Treceți la conținutul principal

Postări

Care îți este colacul de salvare când simți că te îneci în nefericire?

Cred că se poate spune că nefericirea este suma momentelor în care nu zâmbești, nu simți că ai pentru ce să fii recunoscător/recunoscătoare, nu ai sentimente de mulțumire de sine, nu te vezi, nu te apreciezi, nu ești văzut/văzută și nici apreciat/apreciată. Și când ai prea multe astfel de momente în viață  poți spune că te îneci în nefericire.  Probabil ți s-a întâmplat, cel puțin o dată, să înghiți din greșeală apă. Să simți apoi că nu poți să respiri, că te sufoci. Cam așa este cu nefericirea. Creează atacuri de panică, stări de depresie, ridică ziduri în jurul tău și simți că nu-i cale de ieșire. Colacul de salvare poate fi orice/oricine - un prieten apropiat, un job fain, colegi de treabă, propriul copil, partenerul potrivit, o activitate interactivă etc. Important este să-l căutăm.  Un prieten apropiat te va sprijini, te va ține de mână să nu cazi. Un job fain îți va oferi satisfacția că faci ceva cool. Colegii de treabă îți pot ridica nivelul de apreciere profesională. Copilul te
Postări recente

Știi să faci echipă?

În viziunea mea, echipă înseamnă oameni implicați și mobilizați să facă ceva împreună. Valoarea muncii în echipă ține de grija și respectul pe care și-l arată coechipierii. Aceștia pot fi parteneri în cuplu, prieteni, colegi etc.  Mult timp am crezut că a face parte dintr-o echipă înseamnă să duci la bun sfârșit sarcinile care îți revin, indiferent că îți sunt date ori ți le asumi. Acum sunt de părere că sarcinile trebuie discutate și împărțite, rediscutate și reîmpărțite.  Recent am văzut un anunț postat online pe FB, în grupul unei comunități. O doamnă căuta un al doilea job pentru soțul său. Dădea detalii de genul ce și-ar dori soțul ca program și atribuții. Nu m-am putut abține să nu mă întreb: de ce nu scrie direct soțul că-și caută job? De ce a delegat-o pe soție să întrebe în locul lui? Alții care au gândit ca mine au și postat, în comentarii. Cineva a răspuns: ,,poate nu are FB".  Are, am căutat eu😅 Există tendința de a delega pe cineva să facă ce poți și tu. Practic, pas

Dincolo de granițe

  De ceva vreme lucrez la granițele personale. Acele bariere imaginare pe care să le pun pentru a-mi fi mie bine. Nu este ușor: față de cine să le țin ridicate? ori față de ce? când le cobor? cum comunic că sunt ridicate? ce spune asta despre mine? cum voi fi percepută? ce am de pierdut? dar de câștigat? ce învăț eu din asta? Nu mereu am analizat lucrurile astfel. Chiar dacă am simțit că nu îmi fac bine anumite atitudini, gesturi, vorbe, situații, am ținut barierele jos. Nu am comunicat că nu mă simt bine. Când nu am mai putut, m-am retras. Dar nu am rezolvat nimic, căci am ajuns iar în situații similare. Până când... 🔅...am conștientizat că spațiul meu personal, atât fizic cât și emoțional, este cel mai important. Și nu există niciun motiv în lumea asta pentru a permite cuiva, indiferent cine este, să ,,intre cu bocancii" în spațiul meu personal. Expresia nu îmi aparține, dar este des folosită pentru a transmite cât de puternică poate fi o asemenea intruziune. Și rezonez cu ea.

Suplimentele nu suplinesc vizita la medic

  Încerc să-mi fac regulat exercițiile indicate de kinetoterapeut pentru afecțiunile coloanei. Tot journey-ul durează aproximativ o oră. Parcă am mai mult spor dacă văd și un film în acest timp. Dar nu mai pot cu reclamele. Mai mult de 50% sunt la diverse suplimente alimentare. Iar mesajele îmi par de-a dreptul un atac la viață și sănătate. De exemplu, m-a șocat reclama la un supliment ,,recomandat"  pentru simptome de amorțeli și dureri în brațe. Actorii zâmbitori, care nu au nicio treabă cu ce ne doare pe noi și care nici problemele noastre nu le au, ne spun cu zâmbetul pe buze că acel supliment ne va trata toate simptomele. Și asta este tot.  Acum câteva luni am experimentat niște simptome în genul celor expuse în reclamă. Și iată de ce zic că suplimentele nu suplinesc vizita la medic. Am simțit dureri și amorțeli în toată mâna dreaptă. Apoi, parțial și în stânga. Senzații noi, neplăcute. M-am speriat. Așa că m-am programat la un neurolog, pentru consult. Mi-a recomandat să fac

De câți oameni avem nevoie ca să ne simțim împliniți?

Fotografia asta mă duce cu gândul la o poveste reală de viață. Concluzia, după 20 de ani de căsnicie, a fost: ,,nu mai aveam ce să ne spunem, eram ca doi străini". Feelingul era de mult acolo, confirmarea a venit într-o vacanță petrecută fără copilul pe care îl avea cuplul respectiv.  Recent am ascultat un episod dintr-un podcast : ,,Care este secretul fericirii?". ( Am evitat cuvântul , ,fericire" în titlu, îmi pare că pot fi atât de multe sensuri destul de diferite, spre deosebire de ,,împlinire" ). Concluzia podcastului este că starea noastră de bine are mare legătură cu calitatea relațiilor cu cei din jur - și, surprinzător, accentul nu cade pe relația de cuplu, așa cum m-aș fi așteptat. Ci pe relațiile pe care le ai în general cu oamenii din jur: oameni apropiați care să te asculte fără să te judece; oameni cu care să-ți facă plăcere să lucrezi; oameni cu care să ai legături în comunitatea în care trăiești. Așadar, conexiunile create în timp sunt esențiale. Și

Cum trăim timp

Povestim cu prietenii, ne aduce aminte good old times și ne întrebăm: când a trecut timpul? Ne privim copiii cum încep să facă primii pași, să spună primele cuvinte, îi ducem la grădiniță, în curând încep școala și ne întrebăm:  când a trecut timpul? Răsfoim albumele cu fotografii și ne întrebăm:  când a trecut timpul? Timpul trece și nu-l putem nici opri, nici întoarce. Poate că ne-ar plăcea să avem un ceasornic magic cu cheiță pe care s-o învârtim invers și să ne întoarcem într-un anumit moment, lângă o anumită persoană, înainte de o anumită decizie... Dar cred că asta înseamnă că ne uităm poate prea mult spre trecut, în timp ce timpul prezent trece pe lângă noi. Timpul merită și trebuie trăit. Acum, aici. Ne suntem datori cu making the best of it! M-a întrebat cineva dacă aș vrea să am iar 20-30 de ani. Am spus că nu . Atunci trăiam în viitor. Prea multe incertitudini, așteptări mari. Și dezamăgiri pe măsură, care m-au dezechilibrat de multe ori. Am trăit destul și în trecut.  Am aj

Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (VIII) - Sfârșit

Înainte, vezi și... Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (I) - Începuturi Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (II) - C ea mai iubită Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (III)  - Adevărul unora, manipularea altora Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (IV) - Aproape de haos Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (V) - Răul de lângă noi    Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (V) - Celălalt spital  Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (VII) - Grupul de sprijin  Nu am vrut să public nimic până când nu s-au externat. Ne așteaptă un drum plin de provocări, dar a trecut ce a fost mai rău. Cum spuneam la început, pandemia asta ne-a afectat viețile. Cumva, trebuie să găsim o cale să trăim în continuare. Să ne bucurăm de noi, de cei dragi, fără teamă. Ne-ar ajuta să fim mai responsabili cu cei din jur. Să înțelegem că nu suntem singuri și că bunăstarea individuală depinde de cea a comunității în care conviețuim.  Dacă cei care conduc această comunitate s-ar fi gândit la oame