Ne privim copiii cum încep să facă primii pași, să spună primele cuvinte, îi ducem la grădiniță, în curând încep școala și ne întrebăm: când a trecut timpul?
Răsfoim albumele cu fotografii și ne întrebăm: când a trecut timpul?
Timpul trece și nu-l putem nici opri, nici întoarce. Poate că ne-ar plăcea să avem un ceasornic magic cu cheiță pe care s-o învârtim invers și să ne întoarcem într-un anumit moment, lângă o anumită persoană, înainte de o anumită decizie... Dar cred că asta înseamnă că ne uităm poate prea mult spre trecut, în timp ce timpul prezent trece pe lângă noi.
Timpul merită și trebuie trăit. Acum, aici. Ne suntem datori cu making the best of it!
M-a întrebat cineva dacă aș vrea să am iar 20-30 de ani. Am spus că nu. Atunci trăiam în viitor. Prea multe incertitudini, așteptări mari. Și dezamăgiri pe măsură, care m-au dezechilibrat de multe ori.
Am trăit destul și în trecut.
Am ajuns într-un punct al vieții în care trăiesc în prezent, în sfârșit. Am și acum incertitudini, așteptări mari sau mici, dezamăgiri. Dar am și maturitatea necesară să le dozez. Și să fiu în echilibru. Nu aș fi ajuns aici dacă nu aș fi avut acele experiențe de la 20+, 30+ ani.
Așa că am învățat să fiu recunoscătoare pentru tot ce am trăit. Că a fost bine sau mai puțin bine, nici nu contează. M-a modelat pe mine, adultul care sunt acum. Și cu care mă simt bine :)
Dar, mai ales, sunt recunoscătoare pentru ce și cum trăiesc acum. În prezent. Apreciez oameni, locuri, vorbe, experiențe, emoții. Și, cel mai important, mă apreciez pe mine. Sunt atentă cum mă construiesc, astfel încât să fiu cea mai bună versiune a mea, fără a pune însă presiune. Știu că pot, sunt atentă la cât pot și când nu mai pot. Și este în regulă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu