Abonare la postări!

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Cum am "petrecut" la nunta secolului

Am reuşit să fac ceea ce nu-mi propusesem: să rămân lipită de televizor până la sărutul mirilor din celebrul balcon al Palatului Buckingham! Cum am făcut ochi, m-am târât pe canapea în sufragerie şi acolo am rămas: ce mic dejun, ce rată la bancă, ce întreţinere...:) Abia am strecurat un duş, dar cu teama că ratez sărutul!

Nu am suportat să urmăresc nunta pe vreun canal românesc. Nu aş fi înţeles nimic din cauza comentariilor lungi, plicticoase, făcute cu voci preţiose. Eu, una, m-am uitat pe Euronews. Aşa procedez de fiecare dată când vreau să înţeleg ceva dintr-un eveniment internaţional. M-am şi enervat când am văzut la o televiziune românească scris "cât crezi că va dura mariajul cuplului regal? dă sms la...". Haideţi, măi, oamenii nici nu intraseră în biserică. M-am bucurat să văd, însă, că transmisiunea nu a fost întreruptă pentru a face loc ştirii că Vîntu a fost arestat. Chiar dacă raţiunea a fost ratingul.

M-am emoţionat, am admirat, am lăcrimat, cam asta am făcut toată ziua. Nu-i de mirare că mi-a pierit orice chef de a mă întoarce la realitate:) Şi mama mea a fost puternic impresionată de eveniment. m-a sunat să-mi spună că i-a plăcut rochia, că i-au plăcut cerceii, că i-au plăcut câte şi mai câte, ca la final să exclame indignată: "Vezi, mamă, până şi Kate a făcut nunta, numai tu nu vrei să faci :)) !"

Contrar urărilor din partea cârcotaşilor , sper că nu vor divorţa, sper că nu au semnat acel contract prenupţial oribil care-l lasă pe el cu averea şi copiii, iar pe ea, fără job, sper că ea nu va fi urmărită şi analizată aşa cum a fost Lady Di, sper că el nu va fi un mitocan, sper să fie un cuplu de poveste, ce să mai!

Cu mulţi ani în urmă citeam într-o revistă că Lady Di a fost declarată cea mai elegantă femeie din lume. Nu ştiam cine e Lady Di, dar mi-a rămas în memorie ideea. Într-o zi, butonând la televizor, am văzut titrat pe toate canalele de ştiri: Lady Di 1 iulie 1961-31 august 1997. Mi-am adus aminte de articolul din ziar şi am înţeles că cea mai elegantă femeie din lume murise. Am plâns. Apoi am început să urmăresc tot felul de documentare, de filme, interviuri, să citesc...aşa am descoperit-o pe "prinţesa inimilor".

miercuri, 27 aprilie 2011

Din viaţă :) I (natura ignorată)

La capitolul ăsta intră bazaconii :) văzute, închipuite, renegate.

Nu mi-aş fi imaginat să văd în vestiarul unei săli de sport, ce-i drept imediat după Paşte, un pachet cu o felie uriaşă de cozonac asortată cu ouă roşii:)

Cum s-a terminat cu Postul Paştelui, casele de căsătorii au fost luate cu asalt. Se vede treaba că românii au fost nerăbdători "să se ia"!

Să plâng sau să râd când îi văd pe oamenii cu motocositoare? Mai nou se chinuie să distrugă şi firicelele de iarbă şi păpădie crescute printre şinele de tramvai. Şi apoi toarnă pietriş, ca să se asorteze cu asfaltul gri, cu blocurile gri, cu zidurile gri...Mă doare sufletul când văd iarba spulberată fără milă, mă dor urechile de la zgomotul pe care-l fac şi mă enervează că nu se gândesc să asfalteze, mai degrabă, vreo stradă din categoria "unde mi-am rupt maşina-n două".

Îmi place în parc: alergi, te plimbi, te joci, caşti ochii...mai nasol dacă eşti fată şi mergi singură. Este imposibil să nu apară vreun crai care să te întrebe: "singurică, singurică? deranjez?".

Tot legat de parc...detest sămânţarii. Oamenii ăia care se înarmează cu seminţe de dovleac şi floarea soarelui şi cum pun piciorul în parc încep să mestece şi să scuipe. Bine, sămânţarii sunt pretutindeni, dar când îi văd în parc mă apucă piticii. De multe ori am evitat să stau pe o bancă pentru simplul motiv că în faţa ei era un covor de coji. Bleah! Tare aş vrea să se pună în aplicare amenzile alea pentru nepăstrarea curăţeniei. Sau sămânţarii prinşi să primească mături şi...la treabă cu ei. Aveam aşteptări că gardienii ăia plătiţi din parcuri vor face ordine. Dar ce te faci când ei patrulează aliniaţi, cot la cot, cu pungile de seminţe desfăcute şi mestecă şi scuipă de parcă ar ieşi ceva din cojile răspândite pe alei?

Bărbaţilor care se plâng că ale lor iubite sunt prefăcute şi manipulatoare le povestesc următoarea (se citeşte cum se scrie!): ea, la aproape 30 de ani, la telefon cu iubitul: "Ţe faţi, iubi? (...) mmmm, da, îhmmmm (...) iubi, am fost la un magazinel si am văzut o futiţă foaaaalte fumoasăăăăă! îhmmmm, Da, iubi, mi-a plăcut supel muuuuult! Ela o futiţă cum vleau si euuuuu, iubiiii". Dacă n-ai în casă aşa ceva, bucură-te în sinea ta şi taci, nu te mai plânge!

Vorbe din trecut

Paştele acesta a fost deosebit, deja v-am spus. În plus, am avut vreme frumoasă, cum n-a mai fost de câţiva ani. Aşa că am mers la ţară, la iarbă verde, aer curat şi o linişte să te doară urechile! (mergeam şi dacă ploua, oricum). Am găsit un câmp plin de păpădii, copaci în floare, verde peste tot.

La mine la ţară n-ar fi nimic fără bunici. Ei au ales să rămână acolo, în colţul de rai, cum obişnuim să-i spunem. Ei au ales să facă o nouă casă acolo - pentru noi. Tataie s-a dus acum vreo trei ani, cred. Mamaie nu mai merge la ţară fără noi, îi e urât singură. Bunicii mei au fost un exemplu de cuplu cum rar mai găseşti. Se completau atât de firesc, de natural. Şi nu este vorba de obişnuinţă, sunt oameni care trăiesc zeci de ani împreună şi nu se asimilează. Dar ei...formau un tot:)

De câte ori merg la ţară scotocesc peste tot. Mereu găsesc ceva vechi, încărcat de amintiri. Acum m-am uitat pe albume cu mamaie. Poze vechi, cu oameni care nu mai sunt sau care fac parte din copilărie, poze alb negru fascinante, ale căror poveşti numai mamaie le ştie. Şi am găsit nişte agende şi un caiet. Agende din anii 90 încoace, pline de însemnările lui tataie. Am început să citesc de curiozitate şi am descoperit că avea obiceiul să noteze orice îi atrăgea atenţia sau nu...pentru evidenţă - şi nu ştiam eu cu cine semăn! Multe însemnări făceau referire la "colţul de rai". Dar pentru el era "staţiunea". Nu avea nevoie să meargă în nu ştiu ce locuri, să viziteze, să se relaxeze. "Staţiunea" a fost mereu sufletul lui. Alte însemnări erau despre pensie, despre datorii, despre materiale pentru casă...
colţ de rai/staţiunea

Revenind la relaţia cu mamaie, pe o pagină am găsit scris ceva de genu': "Azi a fost ziua Dinicăi. A împlinit 54 de ani. Ne-au vizitat copiii la staţiune. A fost o zi bună. La mulţi ani, dragă Dinica!". I-am citit şi bunicii, a început să plângă, sărăcuţa. Eu m-am ţinut cu greu tare. Dar mă întreb: care bărbat mai scrie într-o agendă, de ziua soţiei, "La mulţi ani, dragă..."?

P.S. nod în gât

Tradiţia mea de Paşte

Hristos a înviat! Am revenit la muncă, după vreo patru zile de stat acasă. Ca la fiecare întoarcere în Capitală, mă întreb ce caut eu aici:) Dar o să treacă. Trebuie să fiu recunoascătoare pentru că am avut un Paşte minunat!

Anul acesta am vopsit ouă...pentru prima dată! Da, cam târziu, dar până acum n-a fost nevoie, le făcea mama care insista, în fiecare an, să-mi dea şi mie pe puţin 20. Anul ăsta cu greu am convins-o că nu mai am nevoie, pentru că am făcut şi eu. Toate roşii, au ieşit destul de bine:)

O altă reuşită a fost vinerea mare. Am prins slujba de prohod, care mi-e foarte dragă. După atâţia ani, la mine în familie încă se respectă nişte obiceiuri. Unul din ele este mersul la biserică, măcar la marile sărbători. Cum ziceam, am prins slujba din vinerea mare, eveniment ratat în ultimii ani din cauza serviciului. Vinerea dinaintea Paştelui aduce aminte de ziua în care Iisus a fost răstignit şi îngropat. Credincioşii aduc flori la biserică, trec de trei ori pe sub o masă, care simbolizează catafalcul lui Iisus şi cântă Prohodul. La final înconjoară biserica de trei ori (depinde de biserică, se face şi o singură dată) - pentru fiecare zi petrecută de Mântuitorul în mormânt. Acum am reuşit să fac toate acestea.

Am ratat, ce-i drept, joia mare sau Denia celor 12 Evanghelii - o slujbă în cadrul căreia se îngenunchiază de 12 ori, dar de altfel spectaculoasă.

Sâmbăta, normal, se petrece în linişte şi relaxare. Eu m-am plimbat prin parc şi am făcut poze, nu am mereu ocazia să fac asta când merg acasă. Dar am reuşit să dorm o oră înainte de slujba de Înviere. Asta e altă tradiţie a noastră: dormim ca să putem rezista la slujbă, care nu se termină odată cu luatul luminii. Acela este numai începutul. Am luat lumină, am dus-o acasă, apoi m-am întors la biserică. În anii trecuţi, slujba ţinea până la 4 dimineaţa. Acum au mai scurtat-o :)  Slujba a durat până la ora 3, după care oamenii s-au călcat în picioare ca să prindă "paştele" - aşa zicem la pâine înmuiată în vin, un fel de anafură specială! La biserica de care aparţin acasă totul e cât de cât organizat: se pun bucăţi de pâine în mai multe vase, se stropesc cu vin şi se sfinţesc; la finalul slujbei sunt oameni care pun "paştele" în pahare de unică folosinţă şi le împart. Fiecare om primeşte un pahar, dar lumea tot se calcă în picioare - pentru că, nu-i aşa, românilor le place îmbulzeala. "Paştele" are aceeaşi regulă ca şi anafura, se ia pe nemâncate (un alt motiv pentru care dormim este că, de când ne trezim şi până la 4 dimineaţa nu mai mâncăm nimic, întâi luăm "paştele"). La 4 dimineaţa eram acasă şi....ne aşezam la masă, cu rudele apropiate. Aşa facem noi de când mă ştiu: prima masă de Paşte e la 4 dimineaţa, în familie. Abia apoi urmează somnul:) Ideal ar fi fost să mergem şi la "a doua înviere". În ziua de Paşte, la ora 12.00, Arhiepiscopia Râmnicului a organizat o slujbă în cadrul căreia Evanghelia a fost citită în 12 limbi. Ei, slujba asta n-am reuşit s-o prind până acum. Poate la anu'!

În rest, ca la toată lumea: mese peste mese, îmbuibeală maximă şi voie bună!

În schimb, eu n-am fost niciodată la discotecă în noaptea de Înviere; sau de Prohod; sau de Crăciun. Pentru mine, se exclud din start! Nu o să înţeleg niciodată ce-i cu nebunia de a bate cluburile de sărbători:)

joi, 14 aprilie 2011

Pentru nopţi albe

Momentan sunt marcată de insomniile avute în ultimele două nopţi. Atât de marcată, încât beau pepsi, ceea ce, în mod curent, nu se întâmplă. Nu beau cafea, nu beau cola/pepsi şi nici ceai negru - pentru simplul motiv că-mi pot alunga somnul doar cu gândul!

Ei, dar când e să-l chem la mine, atunci este o maaareeee problemă. Cum ziceam, insomnie cumplită. Am încercat să stau în pat cu ochii închişi, doar doar o să obosesc; m-am uitat la televizor - altă dată dădea rezultate, îmi oboseau ochii, acum nimic (mă rog, erau umflaţi ca la broască, dar nu mi se lipeau pleoapele decât în sus!); am încercat să mă relaxez, să inspir şi să expir în toate chipurile - de unde, mă agitam mai rău. Apoi mi-am adus aminte de un joc al minţii din copilărie, când, pentru a fi sigură că visez frumos, îmi imaginam că sunt un personaj din desene sau din poveşti. Din păcate, nu a funcţionat :(

Acum, ori de vină sunt grijile pentru trecut, prezent şi viitor care mă bântuie fix când am chef să dorm. Ori un ceai care se voia a fi "pentru un somn liniştit", dar cred că am greşit doza. Sau faptul că imaginaţia mea suferă pentru că nu prea mai găsesc nimic pur şi frumos în care să mă abandonez. Deci Tudor are dreptate, mai avem nevoie de basme. Iar din punctul ăsta de vedere, sunt o norocoasă: acasă mă aşteaptă o bibliotecă plină.

Vă mai aduceţi aminte? :)



Cum să spui că-ţi pare rău

Pare destul de simplu de tranşat: dacă ai chef sau simţi îţi ceri scuze, dacă nu, nu. Dar am persoane apropiate faţă de care, dacă îmi recunosc greşeala, e ca şi cum mi-aş bate singură cuie în talpă! Pe modelul: tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Cunosc şi oameni care apreciază cea mai simplă exprimare a regretului. Şi mai sunt cei care nu dau doi bani. Trebuie găsit un moment potrivit; dar trebuie să alegi şi persoana care chiar ar aprecia mustrarea ta de conştiinţă.


Cele mai enervenate situaţii sunt, cred, cele care implică persoane necunoscute. Cele mai banale sunt ciocnirile accidentale pe stradă. Se întâmplă, din neatenţie, de la aglomeraţie. Eu mereu zic "scuze", că sunt sau nu "de vină", dar de puţine ori şi aud asta. Şi mi se pare că "scuze" e prea mult, că ar trebui să zic acel sec "pardon", care transmite şi "băi, tu eşti de vină". Dar nimic, mereu îmi iese "scuze", de parcă mereu ar fi vina mea. Săptămâna trecută am păţit-o la un concert, unde am mers să fac un material. Operatorul stătea în picioare că aşa avea vizibilitate, eu din obişnuinţă. Şi vine la mine o domnişoară revoltată, că nu vede de noi. Am reacţionat imediat, cu cea mai umilă moacă posibilă: "Oh, îmi cer scuze, nu mi-am dat seama. Rezolv imediat". Mă aşteptam la o reacţie la fel de împăciuitoare ca a mea. Când colo, se încruntă la mine şi mi-o trânteşte: "Păi da, vă cereţi scuze, dar stăteaţi aşa, în faţa noastră". Am rămas perplexă. Am şuierat printre dinţi: "Helloooo, am fost amabilă". Apoi m-am gândit că nu dă bine să fiu agresivă...:)

Ideea e că, cel puţin la necunoscuţi, "bine" şi "pardon" sunt suficiente. "Bine" în cazul în care sunteţi rugat să vă daţi la o parte şi "pardon" dacă i-aţi dat una din greşeală, de exemplu! "Scuze", mult mai personalul "îmi cer scuze" merg la cunoscuţi, dar atenţie la situaţie, nu faceţi risipă. Iar "îmi pare rău" şi supremul "iartă-mă" sunt de folosit numai în situaţii excepţionale, când aţi dat rău de tot cu bâta-n baltă.
Obişnuiţi să vă cereţi scuze?

luni, 11 aprilie 2011

De ce mă enervează bărbaţii

Să mă iertaţi! Aş avea un mic bilanţ:) Aşadar, de ce...

Pentru că se pretind maturi, dar în sufletul lor rămân adolescenţi! E un lucru bun să treci prin viaţă minimalizându-ţi problemele, nervii, obstacolele. Dar când îl iau în braţe pe "nu ştiu", "nu pot", "n-am chef", "nu am dispoziţie, stai să-mi vină", "încă un joc pe calculator", iar treburile bat la uşă, ne vine să le dăm o bătăiţă la fund, nu???

Pentru că sfaturile de la consoartă li se par cicăleli, iar vorbe de duh spuse din inerţie li se par sfaturi. Dragilor, treziţi-vă, nu există prieteni câştigaţi după un pahar sau după ani de lucrat la un loc. Sau după un zâmbet superficial. Dacă nu vă băgăm în seamă, avem toane. Dacă vă dăm atenţie, vrem să vă controlăm. Ce diabolice!

Pentru că "tot ce ţine de casă - piaţă, spălat, dat cu aspiratorul, şters praful, gătit - este responsabilitatea femeii". Atribuţii programate genetic, nu aşa! Păi bine, asta e dilemă veche, dar trăim alte timpuri, pe naiba. Nu vă mai putem ţine ca pe handi, puteţi şi voi să faceţi treburi din astea "femeieşti". Şi din pură iniţiativă, nu la îndemn. Adică daţi roată ochii, vedeţi ce nu se potriveşte în peisaj şi faceţi! Replică: "De când e lumea, femeile s-au îngrijit de casă, de copii, iar bărbaţii s-au dus la vânătoare şi la război". Duceţi-vă:))

Pentru că orice pipiţă programată să zâmbească pentru atenţie sporită le suceşte minţile şi îi pun eticheta de "fată bună, de treabă", iar tu, care îi stai la bine şi la rău, vrei să-l manipulezi. Tu capeţi onoranta etichetă de "vrei să mă ţii sub papuc, nu? nu ai să vezi aşa ceva".

Pentru că se cred indispensabili, puternici, iar pe noi ne consideră, pe lângă cele spuse mai sus, slabe de înger şi neputincioase şi, cel mai important, incapabile să răzbim în viaţă fără ei. Munca noastră nu e ca a lor, efortul depus de noi nici nu se compară, experienţa noastră de viaţă tinde spre zero şi, la un mic calcul, aveam şanse să eşuăm dacă nu apăreau să ne salveze. Săracă iluzie a cavalerului pe cal alb!

 Pentru că atunci când sunt la nevoie, devin docili, umili, drăgăstoşi, adevărate aspiratoare de afecţiune, şi dau ocazia celor în care mocnesc instincte materne să-şi reverse toată atenţia şi dragostea posibilă asupra lor.  Miau!!! Dar când le este bine....devin iar egoişti, insensibili, calculaţi şi plini de raţionamentul gâştii. Hrrrr! Păi şi nu-ţi vine să îl ţii sub papuc niţel? La propriu!

Pentru că nu aud ce spui tu, dar înţeleg ce vor ei. Nu cred că mai are cineva pretenţia să i se citească dorinţele în ochi. Aşa că vorbim răspicat, lăsăm bileţele, facem grafice ca să ne facem înţelese. Reluăm idei, ţinem minte orice detaliu pentru a putea da, nu-i aşa, exemple. Degeaba! Ei nu aud, dar înţeleg. Ceva ce n-are legătură cu ce ai încercat să explici. Iar de exemplele tale s-a ales praful - "sigur, ţii contabilitatea,îţi umpli mintea numai cu prostii".

Pentru că nicio tortură medievală nu i-ar determina să spună "îmi pare rău, am greşit". Nici pe noi, ce-i drept. Dar măcar nu jucăm "să alergăm în jurul cozii". Să vă explic, de la ei am învăţat regulile: el face/zice ceva; te deranjează; îi semnalezi că te deranjează; nu-ţi dă dreptate; mai mult, nu înţelege! şi reia ce i-ai spus, bineînţeles altfel, de unde reiese că eşti o nebună; insişti cu explicaţiile, ca să te faci înţeleasă; se enervează; te enervezi; ţipă; ţipi; şi vine lovitura de graţie: te acuză că nu se poate discuta cu tine:)) că mereu ai o problemă şi ceva de reproşat; îi spui că nu a înţeles, vrei să-i explici; îşi dă ochii peste cap; şi reia ce i-ai spus, bineînţeles altfel, de unde reiese că eşti o nebună. Şi orice ai face, te va abate mereu de la ceea ce te-a deranjat, pentru că de vină eşti tu că te-ai supărat că a zis/a făcut ceva. Recunoaşteţi tiparul???

Şi exemplele nu se opresc aici:)

PS: culese din casă şi de la vecine

Florile, zarzavaturile şi poliţia comunitară

Toţi suntem obişnuiţi cu comerţul de la colţul străzii, din staţiile de RATB (cei din Bucureşti), parcuri, concerte, ce să mai, de pe unde se poate! Având în vedere că mereu avem tendinţa să ne furăm între noi, n-aş băga mâna în foc că ce pot cumpăra dintr-un loc igienizat, aprobat, lăudat etc. e mai de calitate decât marfa similară expusă, umil, pe o tarabă, să zicem.

Pe o stradă în apropierea blocului în care stau, în fiecare dimineaţă, se pune de-o piaţă ambulantă. Oamenii vând de la flori şi zarzavaturi la legătură până la şosete de lână. Cum nu am o piaţă în imediata apropiere, îmi convine să iau ceapă verde, salată sau ridichii de la ei, că sunt mai ieftine şi par mai naturale decât în magazine. Şi flori iau de la ei, pentru că găsesc şi altceva în afară de trandafiri, crizanteme şi crini imperiali. Mie îmi plac florile de ţară, gen narcise, zambile, lalele :)

Ei, dar am o problemă cu poliţiştii comunitari. Mereu vin şi-i izgonesc pe oameni, fix atunci când vreau să-mi iau o lalea şi o legătură de pătrunjel. Şi să-i vezi pe toţi cum îşi îndeasă la loc urzicile în sacoşe mari de rafie şi o iau la picior. Sunt oameni sărmani, se vede pe ei, nu se îmbăgăţesc din asta. În schimb, n-ai loc pe trotuar de maşini. Dar pe alea nu le vede nimeni. Şi nici talciocul fix din centrul Bucureştiului - cât e vara de lungă, nu te poţi mişca de ţiganii care vând marfă din compexul Europa. Şi ăsta e invizibil pentru domnii poliţişti.

Caz: Duminică dimineaţa, un poliţist, pus să le zgornească pe băbuţele care vindeau buruieni de sezon, s eplimba prin faţa lor sobru, cu mâinile la spate şi piept bombat. Ele stăteau cu sacoşele în spinare - "plecăm, nu plecăm, ne amendaţi au ba...". Şi le zice: "Azi e duminică şi nu vreau să spuneţi că sunt rău".

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Păcate alimentare

De ceva timp mă lupt cu obiceiurile culinare pe care le-am moştenit. Pur şi simplu nu se mai potrivesc cu metabolismul, cu vârsta şi, de ce nu, cu ritmul de viaţă. Nu ştiu dacă diger lent, dar sigur depun la greu. Sunt o egoistă care transformă aproape orice într-un mic depozit pentru sine. De exemplu, mănânc din plin anul ăsta, la anul voi avea "aripioare" şi "gogoşele"! Uitându-mă înapoi, am renunţat, totuşi, la câte ceva: prăjelile sunt rare, şi alea într-un strop de ulei, dulciuri moderat (aş zice, dar nu pot trăi fără ele), mezeluri (de aproximativ o lună, cică toate sunt toxice).

Mâncam slăninuţă, jumări, ouă prăjite, pâine cu unt plus orice fel de "topping"! Dar eram în creştere, nu se vedea. Treptat le-am mai eliminat eu, dar nu sunt drastică. Nici în creştere nu mai sunt! Aş vrea să pot consuma din belşug fructe şi legume, dar aici nu am o tradiţie. M-am împăcat greu cu legumele, încă mai am verdeţuri pe lista neagră: loboda, urzicile, spanacul. Iar fructele...sunt o chestie rarisimă. Peste tot scrie că mărul taie pofta de mâncare. Mit testat şi infirmat! La mine o creează şi o adânceşte.

Ziceam de vârstă....dap, încă un argument ca să o las mai moale cu alimentele preferate. Sau să le exclud de tot?

Cât despre ritmul de viaţă, ar pune în încurcătură orice nutriţionist. Nu numai că îmi este imposibil să iau trei mese pe zi, dar este exclus ca ultima masă să fie la ora 18.00/19.00.

Un instructor de la sala la care merg (nu ştiu dacă am povestit asta) mi-a zis că mişcarea trebuie însoţită de dietă. Sunt de acord, dar oameni suntem. Şi cu păcate. Cum zicea? "n-ai făcut nimic dacă scapi în oala cu ciorbă"; sau "cartofi părjiţi cu maionează...haha".

Acum sunt într-o perioadă de....detoxifiere! Mă rog, ţin post. Dar cum timpul nu permite numai salate, te mai amăgeşti cu nişte soia, o mâncare gătită sau un cartof.

Într-o perioadă renunţasem la pâine. Dar mâncam de trei ori pe zi. Meniu în cantitate moderată, dar combinată. Câte puţin din fiecare. Slăbisem. Dar m-am ales şi cu o anemie mare, de apoi m-am îndopat cu fier.

Cum s-o mai dai?

Cadou de aprilie

Pe modelul "oamenii deştepţi răcesc vara" (sau, extrapolând, când se încălzeşte vremea), cred că m-am procopsit din nou cu o viroză. E nasol şi doare, mai ales că sunt la muncă.

Mă gândeam, vorbind cu un coleg din liceu, că ar trebui să fie interzis prin contract să vii la muncă atunci când eşti bolnav. Eşti ameţit, îţi scapă toate din mână, abia te târăşti, simţi că te dor toate şi nu ştii dacă ai dormit strâmb sau ai făcut febră musculară de la stat pe scaun, capul îţi vâjâie, parcă simţi că te ia şi febra, ochii te dor şi eşti "mârâit"? Semn clar să stai acasă, nu să mergi la muncă. Doamne fereşte, dacă îţi contaminezi şi colegii? Că de aia e aşa de populară viroza asta!

Vă mai aduceţi aminte de isteria gripei porcine? Ce vremuri....cum îţi curgea puţin nasul, cum tuşeai, erai făcut pachet, trimis acasă şi interzis la birou cel puţin o săptămână!!

Ei, şi ca şi cum n-ar fi de ajuns că sunt în reluare şi că mă dor toate, am fost la o mică acţiune cu cei de la Garda Financiară. Au mers să verifice un restaurant, au găsit nişte probleme, aşa că s-a cam dus cu cinele liniştite. Numai că un client şi invitaţii lui nu s-au dat duşi cu una, cu două. Ne-au luat la rost, ne-au acuzat că le stricăm petrecerea, apoi s-au pus pe înjurături ca la uşa cortului. Cum era? "Bomboana de pe tort?" Asta am primit şi noi, fix în moalele capului, numai că erau dropsuri. Tari ca piatra, prima dată chiar am crezut că ăia au dat cu pietre. Şi două m-au nimerit. Şi au fost date cu sete.

miercuri, 6 aprilie 2011

Vremea surpriză

Aş vrea să simt odată că a venit primăvara. Pomii au început să înflorească şi păsările fac gălăgie. E un semn bun, nu? Dar nu am renunţat la cizme sau la paltoane. Mă bucur la fiecare rază de soare, dar încă tremur la gândul că m-aş putea uita pe geam şi aş vedea că ninge! Acum vreo două ore a plouat. Oare cu ce va veni mâine vremea? Sunt pusă în dificultate, aş vrea să-mi arunc hainele de iarnă în valiză şi să le scot pe cele de vară. Că aşa e în chirie, nu ai loc să-ţi etalezi toată garderoba. Eu, una, jonglez cu nişte valize uriaşe:) Şi am probleme de fiecare dată când plec la muncă: scot capul pe geam, consult site-urile de meteo, abia apoi îmi aleg hainele- mereu nepotrivite pentru vremea schimbătoare.Cred că primăvara va veni de Paşte, când eu mă voi retrage în cele câteva libere la ţară:)

Spirit!

Ce o să vă spun pe scurt n-are legătură mai cu nimic, dar m-a făcut pe mine să râd....la primele ore ale dimineţii. La capătul tramvaiului 41 din Bucureşti (pe lângă Casa Presei) stau mulţi şoferi cu microbuze care fac naveta şi până la Ploieşti. Fie seară, fie dimineaţa, îţi urlă în urechi staţiile, doar doar te răgândeşti, deviezi din drumul tău spre muncă sau spre ce-o fi şi te urci în microbuz! Acum vreo două dimineţi tot urlau: "Baloooooteştiiiiiii! Cine merge la Baloteştiiiiiiii? Mai avem loooooocuri! Primul microbuz pleacă în 10 minute. Baloteştiiiiiiii". (Baloteşti este o localitate din Ilfov). Doi puşti care treceau prin zonă.

- Auzi, hai să mergem la Baloteşti, e super ofertă!
- Da, Baloteşti, ultima şansă!
- Dacă nu mergeţi acum, dar acum, la Baloteşti, nu ştiţi ce se întâmplă!
- Ce rataţi...
- Hai, îndrăzniţi, luaţi microbuzul de Baloteşti!
- Grăbiţi-vă, timpul expiră!

Au făcut super caterincă:))

marți, 5 aprilie 2011

Atenţie la bigudiu!

În urmă cu vreo două săptămâni am intrat într-o bancă, aveam nişte treburi de rezolvat. De felul meu, dau ochii roată, mă zgâiesc şi analizez. Şi mi s-a pus pata pe gardian - o femeie trecută de 40 de ani, durdulie, cu parul făcut permanent, care stătea în uşa băncii şi se uita în zare. Şi se mai strâmba din când în când, apoi iar cădea pe gânduri. La un moment dat, o funcţionară a chemat-o să o ajute cu nişte copii xerox, dar femeia-paznic nu a ştiut cu ce se mănâncă şi s-a amărât. Şi eu mă gândeam: "Oare ce calificare are femeia asta ca să fie gardian într-o bancă????". Zău aşa! La fel am văzut şi în metrou: era o femeie trecută de 50 de ani. Slabă moartă, cu părul musai permanent, se plimba agale de la un capăt la altul al garniturii. Ce pot face ele??? Să zicem că un bărbat mai inspiră cât de cât un sentiment de protecţie, dar o femeie aflată la vârsta a doua, fără niciun fel de pregătire, la care, când te uiţi, te întrebi oare unde-i şorţul de bucătărie....

Război caloriilor



De câţiva ani tot spun că trebuie să fac ceva ca să dau jos nişte kilograme nedorite. Uşor de spus, dar....nu pot să merg pe role, nu ştiu să înot foarte bine, nu pot să merg pe bicicletă, nu îmi place să alerg prin parc, nu practic niciun sport. Aş merge pe jos oricât, dar în rest sunt o persoană sedentară (în ciuda job-ului). Am avut şi o dilemă: oare să merg la aerobic sau la fitness? Apoi ba că n-am tricouri, ba n-am pantaloni pentru sală, ba n-am adidaşi. Şi aşa trecut-au anii, eu m-am făcut mare...

Dar gata, de săptămâna trecută am aruncat mănuşa. Îmi vreau măsura S înapoi, nu mai vreau să renunţ la hăinuţele "care mi-au rămas mici" şi nici să cad în depresie că nimic nu mi se mai potriveşte (mă rog, atunci sufăr de lipsă de inspiraţie la garderobă). M-am înscris la o sală unde să ţopăi şi să alerg alături de alţii. Altfel nu pot să lucrez.

Nu mai am ambiţia de la 18 ani. Atunci păstram un jurnal şi-ami amintesc că aveam însemnări de genu': "am mâncat cam mult şi am făcut burtică. nu-i problemă rezolv cu 50 de abdomene. vreau să arăt bine la banchet". Peste câteva zile: "am dat burtica jos, trebuie să mai fac exerciţii cu gantere". Nu-i glumă, chiar aşa am scris...şi aşa am şi făcut. Tinereţea asta:))

Sala la care merg arată foarte bine. Şi cursurile îmi plac, sper ca programul să-mi permită să merg cât mai des. Şi sper să şi am rezultate. Deşi, unul dintre antrenori, în încercarea de a mă determina să mai dau câteva milioane în plus pentru nişte ore de antrenament personal, mi-a spus că am slabe şanse să arăt cum vreau doar dupa şedinţele de aerobic. M-a luat cu dieta, cu exerciţii de tot felul....Ce-i drept, după un antrenament demonstrativ cu el, n-ai fi putut face deosebirea între faţa mea şi un rac fiert:))

Deocamdată vreau s-o iau uşor. Şi sigur voi reuşi să slăbesc fără să-mi angajez un antrenor personal. Despre dietă...mai vedem, mai degrabă aş încerca un nutriţionist, care să-mi facă un regim în funcţie de preferinţele mele culinare şi de program.

Şi mai e ceva. Azi am aflat sigur că trebuie să dau jos 9 kilograme. Vă voi spune după o lună ce progrese am făcut. Ţineţi-mi pumnii!