Dragoste si zambet

Înainte, vezi și... Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (I) - Începuturi Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (II) - C ea mai iubită Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (III)  - Adevărul unora, manipularea altora Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (IV) - Aproape de haos Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (V) - Răul de lângă noi    Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (VI) - Celălalt spital  Era 18 octombrie 2021, trecut de ora 21.00. Tata a decis să rămână și el internat. În noaptea aia am dormit, cred, 4-5 ore. Mă trezeam să mă uit la telefon....oare mă sună cineva? Dimineața aveam apel nepreluat de la mama. Am simțit iar că rămân fără aer și am sunat-o repede. Avea o problemă legată de telefon, că nu-l poate încărca.  Mi-am luat liber de la serviciu și în ziua aceea. Am așteptat ora 12.00, să sun la camera de gardă: ,, Sunt Denisa Soare și o am pe mami internată de aseară. Este la oxigen. Aș vrea să știu ce face ...." Mi-a fost greu să ...

Înainte, vezi și... Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (I) - Începuturi Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (II) - C ea mai iubită Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (III)  - Adevărul unora, manipularea altora Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (IV) - Aproape de haos Până la urmă, am reușit să dau de doi pneumologi de la Marius Nasta. Florin Mihălțan și Beatrice Mahlăr, au fost extraordinari să-mi acorde puțin timp, în toată nebunia asta. Nu au fost impresionați de schema de tratament și m-au sfătuit să-i duc la CT, la spital.  Pe 13 octombrie 2021, ai mei s-au dus la spital. Încă nu primiseră rezultatele testelor PCR, dar au anunțat peste tot că sunt pozitivi, că au simptome și că vor CT. Li s-au făcut și analize. Au așteptat câteva ore în curtea spitalului. Le era frig, foame. O prietenă de familie le-a adus o supă caldă și i-a încurajat. Apoi, au venit veștile bune: 15% plămân afectat, suplimentare tratament, nu sunt de internat. I-au trimis acasă. Mă buc...

Nu am găsit până acum timp și putere să scriu despre câte s-au întâmplat. A fost greu. Ușor nu e nici acum. M-am apucat să scriu în urmă cu 2-3 luni. Scrisul e terapeutic pentru mine. Mereu a fost. Și cred că mereu avem de învățat din experiențele altora. Așa că, dacă o fi cuiva de folos ce am scris eu aici, cu atât mai bine. Acum public pe părți, căci e mult. Pe alocuri, ca să țin cronologia, am precizat și data la care am scris. *** Buni meu ajunsese să respire tot mai greu. Nu găseam concentrator de închiriat. Am cumpărat unul. Nici nu știu dacă i-a ușurat sau nu, măcar puțin, suferința.  În ajunul Anului Nou am dat naibii carantina și am plecat acasă toți 3. Trebuia s-o văd. Trebuia s-o mai vadă pe Vic, ,,dulceața lui mamaie". A fost un rămas-bun dulce-amar. Iubita mea privea în gol. Era lucidă, dar tristă. I-am zis că o iubesc. A închis ochii, oprindu-și lacrimile, și mi-a spus: ,,Știu. Și de aceea îmi e atât de greu". Cred că i-a fost cumplit. A știut că nu mai are timp...