Înainte, vezi și...
Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (V) - Răul de lângă noi
Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (VI) - Celălalt spital
Era 18 octombrie 2021, trecut de ora 21.00. Tata a decis să rămână și el internat. În noaptea aia am dormit, cred, 4-5 ore. Mă trezeam să mă uit la telefon....oare mă sună cineva? Dimineața aveam apel nepreluat de la mama. Am simțit iar că rămân fără aer și am sunat-o repede. Avea o problemă legată de telefon, că nu-l poate încărca.
Mi-am luat liber de la serviciu și în ziua aceea. Am așteptat ora 12.00, să sun la camera de gardă: ,,Sunt Denisa Soare și o am pe mami internată de aseară. Este la oxigen. Aș vrea să știu ce face...." Mi-a fost greu să fac asta. Să sun și să întreb. Aveam stomacul ghem, îmi venea să vomit de emoții. Mama era bine, mi-a spus medicul care o internase. Era conectată la flux de 9 litri de oxigen, pulsul se menținea bine, coopera cu personalul medical.
9 litri....concentratorul abia îi dăduse 5, capacitatea maximă. Așa am aflat că un bolnav Covid își agravează starea stând acasă, conectat la concentrator. Aparatul nu-i poate asigura necesarul de oxigen și nu poate fi privit ca o soluție pe termen îndelungat, în această fază a bolii. Sunt persoane care au nevoie și de peste 10 litri de oxigen la început. Cât rău înseamnă pentru plămânii lor să primească abia jumătate din necesar...
Tata era singur, într-o rezervă, într-o clădire alăturată. Nu avea oxigen, căci nu era nevoie. Primea tratament injectabil.
În ziua aceea mi-a fost frică să-i sun direct. Știam prin câte emoții trecuseră cu o zi înainte. Le-am scris pe whatsapp și i-am rugat să îmi spună dacă au nevoie de ceva. ,,Nu, avem de toate. Mâncare foarte bună și mai mult decât suficient. Personalul foarte empatic, nu mă așteptam", mi-a răspuns mama. Am plâns iar. Nici eu nu mă așteptam.
În timpul acesta, nu am fost o clipă singură. Am avut grupul meu de sprijin, cum îmi place să-l numesc. Și nici ai mei nu au fost singuri. Oameni apropiați, care ne cunosc, ne-au încurajat enorm. Am purtat discuții interminabile până am reușit să-mi mai domolesc emoțiile. Probabil mi-am agasat prietenii, puțin. Dar aveam nevoie de ajutorul lor, nu mai duceam singură. Și l-am cerut. După mamaie mi-a fost tare greu și nu am spus nimănui.
Pe 20 octombrie mi-am reluat activitatea. Cu greu. Aveam senzația că, dacă mă concentrez la altceva și nu mă mai gândesc la părinții mei, li se va întâmpla ceva rău. Că nu-i mai protejam. Tot eu mă îmbărbătam, doar nu ajunsesem atât de departe în zadar. Avea să fie bine. Trebuia. Oricum, amândoi făcuseră pași importanți. Mama se descurca deja cu 7 litri de oxigen, iar tata nu mai făcea febră.
Pe 21 octombrie am comunicat și video, pe whatsapp. Ce schimbare, se vedea pe fața lor că nu mai sunt chinuiți. Cred că se simțeau în siguranță. Acasă erau anxioși, necomunicativi și se vedea pe fețele lor că suferă.
În aceeași zi, cred, mama a fost scoasă de pe oxigen. I s-a spus că este verificată, să vadă cum se descurcă fără. Mie mi s-a părut prea repede și, sincer, am avut așa niște feelinguri. A doua zi, când am vorbit cu medicul de gardă, am aflat că fusese o problemă. Mașina cu oxigen rămăsese pe autostradă, cu o problemă tehnică. A fost nevoie să se reducă fluxul de oxigen pe tot spitalul, ca să se descurce până când avea să ajungă mașina. Apoi am aflat că, în țară, unele spitale au rămas fără oxigen. Iar doi pacienți nu au rezistat. M-au trecut fiorii. Am simțit că ai mei au prins, cumva, pe ultima sută de metri, condiții decente de îngrijire. M-am rugat să se recupereze cât mai repede.
Am continuat să sun în fiecare zi, la ora 12.00, la camera de gardă. De fiecare dată am cerut detalii referitoare la saturație și starea psihică. Și de fiecare dată mi s-a vorbit atât de frumos, de empatic. Atât aveam nevoie, să aud că sunt bine, ca să pot funcționa și eu în continuare.
Pe 24 octombrie, pe la ora 16.00, m-a sunat mama panicată. Eram în față la muzeul Antipa, ne pregăteam să intrăm cu Vic în muzeu. I-am lăsat pe ei doi să intre și eu am rămas afară, să vorbesc. Am început să fac cărări prin iarbă, de stres. Mama avea iar vocea aceea sfârșită. ,,Mă mută, mamă, și nu știu unde. Nici la oxigen nu m-au mai ținut". Am încercat să mă țin tare, trebuia să am încredere în medici și în deciziile lor. Dar am picat. Am sunat repede directorul, care numai de mine nu avea chef. În continuare era disperat că tot vin bolnavi și nu are cum să-i mai interneze. Apoi am sunat la camera de gardă și mi-au explicat că un pacient în stare gravă are nevoie de locul mamei. ,,Și mama mea?". ,,E bine, va fi mutată în cealaltă clădire. Nu mai are nevoie de oxigen". I-am rugat să vorbească frumos cu ea, s-o liniștească, să-i explice. Am sunat-o și eu, mama era și mai pierdută. M-am temut teribil să nu facă o cădere, ceva. Părea că plânge, nici nu mai vorbea clar:,, Sunt în ambulanță, nu știu unde mă duce...Vreau înapoi în salonul meu". Eram neputincioasă, n-o puteam liniști, nu mă asculta. Eu înțelesesem că o duc în clădirea unde se afla și tata. Bănuiam că nu o pot transporta pe jos și de aceea folosesc ambulanța. Dar, ori nu-i explicase nimeni mamei, ori era ditamai atacul de panică și nu se mai înțelegea nimeni cu ea. Aveam să aflu, în câteva minute, că intuiția mea fusese bună. Mama a fost transferată în rezervă cu tata. Când au lăsat-o fără oxigen, se descurca deja cu 2 litri.
Pe 25 octombrie mi-au comunicat că, în curând, ar putea fi externați. Nu mi-a venit să cred. Amândoi au aceeași saturație, 94-96. Sunt niște luptători. Mi-au spus că doctorița care i-a internat, medicul curant adică, a mers să-i evalueze (de gardă fiind) și i-a îmbrățișat. Pot doar să-mi imaginez scena. Și să-i mulțumesc pentru că mi-a tratat părinții cu respect și cu blândețe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu