Abonare la postări!

luni, 30 noiembrie 2009

Vulcanii Noroioşi















Azi am reuşit să evadez iar din Bucureşti, "oraşul fără cer", cum îi zic mai nou! Adică mereu vezi deasupra o pâclă, mai mult sau mai puţin luminoasă! Cum am ieşit din Bucureşti, am revăzut cerul senin, cu norişori albi răzleţi...cum se cuvine! Direcţia? Buzău - Berca - Vulcanii Noroioşi. Cu puţină vigilenţă, nu rataţi indicatoarele care vă duc la fix!






























Nu am mai fost niciodată, aseară m-am hotărât, am căutat referinţe pe net şi pe hartă şi...la drum.
Ce pot să spun? Sunt extraordinari! Peisajul este foarte frumos şi e atâta linişte acolo....bine, am aterizat şi într-o zi de luni.

Sunt mai mulţi vulcani pe acolo...un fel de băltoace care boloborosesc într-una! Vreo trei sunt mai speciali, atracţia tuturor. Sunt mai mari decât ceilalţi, au cratere bine formate, bolborosesc şi se înfoaie pe acolo de mama focului, iar din ei se prelinge noroiul ("lava") care sapă şănţuleţe prin pământ. Cred că înainte au fost unii zdraveni, trebuie să mergeţi acolo să vedeţi ce-au lăsat în urmă!

Nororiul ăla nu ştiu dacă e tămăduitor ca cel de la Techirghiol, dar este foarte rece! Unul dintre vulcanii speciali este şi funny, pe deasupra,"râgâie"! Stai liniştit, faci poze, te chinui să-i prinzi când fac bulbuci mari şi hop, te trezeşti că "râgâie" (este cel de care m-am lipit eu în poză)!

Vulcanii Noroioşi sunt consideraţi rezervaţie naturală, aşa că, la intrare, se plăteşte o taxă modică de 4 lei...şi eu zic că se merită!

Tribut Freddie Mercury

S-a întâmplat joi, la Hard Rock Cafe, dat fiind că pe 24 noiembrie s-au împlinit 18 ani de la moartea solistului trupei Queen, iar 1 Decembrie este Ziua Mondială Anti HIV.

A fost lume, a fost atmosferă, am ascultat coveruri mai mult sau mai puţin reuşite, a fost chiar o licitaţie cu portrete Freedie, realizate de persoane infectate cu HIV. Deşi nu mă aşteptam, s-au vândut toate tablourile, la preţuri de 3,5 - 5,5 sute de lei (milioane în lei vechi, da?)

Nu mi-a plăcut că m-am agitat pe acolo ca să obţin o masă, deşi aveam bilet luat cu două săptămâni înainte, dar nu făcusem rezervare! Am obţinut şi masa, că altfel nu rezistam în picioare până la ora 1 dimineaţa.

Evenimentul a fost deschis de Julie, fata Danei Săvuică, care s-a descurcat binişor. A urmat o trupă de pletoşi, tot la "binişor" îi încadrez. De senzaţie a fost Cristina, tipa de la (fosta) trupă Impact. Nu ştiu în ce stadiu e trupa, nu mi-a plăcut niciodată, dar fata asta are o voce extraordinară. Probabil de aceea Dan Helciug, următorul pe listă, a chemat-o să-l acompanieze. Ce pot să spun? Cristina a făcut totul, el a fost atât de slab... Spre final a cântat trupa Cortez care a ridicat lumea în picioare, pur şi simplu. A făcut atmosferă, aşa cum se cuvenea la un astfel de eveniment. La final a cântat şi Mandinga, o singură melodie, în stil latino...mai bine nu mai cânta!

Puţin din "acasă"

Pe la începutul lunii am fugit într-un scurt concediu acasă, cu vremurile astea nu se ştie niciodată când se mai iveşte ocazia! Şi printr-un maraton de vizite, am reuşit să-mi strecor două ore în afara oraşului, pe lângă Călimăneşti (în drum spre Sibiu), la Mânăstirea Turnu. Atunci am realizat cât de dor mi-era de peisajul de "acasă".

Mânăstirea se află chiar la poalele Muntelui Cozia, de care mă leagă o amintire tragi-comică!


În urmă cu mulţi ani, când eram eu prin liceu, am fost cu ai mei şi cu nişte vecini pe munte. Am lăsat maşinile chiar în curte la mânăstire şi am urcat...6-7 ore, până sus, la releu. Peisajul de vis, (din păcate nu am eu poze scanate să pun acum), traseu accesibil, se merită, fie şi numai pentru o altă mânăstire, Stănişoara, aflată la mijlocul traseului, unde am mâncat cel mai bun orez cu bureţi iuţi (iamii).





Bun, am ajuns pe culme, ne-am tras în poze, parcă am făcut şi un grătar. Ideea e că la coborâre, eu şi frate'meu am luat-o înainte, ne simţeam sprinteni tare! Am lăsat părinţii şi vecinii în spate şi, din când în când, mai comunicam prin chiote, ca să fim siguri că suntem aproape unii de alţii. La un moment dat, am intrat într-un fel de pădurice întunecată, pe unde vedeam numai resturi de blană năpârlită şi urme de animale. Fascinaţi şi înspăimântaţi totodată, am uitat să mai chinuim, iar când am ieşit din pădurice, era prea târziu, nu ne-a mai răspuns nimeni. Ne-a fost frică să ne întorcem printre blănuri năpârlite, aşa că am ţinut-o tot înainte, până am dat de nişte case. Erau cel mult zece, păreau părăsite, nu era ţipenie de om.

Noi, din ce în ce mai speriaţi, nu ştiam cum să ne întoarcem. Ne-am tot învârtit pe acolo, până a apărut o femeie. Am întrebat-o cum să ajungem la Turnu, ne-a zis că-i departe tare, că numai un cioban ştie drumul şi ăla era dus cu oile aiurea. Aoleu, şi noi ce facem? Frate'meu a început să plângă, era micuţ, eu încercam să-l liniştesc şi să-l conving că nu ne-am rătăcit...decât puţin. Ne-am continuat drumul aiurea, schimbam traseul la fiecare marcaj (ulterior am aflat că exsită mai multe marcaje, fiecare cu semnificaţia lui), ne spuneam toate rugăciunile pe care le ştiam. La un moment dat mă gândeam să ne întoarcem la casele părăsite, să dormim acolo, dar ştiam că ai noştri ne vor căuta neîncetat, aşa că am mers mai departe. Pădure peste tot, nici nu se vedea bine lumina, ne era frică să nu ne prindă noaptea pe acolo, nu aveam la noi decât câteva haine. După ore şi ore de mers, am reuşit să dăm într-un luminiş. Fericiţi nevoie mare, am prins elan şi, la un moment dat, am auzit maşini. Uraaaaa! După puţin timp, am coborât într-o şosea. Habar n-aveam unde suntem, ne-au lămurit nişte oameni că suntem aproape de gara din Călimăneşti. Era aproape ora 19.00, deci mersesem 7 ore prin pădure. Am ajuns şi la gară, dar cum să luăm trenul, n-aveam niciun ban la noi. Al meu frate a început să se plângă la oameni, iar cineva ne-a dat bani de tren. În sfârşit, am luat trenul, am ajuns acasă.



Rămăsese să ne anunţăm părinţii, dar cum? Ori găseam pe cineva să mergem după ei ori....telefonul mobil (noi nu aveam încă, dar aveau vecinii noştri cu care plecasem în drumeţie). Am reuşit să facem rost de număr, am sunat, am anunţat că suntem bine.

După vreo două ore au ajuns şi părinţii, erau terminaţi, săracii. Ne-au povestit că au coborât liniştiţi, chiar dacă nu mai luasem legătura, în ideea că ne vor găsi la Mânăstirea Stănişoara. Acolo i-au întrebat pe călugări de noi, nu ne văzuseră. I-au pus să bată clopotele, ca să auzim ceva, şi să se roage pentru noi. Ulterior am aflat că noi coborâsem pe partea cealaltă a versantului, de aceea nu auziserăm nimic. Disperarea i-a cuprins când au ajuns la poalele muntelui, la Mânăstirea Turnu, şi nu ne-au găsit. Mama a început să plângă, tata a plecat iar să ne caute. Erau speriaţi şi la gândul că am fi putut să cădem în vreo galerie, ceva, eu fiind înnebunită după peşteri. Şi călugării de aici au tras clopotele, s-au rugat pentru noi, vecinii au anunţat salvamontiştii, toată lumea era în alertă.

Urmările? Eu am avut băşici în talpă şi coşmaruri cu păduri o săptămână, tata dureri de spate, mama un super herpes pe bază de stres.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Să se vadă, dar cât???

Ştiţi ce nu înţeleg? Noi, românii, suntem cam pudici, de felul nostru. Nu facem diverse lucruri deoarece nu avem tupeu, ne e ruşine şi aşa mai departe. Nu ne prea expunem fizic, ca să zic aşa (aici nu se includ pitzi!)

Aşadar, nu înţeleg de unde expunerea totală la saloane şi săli de fitness! Vreau să mă duc să mă tund, să mă vopsesc, să mă coafez şi mă vede orice gură-cască, că e musai să fiu văzută cu staniolul în păr! Pe bune, aţi văzut câte saloane au geam de sus până jos, parcă ai fi în vitrină, expus, numai bun de savurat de către toată lumea! Că sunt în mall-uri sau la parterul blocului, poţi să te aşezi frumuşel pe o bancă, vizavi de saloane, şi să priveşti. Unele sunt genial construite, au oglinda pusă exact spre geam, aşa încât persoana dornică de schimbare pare că se uită fix la tine. Nu-i fain?!!!

Aceeaşi modă şi la sălile de fitness! Te duci să te întinzi, să vezi cât eşti de elastic şi mobil, să transpiri acolo! Eee, dar cum poţi face asta când vitrina-i vitrină şi ştii că oricine se poate uita la tine, pur şi simplu. Sau să îşi ia popcorn şi să se uite la tine. Sau să savureze un hamburger cu ketchup şi maioneză sau o bucată sănătoasă de pizzy "cu de toate" sau o super prăji........în timp ce tu îţi dai duhul pe o bicicletă sau pe o saltea, făcând...abdomene! Cât de tare ar fi!!! Şi între voi, doar geamul....omul te priveşte zâmbind, tu rişti să te îneci în propriile bale :))))

Reclamă tare de tot!

Am primit un mail acum două zile, intitulat "Maria Denisa? Ceva intre noi s-a rupt", de la eJobs. L-am deschis imediat, deşi, de obicei, ignor mail-urile lor, că nu-mi fac "lipeala" cu niciun job mişto! M-am gândit "e clar, să vezi că ăştia îmi dezactivează contul, dacă n-am mai aplicat la nimic, dacă n-am mai actualizat CV-ul...".

Şi am început să citesc.


"Dragă Maria Denisa,

Am tot sperat şi am aşteptat dar nu mai pot să tac: am ceva de zis. Ţi-am fost mereu alături. M-am străduit să fiu flexibil. Te-am susţinut cum am putut mai bine. Dar vezi tu ...

De la un timp, parcă ceva între noi... s-a rupt"

Hmmm, eram din ce în ce mai confuză, nu mai înţelegeam nimic. Citesc în continuare.

"Ma simt descurajat. Si fara forta cand vad cazand noi si noi fire de par. Te rog sa faci ceva. Acum ai parul destul de lung. Sunt incantat! Dar sa tratam problema serios! Uite... s-a intamplat ca zilele trecute sa ma odihnesc putin pe pat, cand m-am trezit pe cap cu o revista. M-a prins destul de tare un articol despre Vichy - Dercos Aminexil® Combleur. Presiunea m-a facut sa invat cateva randuri pe dinafara si acum mai mult citez: o combinatie de Aminexil si Pro-Keratine in primul spray tratament anticadere si antirupere par. Functioneaza si preventiv, si ca tratament: caderea parului e franata si firul e mai rezistent. cum, ca ti-am spus ce strangere aveam, m-am relaxat. Depinde doar de tine. Eu o sa ma culc putin pe noptiera, dar discuta tu cu medicul dermatolog pe www aminexil ro
... el stie mai bine".

Şi la final, magnifica semnătură....

"
Al tău mereu loial,
Elasticul de păr".

Cât de tare!!!

vineri, 13 noiembrie 2009

Ce mă enervează?


Vânzătoarele din unele magazine cu haine sau accesorii, de exemplu, care nu fac altceva decât să mă agaseze.

Recunosc, prefer să intru în magazin fără să am vreun contact cu vânzătoarea, decât dacă am nevoie de ajutor şi am chef să i-l cer. În rest, nu simt nevoia să o salut când intru sau când ies din magazin, să fac conversaţie etc. Plus că am obiceiul să stau să mă uit aiurea, la orice obiect, fără să îmi trebuiască, fără să am intenţia să-l cumpăr, e doar un mod de-al meu de a mă relaxa.

Ei bine, când intru într-un magazin, trebuie să răspund la salut. În regulă, nu mor din asta. Dar urmează tortura! Nu apuc să mă uit la ceva că hop, apare una din vânzătoare: "vă pot ajuta cu ceva?", aud fie dinspre umărul stâng, fie dinspre cel drept. Îmi fabric urgent un zâmbet şi invariabilul răspuns: "nu, mulţumesc. dacă e ceva, vă anunţ eu". Încerc să-mi reiau obiceiul de a mă holba, dar cine mai poate???? Îi văd umbra deplasându-se odată cu mine! Mă urmăreşte, frate! Fac un pas, face şi ea, stau, stă şi ea. Asta jur că nu voi înţelege niciodată. Cum naiba să se plimbe după mine prin magazin??? Şi nu e faza că i-ar fi teamă că fur ceva, doar au naibii sisteme de supraveghere, bodyguarzi etc. În fine. Partea nasoală e că nu îţi mai permiţi să te uiţi în voie, trebuie să te comporţi ca şi cum şti exact ce cauţi. La cea mai mică ezitare, o auzi iar cu vocea aia mieroasă şi insuportabilă: "căutaţi ceva anume? vreţi să vă ajut?". Măi, dacă n-aş deosebi culorile, poate aş înţelege. Dacă aş vrea să găsesc o stradă, aş înţelege. Dacă aş vrea să aleg o prăjitură fără să o gust, aş înţelege. Dar frate, mă uit la nişte haine sau la nişte bijuterii, lasă-mă să aleg ce-mi place, să caut eu, că nu's retard.

A, bine, ar fi o explicaţie dacă nu cauţi pentru tine. Oricum nu scapi de întrebarea: "căutaţi pentru dumneavoastră sau pentru cineva anume?". Slabe şanse să apuci să te uiţi la ceva fără să-i dai raportul, slabe! Sper că abordările astea nu le învaţă la un training specializat, ci la nişte pregătiri cretine.

Bun, ai lămurit-o că te uiţi pentru tine sau pentru cineva şi parcă te mai slăbeşte din ochi. În cazul în care ai rezistat eroic fără să ieşi din magazin de cum ai intrat şi fără să-i dai una, ajungi la casă. Acolo, alta dornică de conversaţie, te întreabă "rămâne atât?" sau "numai atât?". Uneori îmi vine să le spun că da, care-i problema, trebuie să iau mai mult? Ar trebui să-mi fie ruşine cu cât am luat? Mă mulţumesc cu puţin, care ar fi ideea, după mintea lor??? Dar fabric iar zâmbetul ăla şi spun : "atât, mulţumesc". Aia nu se lasă uşor: "nu vreţi să asortaţi la cerceii aceştia o brăţară? sau un colier? avem şi broşe, aţi văzut, vreţi să probaţi?" / "nu vreţi să asortaţi la această bluză sacoul x, cămaşa z? avem reduceri, aţi văzut? ". În sinea mea urlu: "NUUUU, NU VREAU.............(că dacă voiam îmi luam, nu aşteptam să-mi spui tu, în ********************)".

Na că mă enervez numai când scriu despre asta.

Cum deja ştie pentru cine cumperi, continuă cu "avem punguţe de cadouri, doriţi una? vă costă atât". Îi spui că nu/ da, după caz şi ai scăpat.

Doar după ce saluţi când ieşi din magazin şi mulţumeşti pentru că ţi-a urat "să le poarte/ sa le porţi sănătos".

joi, 12 noiembrie 2009

U can run, but u can't hide!

Pentru mine, de vreo două luni încoace, nopţile încep târziu şi se termină devreme. Nu am pretenţii la somnul recomandat de 8 ore, dar vreau măcar dimineţi liniştite, să mă trezesc zâmbind şi să-mi fac curaj pentru o nouă zi de muncă, stres şi bleah. În schimb, mă tot trezesc înjurând şi scrâşnind din dinţi. Nu, nu am coşmaruri, doar am nişte vecini la etajul 7 care îşi restaurează apartamentul la ore imposibile.

Cum spuneam, de vreo 120 de zile mă trezesc cu bormaşina, cam atât am identificat, deşi, vă asigur, gama de zgomote infernale e super variată, iar în weekend am "privilegiul" să mă trezesc la 8-9!. Mă gândesc să fac economie la bateria de la telefon şi să nu-mi mai programez alarma, a devenit inutilă. Doamne fereşte să am o zi mai lejeră, oricum nu se simte, trezirea e garantată la 8! Iar în weekend....am explicat deja. Şi cum se apropie iarna, presupun că oamenii n-au reuşit să dărâme totul, aşa că au început să presteze şi la 5.30 dimineaţa. Dar deh.....dacă stai în chirie fără forme legale şi viză de flotant....te poţi duce cu gura pe vecinii demolatori? Nu prea merge.

M-am bucurat şi eu, om sărman şi turmentat la creieri, că vin la mama în concediu şi dorm....şi ce mai dorm, numai la asta mă puteam gândi. Şi cum am ajuns, am şi întrebat-o pe mama: "pe aici nu demolează nimeni nimic, nu-i aşa? pot să dorm până la prânz, aşa-i?". Mama, suavă toată, mi-a spus că da, doar că....se face izolaţia la bloc. Ce înseamnă asta? Păi....oameni suiţi pe schele (mâine dimineaţă cred că dăm nas în nas), care se întrec în bormaşini, ciocane, piroane, piuliţe, cuişoare etc. Ideea e că n-am scăpat nici acasă, îmi vine să-mi tai părul în loc să-l las să cadă de stres! Nu mai pot.

Aseară am căutat, am găsit şi mi-am cumpărat dopuri de urechi. Sunt enervante, mai ales pentru mine, care nu suport nici căştile de la telefon. Dar azi am reuşit să dorm mai mult! Testul suprem va fi mâine, când oamenii şi schelele lor vor ajunge la geamul meu!

duminică, 1 noiembrie 2009

"Criticilor" mei

Sunt persoane care îmi citesc blogul şi atât. Sunt persoane care îmi citesc blogul şi simt nevoia să-mi trimită feedback-uri, pe site, pe mess sau verbal. Sunt persoane care se amuză de ceea ce scriu, care se regăsesc în ceea ce postez sau care, din contră, sunt indignate. Printre atâtea persoane, există două care merg pe principiul "un şut în fund e un pas înainte" sau "ce nu te omoară te face mai puternic" etc.

Aşa stând lucrurile, persoanele în cauză, cu cele mai bune intenţii, îmi aplică psihologia inversă!

Le voi numi X şi Y!


X: denisa, am incercat sa citesc noul tau post ai iarasi m-am plictisit
X: vroiam doar sa stii
eu: multumesc, nush ce m-as face fara tine
X: am dat de scroll pana am vazut niste poze cu un copil mic.
X: am inchis repede pagina
X: nu am mai rezistat
X: nu stiu cine ar putea citi pana la capat vreun articol de acolo
X: cand citesc un post de-al tau, am sentimentul ca e prima zi dupa revelion
X: ma incearca un sentiment de nimicnicie, de spleen...
X: e mai plictisitor decat manualul de utilizare al unui ciocan rotopercutor
X: daca blogul tau ar fi un fel de mancare, sigur ar fi cartofi simpli, fierti
X: zau, denisa, fa-i ceva, ca-i ca o zama lunga


Y: hai mha chiar asha? iubire, dragoste, poveshti....wtf. . . .ce poate fi mai plictisitor de atat?
Y: baga shi tu ceva mai vivace . . .plm ca mor cu capul pe masa cand imi belesc ochii la blogul tau
Y: baga shi tu ceva de interes . . .sa-nnebunesc
eu: iar v-ati aliat
eu: sunteti incredibili
Y: cum adika m-am aliat?
Y: cand?
Y: cu cine?
Y: de ce ? care? unde? pe cine? . . .
Y: "Cum spuneam, chiar se iubeau" - ce e asta?
Y: o nebunie
Y: cum sa shti tu cu certitudine daca se iubeau?
Y: daca el era un sociopat avide sentimente
Y: opreshte-te cu acel instrument parshiv de plictisire a cetatzenilor