România a picat testul din prima. Am descoperit că nu avem paturi suficiente la ATI (numărul real e mai mic decât cel declarat), că nu avem echipamente pentru protecția medicilor (săracii, mulți au fost aruncați în lupta asta complet nepregătiți, neprotejați). Comunicatorii în situații de criză nu au convins și nu au informat pe nimeni. Seară de seară am văzut la TV bărbații în costume care ne citeau necrologul victimelor.
Din fericire, noi nu ne-am îmbolnăvit. Dar, la o lună de la incidentul cu Haiduc, copilul a început să facă niște atacuri puternice de panică. Și apoi, să se bâlbâie. Nu mai voia să iasă din casă, plângea și-mi spunea că îi este frică. Evident, era traumatizată. Toți ne-au sfătuit să dăm câinele. Dar cui? Și unde să plecăm cu el, doar eram carantinați în localitate.
Vara ne-am mai relaxat puțin. Ne-am reunit acasă, la ai mei, am sărbătorit-o pe mama, pe Vic. Am plecat chiar și în vacanță. Una dintre destinații a fost Green Camp, am scris aici. Alta, la Corbu. Ne-am simțit liberi și norocoși. Chiar eram. În timp ce alții se sufocau în spitale, iar în alte țări, de restricții, noi ne-am luat porția de libertate.
În toamnă i-am găsit un stăpân bun lui Haiduc. Îi e bine și acum, îl mai vizităm.
Dar în toamna lui 2020 ne-am reîntors la restricții, la carantinarea localității, la declarații.
În bula mea, știam că virozele se intensifică toamna și primăvara. Că atunci sunt virușii în putere. Și că vara scad în intensitate. Așa ziceau specialiștii, i-am crezut. Oricum, până să apară coronavirusul, toți părinții preferau să-și dea copiii la grădi în timpul verii, să se acomodeze puțin. Căci toamna culegeau toate virozele, se umpleau de muci și stăteau numai pe acasă.
În alte bule, oamenii s-au revoltat. Cum de nu-i atacase virusul vara și acum era considerat un pericol? Și s-au născut noi teorii, povești de hrănit monștrii și de ucis orice șansă la rațiune.
În noiembrie 2020 a apărut un strop de speranță. Se lucra la un vaccin.
Era timpul, se murea de prea mult timp. În condiții ciudate, în unele spitale. Se vorbea de oameni legați, încuiați, lăsați fără apă și fără mâncare, infectați din neglijență. Se vorbea, pentru că informații care să combată, care să liniștească, care să convingă, nu am avut. S-a comunicat puțin și prost. Autoritățile au avut și au un nivel atât de scăzut al empatiei, încât spitalele au ajuns să fie văzute ca niște lagăre. Iar medicii, ca niște oameni cu interese meschine. Asta era în toamna lui 2020. Acum suntem în iarna lui 2021 și nimic nu s-a schimbat.
O mare tragedie a fost lipsa accesului la servicii medicale de orice fel. Spitalele erau baricadate, nici nu se mai punea problema să mergi la investigații (vorbim de cele de stat). De parca bolile ar fi putut fi puse pe hold. Deși, ar fi fost bine să fie așa.
Iubita mea mămăiță a început să se simtă rău spre sfârșitul anului. De ani de zile se lupta cu cancerul la sân. Nu era bine, dar nu mai avea forță să facă naveta Vl-Cluj (acolo s-a internat în anii precedenți pentru chimio și radioterapie). În medicii din București nu avea încredere. Nu am știut că nu mai e bine decât când a început să vorbească tot mai greu la telefon.
Noi vorbeam aproape zilnic. O sunam pe drum, când mergeam la muncă. Sau când mă întorceam. Când voiam să fac o mâncare. Când răcea Vic. Când îmi cumpăram ceva. Vorbeam despre orice. Știa să mă asculte. Să mă îndrume. Știa multe despre mine. Mă iubea. Se ruga pentru mine. Îmi zicea mereu să am grijă de mine, să mă aranjez, să fiu cochetă, îngrijită. Offf, nu-mi mai găsesc cuvintele să scriu cât de mult a însemnat pentru mine. Cât din viața mea a fost ea, cea mai iubită.
După ce am pierdut-o, am plâns și am scris pagini întregi în mintea mea. Dar aici nu am putut scrie nimic. Uneori, e prea multă durere.
Nici acum nu știu, exact, ce i s-a întâmplat. Nu mai era în putere. A suferit mult, dar s-a plâns prea puțin. În ziua de Crăciun parcă își mai revenise. Am vorbit video, pe telefon. Din păcate, noi eram închiși, în localitate carantinată. Apoi, buni meu a picat iar.
A urmat o perioadă de haos în familie. Ne-am certat între noi crunt. Eu voiam să ajungă la spital, s-o vadă medicii. Nu puteam accepta concluzii superficiale de genul: ,, nu se mai poate face nimic". Voiam să fie testată de Covid, mai ales că în jurul ei nu purta nimeni mască. Toți își dădeau cu presupusul, dar la investigații concrete nu a mai ajuns. Frica de ajunge singură, închisă într-un spital plin de infectați cu Covid, era prea mare.
Va urma...
Vezi și:
Comentarii
Trimiteți un comentariu