesitate, o dependenţă şi chiar o obligaţie de serviciu! Mai mult, socializarea virtuală se transformă într-o carte de vizită - sunt puse la vedere studiile, contactele, datele personale, numele prietenilor, preferinţele sau antipatiile.

Socializez şi eu virtual atât cât să rămân vizibilă pentru cunoscuţii mei internauţi. De curând am primit o invitaţie "Viaţa personală la 30 de ani".Ha ha ha! (mai am până atunci, da??). Mă rog, sunt invitată să intru într-o comunitate virtuală. Iată care sunt "tentaţiile":

"Vino să cunoşti oameni pe măsura aşteptărilor tale. Înscrie-te în comunitatea MyConnections, un site unde se întâlnesc numai oamenii "aleşi".

O lume bună, într-o lume ne-bună? DA, aici suntem, aici găseşti oameni cu interese şi hobbyuri similare: vorbim aceeaşi limbă, iubim aceleaşi lucruri, vrem mai mult de la viaţa... personală. 

MyConnections adună vieţi personale într-o reţea virtuală prin care circulă gânduri şi sentimente cât se poate de reale. Personal networking nu este un site de dating ori de matrimoniale. Este pur şi simplu următorul pas spre ceea ce îşi doreşte fiecare. 

De ce să te alături comunităţii? - "loc de joacă" pentru mintea şi sufletul adulţilor, profile alese "pe sprânceană", câştigi trăiri, prieteni şi poate...mai mult".

Sorry, dar nu mă tentează, am trecut, de fapt, de vârsta la care stăteam de vorbă cu necunoscuţii pe net şi ne zâmbeam prin webcam!

PS: remember mIRC? :)

duminică, 6 februarie 2011

City girl

Mă consider o fată de oraş, clar. M-am născut la oraş, am copilărit, am învăţat la oraş, sunt urbană 100%! Poate 99%...căci am avut noroc de bunici la ţară, iar vacanţele petrecute acolo îmi chinuie amintirile: mirosul toporaşilor ieşiţi cu primăvara, somnul la umbra copacilor, mirosul de iarbă crudă, cântec de greieri...

După 18 ani am tânjit după un oraş şi mai mare, şi mai agitat, şi mai nebun. Şi am ajuns în Bucureşti! Munca şi firea mă fac să-mi iau energia din agitaţie şi din haos. Sau mă făceau, cel puţin. De la o vreme, nu mai aştept cu nerăbdare să mă întorc în Bucureşti, după câteva zile petrecute departe de demenţa oraşului.

Tânjesc...după viaţa de ţară. Câteodată mai glumim la un suc: cum ar fi să lăsăm naibii totul, să ne ducem într-un sat părăsit şi s-o luăm de la capăt - fără griji pentru facturi, chirii, rate, fără cablu, fără wireless, fără alergătură după reduceri prin mall-uri, fără program de lucru, fără şefi, fără programare pentru zile libere şi concedii sau mers la doctor. Cum ar fi?

Bunica mea de la ţară se ţine bine la cei 80 şi ceva de ani pe care îi are. A prins cele două războaie mondiale, a născut pe câmp, a cărat coşul cu mâncare pe cap la lucrătorii de la câmp, a crescut trei copii care au devenit orăşeni. Toate cele 6 surori ale ei au migrat la oraş. Ea a rămas statornică. Încă îşi face griji că păsările nu au grăunţe, că nu sunt suficiente lemne de foc, că gardul de ulucă s-a înnegrit, că pământul nu-i arat, că fânul nu-i cosit, că merele nu-s culese şi câte şi mai câte. Şi nu suportă să meargă cu maşina!

Oraşul hackerilor din România

Zilele trecute am citit un reportaj despre oraşul în care mă reîntorc oricând cu drag şi cu emoţie. Oraşul în care m-am născut, Râmnicu Vâlcea. Pentru mine este "acasă", cu aleea plină de castani ce duce la releul de pe Capela, cu lacul cu nuferi din parcul Zăvoi, cu străzi liniştite pe care mă simt în siguranţă la orice oră. Pentru nişte jurnalişti americani, este un oraş izolat, devenit centrul criminalităţii informatice. Au venit, au cercetat, au pus întrebări şi au tras concluzii. Au descoperit şi ei că maşinile de fiţe care bântuie oraşul nu sunt obţinute, culmea, cu salarii uriaşe, ci cu bani făcuţi prin fraudă pe internet. Oki, sunt mulţi hackeri în tot judeţul. Care tot continuă să-i păcălească pe străini, care cumpără lucruri pe care nu apucă să le vadă....fiindcă nu există. Dar nu-mi spune că m-am născut în Hackerville! Mai lipseşte, că tot e de bază pirateria în ţara noastră, să scrie că România e Pirates Land.


PS: reportajul  (cu traducere şi adaptare)

marți, 1 februarie 2011

Stresul la bărbaţi...

nu-i ca cel la femei, clar. Mi-am dat seama ieri, trecând pe lângă un salon care oferă, printre altele, masaj de relaxare - repet, masaj, nu iniţiere în taine thailandeze! Ei bine, pentru dame, o oră de masaj costă 40 de lei. În schimb, bărbaţii trebuie să scoată cu 10 lei mai mult din buzunare.
Ori la ei se depune mai mult efort pentru că sunt mai stresaţi şi mai încordaţi, ori patronii salonului speculează faptul că bărbaţii descoperă în număr tot mai mare avantajele masajului. Oricum ai da-o, stresul la bărbaţi costă!