Abonare la postări!

marți, 23 noiembrie 2010

"Potecile ascunse ale Olteniei de sub munte"

Zău că nu mi-ar fi venit mie în minte un asemenea titlu, dar de fapt este denumirea unui traseu, descoperit pe un panou orientativ în drumeţiile mele.

  Bine, l-am descoperit când eram aproape de final, când am trecut "graniţa" din Vâcea în Gorj. Dar m-am bucurat că am putut să-mi fac singură un itinerariu.







Lipseşte, totuşi, Muzeul Trovanţilor, aflat chiar la intrarea în localitatea Costeşti, pe DN 67, cum mergi de la Râmnicu Vâlcea spre Târgu -Jiu. Trovanţii sunt nişte bolovani destul de mari, minunaţi pentru poze, iar muzeul este, de fapt, o rezervaţie naturală.

Ar fi drăguţ să aveţi la voi şi o bucată de pâine, mai mereu veţi întâlni nişte hămesiţi urecheaţi care vă vor aprecia dărnicia!

Mânăstirea Bistriţa este un complex impresionant, situat în satul cu acelaşi nume, chiar la graniţa parcului naţional Buila-Vânturariţa.
Eu cam atât am surprins, în drumul spre o peşteră situată la aproximativ 15 minute de mers pe o potecă pe stâncă, mărginită de o balustradă. Este vorba de Peştera Liliecilor sau a Sfântului Grigore Decapolitul, sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 21 noiembrie. Să nu o confundaţi cu o peşteră din arada care poartă aceeaşi denumire! Asta nu este electrificată mai deloc, accesul în interior se face cu mersul piticului şi nu este recomandată claustrofobilor. Vă spun eu, care am un mic început de! Odată ce scapi de mersul ăla incomod, te trezeşti într-o grotă măricică, din care pornesc câteva galerii complet în întumeric. Acolo hibernează liliecii, începând cu octombrie, mi se pare. Îi puteţi chiar auzi în întuneric, cum fac "chiţ-chiţ" sau ceva de genu'. Mie, una, mi s-a făcut frică, mi-am trântit bluza de trening pe cap şi am încremenit aşa. Şi nici nu m-am dus să-i admir, aveam doar o lanternă chioară, iar întunericul îmi dă o senzaţie de sufocare. Bine, eu am fost în vizită în noiembrie, poate vara pătrunde mai multă lumină acolo - dar rataţi liliecii! Nu e cu intrare, adică scrie pe un carton 1 leu. Ghid cred că e o măicuţă, noi am mers aşa, la oha. Şi ni s-a zis că dacă poarta e încuiată (e vorba de un grilaj mic, ce blochează accesul în peşteră), să cerem cheia în biserică.

Şi i se mai spune Peştera Sf. Grigore Decapolitul pentru că acolo ascundeau călugării moaştele sfântului când năvăleau turcii. Racla poate fi văzută în Mânăstirea Bistriţa.


plecarea se face din incinta mânăstirii
cam aşa arată drumul



eu nu vedeam nimic, de fapt

era beznă, nu vedeai nimic

chiţăitorul în hibernare

Mai sus de Mânăstirea Bistriţa se vede o alta, sus pe stâncă: este albă, cu ţiglă roşie - Mânăstirea Arnota. Cam 4 km despart cele două aşezăminte bisericeşti, care se pot parcurge destul de lesne şi cu automobilul, chiar dacă vorbim de un drum forestier, care trece printr-o carieră de calcar - ca orientare, există un indicator înainte de a intra la Bistriţa. Mânăstirea este numai de măicuţe, arată minunat, curăţenie desăvârşită. Din păcate, noi am ajuns pe la ora 17.30, se lăsase deja întunericul. Cred că merită să urci în zori acolo, pentru priveliştea pe care doar am intuit-o. Există chiar o băncuţă pe buza muntelui, ca să zic aşa, până a intra pe poarta mânăstirii, pusă special pentru a admira peisajul. Se poate înnopta la Arnota, am văzut că aveau camere de oaspeţi. Aaa, când am ajuns, mâncarea era pe foc - mirosea incredibil de bine, iar măicuţele cântau vecernia - am stat puţin la slujbă. În fine, trebuie să mergi acolo ca să înţelegi senzaţiile. Întuneric - fără poze aici.

Atenţie mare când vă căutaţi locaţiile pe net, măcar luaţi-vă toate reperele posibile, numere de telefon, hărţi etc. Aşa am aflat de o altă peşteră din zonă, a Urşilor, care n-are nici în clin, nici în mânecă cu cea din Apuseni. A vrut şi Oltenia peştera ei cu urşi, aşa a fost! Numai că nu am "fotografiat" aspectul ei din pozele de pe net şi am reuşit s-o căutăm preţ de 3-4 kilometri, pe Cheile Bistriţei, care fac parte din Parcul Naţional Buila-Vânturariţa. Şi culmea, am dat de ea la un moment dat, ne-am "căţărat" până acolo, dar cum asta nu era nici măcar semnalizată cu o plăcuţă, am tot mers...Dar se merită, peisajul este extraordinar (banal spus).

unii cu maşina, noi pe jos


un mic popas

apă de la mama ei

ghiceşte unde-i Nordul!

una din preferatele mele


grote peste tot

drumul către Peştera Urşilor de Vâlcea - contrar aparenţelor, e dificil de urcat, mai ales dacă frunzele sunt umede

are o intrare imensă

nu am coborât, nu avea cine să ne tragă afară
   
(va urma)

vineri, 19 noiembrie 2010

Scârbiciul chiar există?!

Cuvântul ăsta a prins la români, mai ales la cei care îşi detestă şeful, colegii, munca. Şi atunci de ce mai lucrează acolo?, e întrebarea firească. Păi dacă alternativa este să stea acasă,  presupun că...nu prea ai ce alege! Sau e frica de schimbare, neîncrederea în sistem şi noroc...

Tot citesc în ultima vreme sondaje despre angajaţii atât de dezamăgiţi de activitatea profesională: suntem stresaţi, supuşi presiunilor şefilor, "mâncaţi" de colegi, aglomeraţi de sarcini, muncim suplimentar, banii ajung de la o lună la alta, petrecem prea mult timp la muncă, ne distrăm mai puţin şi tot aşa.

Şi uite aşa apare acel sentiment de insatisfacţie, plafonare şi scârbă. E ca atunci când eşti implicat într-o relaţie pe care nu ţi-o mai doreşti: ai un oarecare confort, e bine să ai pe cineva alături, te-ai obişnuit cu toate tabieturile celuilalt dar ştii că nu te poţi dedica 100%. Ai o reţinere care te va urmări şi te va obseda exact în acele momente în care vrei să te bucuri de viaţă, să te simţi liber şi să şopteşti: "sunt fericit"! Şi, dacă nu ai curajul să pui punct la timp, se pune praful pe tine şi pe toate idealurile pe care le-ai avut odată.

Aşadar...ce să fie? târât în coate, mers pe bârnă cu ochii închişi sau bungee-jumping?

Cetatea Histria

Histria a fost prima colonie greacă de pe ţărmul de vest al Marii Negre. Ruinele cetăţii se află în judeţul Constanţa, pe drumul judeţean care merge paralel cu E87. Înainte de a vizita ruinele, puteţi vedea muzeul din aceeaşi incintă, cu multe artefacte arheologice. Eu am fost anul ăsta, în iulie, şi mi-a plăcut. Preţul este de 16 lei de persoană, dar paznicii sunt înţelegători, lasă două vizitatori la preţ de unul şi nu taie bilet. Posibil să întâlniţi nişte şerpişori mici, dar sunt inofensivi, "de apă". Enjoy!











Tărâmul libelulelor IV

Am o restanţă din septembrie, când m-am apucat să scriu despre mine şi marea mea - dar, între timp, m-am luat cu altele. Aproape că a trecut şi toamna, aşa că tot ce îmi mai vine în minte din vacanţa de la Corbu e liniştea...şi pescăruşii...şi plimbările sub lună...şi scoicile întregi...castelul de nisip...de fapt, îmi vin mai multe!

Dar mai bine las pozele să vorbească...










Şi puţin din Vadu, care ascunde o plajă la fel de minunată, dar mult mai sălbatică. Acolo, marea parea că se scurge din cauza curenţilor, ţânţarii sunt mici copii pe lângă nişte muşte care pişcă al naibii de bine, mai sunt nişte virmişori enervanţi în nisipul de la mal, bondari....dar se poate face nudism cu succes!


marți, 16 noiembrie 2010

Numai fată să nu fii!

Cred că orice adolescentă/femeie a oftat măcar o dată în viaţă şi a zis: "Lucrurile ar fi stat altfel dacă eram băiat/bărbat...". Şi asta nu din cauză că nu s-ar mai fi simţit bine în propria piele şi ar fi apucat dorul de o schimbare de sex. Doar că mentalitatea românească te face, uneori, să te întrebi cum de femeile au reuşit să obţină dreptul la vot.

Fetele poartă un stigmat încă de la naştere, în multe familii din ţara noastră. Încă mai aud poveşti despre taţii care pleacă furioşi de la maternitate când aud că primul lor moştenitor e fată. Deja se gândesc cu groază că nu se au cu cine ajuta la bătrâneţe, deşi ştim bine cine are grijă să fie mâncare pe masă, haine spălate, curăţenie şi aşa mai departe....adică cine ţine casa, cum se zice.

Deşi spunem că trăim în democraţie şi că ne-am emancipat, fetele sunt privite tot ca "o piatră de moară" în casă: în adolescenţă părinţii se tem ca ele să nu-şi piardă "cinstea", să-i facă de ocară şi să nu le mai ia nimeni, după 25 de ani îşi fac griji că nu le mai mărită. Oricum ar fi, marea problemă a multor părinţi de fete este când le văd "la casa lor" ?. Astfel de lucruri sunt greu de crezut într-o ţară în care bătrânii se uită scârbiţi după tinerii cu piercinguri, tatuaje, frezuri şi haine neconvenţionale.

Şi totuşi, e mare lucru să păzeşti cinstea fetei, măcar în aparenţă, ca să nu vorbească rudele, vecinii, colegii de serviciu, lumea, în general. Acestea fiind zise, 20 de ani nu este o vârstă la care să te poţi bucura de libertate deplină: "De ce ieşi aşa des cu băiatul ăsta, că vorbeşte lumea că te măriţi" / "De ce stai atâta plecată cu băiatul ăsta, că zice lumea că faceţi şi altceva, doar nu staţi la un suc 4-5 ore. Şi cât să vă plimbaţi???" /   "Să fii devreme acasă, că tu nu eşti vagaboantă ca aia a lu` Gicu, să vii dimineaţa din baruri" / "Să faci ce-ţi spun eu, că nu te-am crescut să mă faci de ruşine" - sunt câteva din replicile pe care cu siguranţă nu le-ai fi auzit dacă erai băiat.  Mamele uită că, la vârsta de 20 de ani, erau deja măritate, poate şi cu un plod în braţe, dar dacă aduci vorba..."eu eram măritată, nu mă vorbea lumea pe la spate".

Numai că s-au cam dus vremurile în care te măritai ca să scapi de acasă. Nu zic, se întâmplă, dar femeile mai au o şansă: independenţa financiară. Cui i-a plăcut cartea şi i-a mers mintea nu se mai agaţă de un bărbat ca să aibă o stabilitate în viaţă. Vârsta la care femeile se căsătoresc a crescut tot mai mult în ultimii ani şi speranţa de a deveni, în sfârşit, soţia unui bărbat, a trecut pe un plan secund.

Cinstea fetei e dată uitării, odată cu şcolitul prin alte locuri şi cu găsirea unui loc de muncă. Dar părinţii continuă să tremure de gura rudelor, a vecinilor şi a colegilor de muncă: "anii trec şi pe fată nu o ia nimeni, ce ne facem". Căci aşa e văzută problema: "nu o ia nimeni". La băieţi e altfel: trebuie să cântărească bine lucrurile, taţii vor o noră gospodină, mamele o vor docilă, ideea e că băiatul nu are voie să se arunce cu capul înainte, când e vorba de căsătorie. Dar la fete.....ele nu aleg, ele sunt luate! Şi anii trec, rudele vorbesc numai despre asta, colegii şuşotesc pe la colţuri şi părinţii, disperaţi, îşi sfătuiesc fetele să mai lase din pretenţii şi să se ia! Şi iar te gândeşti că era bine băiat!

Nu mai vorbesc de nunţi, botezuri, înmormântări, revederi accidentale - orice prilej e bun ca să fii întrebată: "Şi, te-ai măritat?". Tu spui semeaţă şi zâmbind: "Nu, mai aştept". Şi vezi cum omul se încruntă brusc, se pierde, te măsoară cu privirea şi nu înţelege ce problemă ai. Iar dacă întrebarea a vizat părinţii, e jale mare: pleacă capul, oftează cât pot de adânc şi şoptesc: "Nu s-a mărita, încă".

Mă gândeam, fără să exagerez, că fata e văzută ca o marfă: nu o mai cumperi dacă observi că stă de mult în vitrină şi nimeni nu o ia; te gândeşti că e ceva alterat, în neregulă. Aşa şi cu noi! cu cât munceşti mai mult să ai o carieră, o casă, o maşină, ceva finanţe, cu atât părinţii şi restul lumii care te urmăreşte de copilă îşi fac mai multe griji că nu mai are cine să te ia.

O prietenă vorbea astăzi la telefon cu tatăl ei, care, cum a auzit că sunt prin preajmă, a întrebat dacă m-am măritat. Îi transmit că nu, că nici nu am de gând, la care el exclamă, amărât: "Nu ştiu cât mai aveţi de gând să staţi aşa, să nu faceţi nimic...".

E greu!