Anul trecut, în februarie, ieșeam din presă și făceam pasul către o nouă lume, aceea a ONG-urilor. Nu a fost ușor să mă desprind de ceea ce știam să fac de peste 10 ani. Dar deja trecuse un an de când tata se mutase la noi, să mă ajute cu cea mică. Îi promisesem că, după un an, îl las să se întoarcă acasă la el. Iar micuța mea urma să meargă la grădi.
Dar a apărut el, coronavirusul care provoca o boală necunoscută, Covid-19. Nu mi-am făcut griji la început, era departe de noi, tocmai în China. Dar apoi a apărut și în țările vecine, a trecut până și oceanul. Și nu a ocolit România.
Totul se întâmpla cu repeziciune, doar că nu știam ce anume este. Trebuia să ne ferim, doar că nu prea știam cum.
Îmi amintesc și acum cât am căutat măști. Și mă uitam șocată la stocurile online pe zero sau la prețuri mult mărite pentru aceste produse, pe care până de curând le căutau doar angajații din spitale. Până în pandemie era undeva la 30-50 de bani o mască simplă. Iar apoi....peste 10 lei.
Când am intrat pentru prima oară într-un magazin purtând mască, pentru că așa văzusem la TV că se face în alte țări, m-am simțit straniu. Și am dat-o jos. La noi încă nu se vorbea nimic despre purtatul măștii.
Nu a durat mult până să se instaleze lockdown-ul. L-am trimis pe tata urgent acasă, de teamă să nu-l punem în pericol - soțul intră zilnic în contact cu mulți oameni, nu era safe. Iar eu am aterizat în work from home, cu un copil mic agățat de picioarele mele, cu planurile de grădi năruite și cu spaima că trainingul privind pregătirea mea pentru noul job avea să dureze 3 luni și să se desfășoare online. Așa am descoperit Zoom-ul.
Stăm la casă, dar în perioada aceea de carantină generală nu ne-am putut bucura de curtea noastră. Aveam un ciobănesc energic, de care se speria copila. Așa că făceam plimbări pe uliță și pe un câmp din apropiere. Cine locuiește în zone aflate în plină dezvoltare știe că nu e chiar o bucurie. Asfaltul este veșnic plin de țărână de la mașinile de mare tonaj de pe șantiere, iar câmpul....plin de gunoaie. Totuși, am fost recunoscători și pentru atât.
Am urât din tot sufletul declarațiile acelea pe propria răspundere. Nu de puține ori se întâmpla să ies din casă și să fiu nevoită să mă întorc, căci uitasem să declar de ce ies din curte.
Cu toate acestea, nu am plecat urechea la conspirațiile nou apărute. Am preferat să urmăresc surse oficiale, să-mi iau informații cât mai clare. În jur aveam destule persoane care fabulau.
Într-o zi, s-a iscat mare vâlvă în Parlament. Un parlamentar era infectat și nu anunțase pe nimeni. Fusese la un eveniment la Parlament, cu multă presă. Mulți jurnaliști au fost trimiși acasă, printre care și soțul meu. Unii au fost testați de urgență, altora li s-a recomandat să stea în izolare 2 săptămâni. Preventiv. Pe vremea aceea, se considera contact direct dacă te aflai într-o încăpere cu un infectat, indiferent de dimensiunea încăperii. Cine a fost în Parlament știe că sălile sunt imense, au zeci de mp.
Îmi amintesc starea de derută, nu știam ce să facem. Nu aveam o decizie oficială de izolare, dar nici nu voiam să punem pe cineva în pericol. Nici nu era era clar dacă suntem în pericol după presupul contact direct, la ce să fim atenția când vine vorba de sănătatea noastră.
Făceam ce auzisem: ne ștergeam pe picioare pe un covor stropit cu clor, nu mai băgam încălțămintea în casă, lăsam hainele afară câteva zile, ștergeam totul cu spirt, toate săpunurile aveau efect antibacterian.
Cât timp am stat în izolarea recomandată neoficial, nu am reușit să plasăm nicio comandă online, toate serviciile erau blocate. Era nebunie, spirtul dispărea instant, la fel și drojdia. Ne-am rugat vecinii și prietenii să ne ajute cu cumpărăturile, ni le lăsau la poartă. Nu a fost chip să cumpărăm măști medicinale, ne-am comandat din acelea confecționate din bumbac, prevăzute cu filtru de polipropilenă.
Într-o zi, un incident a avut loc în curtea noastră. Soțul era afară, cu cea mică, dar câinele a scăpat - îl țineam legat, altfel sărea pe copil (în joacă, dar ea cădea, se speria, era nasol). C. l-a legat, câinele a scăpat iar și nu l-a mai lăsat să se apropie. L-a mârâit. Soțul a devenit agresiv cu câinele, iar acesta a ripostat. L-a mușcat de mai multe ori, i-a rupt hainele. Eu lucram în casă, nu știu de ce am ieșit. Am avut un moment de șoc, soțul era plin de sânge. Apoi am văzut cum cade copilul pe spate, fix lângă bordura de ciment. Dumnezeu a fost mare, dacă venea puțin mai în spate, n-o mai luam vie de acolo.
Am sărit și am luat-o în brațe, am fugit spre casă, am țipat la C. să facă la fel. Parcă eram într-un film horror. Până la urmă, a reușit și soțul să se refugieze, câinele l-a urmărit până la ușă. Am văzut că era mușcat de pulpă, de braț, cel mai rău în zona coastelor.
Așa că am sunat la 112. Eram toți în stare de șoc.
După câteva minute, am ieșit afară să leg câinele. Haiduc era super calm, s-a bucurat când m-a văzut și m-a lăsat să-l leg. Eu am fost mereu mai fermă, dar blândă cu el. Cumva, pe mine mă vedea drept stăpână. Mi-au dat lacrimile. Știam că nu a fost vina lui pentru că a devenit violent. Și am simțit că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.
Echipajul a venit destul de repede. Primul meu gând a fost că intră încălțați în casa pe care, până atunci, o îmbălsămasem cu dezinfectanți. Mă temeam că ne aduc boala în casă, mă temeam pentru Vic. M-a stresat foarte mult venirea lor. Și muream de ciudă că nu mă aprovizionasem cu cipici (nici din aceia nu se mai găseau).
Au decis să-l ia pe soț la spital, la Universitar. Li s-a părut cam urâtă plaga de la coaste. A trebuit apoi să mă duc să-l iau pe C. din spital și să mergem să luam pansamente, unguente. Alt stres: cum justificăm noi ieșirea din casă, unde ar fi trebuit să stăm în izolare? Ce era permis să facem? Cum să mergem la farmacie? Dacă luăm virusul? Dacă îl dăm?
Știu, am luat foarte în serios treaba asta, încă de la început. Probabil aș face la fel, dacă aș lua-o de la capăt. Căci lucrurile astea se întâmplau în aprilie-mai iunie 2020, acum e noiembrie 2021 și noi, în România, suntem tot rău. Foarte rău.
Atunci, însă, le plângeam mai mult de milă rudelor din Italia. Își pierduseră joburile, se descurcau greu cu banii, restricțiile erau crunte la ei. Masca era obligatorie peste tot, oamenii nu aveau voie decât până la cel mai apropiat magazin, nu mai găseau nici strictul necesar. Și se murea pe capete. Imi vin în minte imaginile cu bolnavii culcați pe jos, pe holurile spitalelor; medicii îmbrăcați în acele combinezoane în care abia puteau respira; cântecele de încurajare din balcon; aplauzele pentru cadrele medicale care plecau epuizate din spitale; sacii negri cu cadavre.
În bula mea, ne rugam pentru un medicament, un tratament, orice. O viață în izolare, plină de restricții, era de neconceput. Lucram de câteva luni de acasă, nu ne întâlneam cu nimeni, nu puteam să ne vizităm părinții, bunicii. Nu mi-am văzut fratele, în același oraș, mai bine de o lună.
În alte bule, oamenii opuneau rezistență: virusul era fabricat în laborator; exista un plan mondial de exterminare; nu se moare de Covid-19, totul este o invenție, medicii joacă teatru, iar infectații sunt actori plătiți să bage spaima în populație.
Informațiile în continuă schimbare despre utilitatea măștii (mult timp, OMS a susținut că e inutilă) și despre modul de transmitere a coronavirusului au alimentat speculațiile. Au apărut informații trunchiate din minciuni și jumătăți de adevăr, care au circulat (și încă circulă) pe FB Messenger și pe Whatsapp. Oameni fără nicio pregătire medicală, dar vizibili în spațul public, au început să rostogolească aceleași informații trunchiate la TV. Medicii nu s-au mai făcut auziți. Mesajele în care ne avertizau să ne protejăm, să purtăm mască, au fost mascate de vorbe viclene, otrăvite. Poporul s-a înfuriat și a declarat război ,,botniței".
Sincer, masca aia e unul dintre cele mai bune lucruri care ni se putea întâmpla. Am citit că, în Japonia, se poartă la cel mai mic semn de răceală. Este un semn de respect pentru cei din jur, înseamnă că vrei să-i protejezi, să nu le transmiți boala ta. Ați văzut, atunci când tușiți convulsiv, cum sar stropii în toate părțile. Și la ce distanță. S-a demonstrat că acei stropi puteau transporta virusul, iar cei din jur să fie contaminați. Era chiar de bun simț să purtăm masca. Doar că noi locuim în țara în care la tot pasul riști să calci în flegme aruncate pe stradă și în muci suflați în mână. Am trăit să văd dezinfectant și săpun lichid în toaletele publice, dar nu și oameni folosindu-le. Așa că, oarecum, poate fi înțeleasă reticența la mască. Care, oricum, a devenit obligatorie destul de târziu.
Revenind la viața noastră, la o zi după ce C. ajunsese la Spitalul Universitar, am aflat că acolo izbucnise un focar de Covid. M-au trecut transpirațiile. Oare aveam să scăpăm? Oare soțul luase virsusul, cât a stat acolo?
Va urma...
Comentarii
Trimiteți un comentariu