Dragoste si zambet

Cred că se poate spune că nefericirea este suma momentelor în care nu zâmbești, nu simți că ai pentru ce să fii recunoscător/recunoscătoare, nu ai sentimente de mulțumire de sine, nu te vezi, nu te apreciezi, nu ești văzut/văzută și nici apreciat/apreciată. Și când ai prea multe astfel de momente în viață  poți spune că te îneci în nefericire.  Probabil ți s-a întâmplat, cel puțin o dată, să înghiți din greșeală apă. Să simți apoi că nu poți să respiri, că te sufoci. Cam așa este cu nefericirea. Creează atacuri de panică, stări de depresie, ridică ziduri în jurul tău și simți că nu-i cale de ieșire. Colacul de salvare poate fi orice/oricine - un prieten apropiat, un job fain, colegi de treabă, propriul copil, partenerul potrivit, o activitate interactivă etc. Important este să-l căutăm.  Un prieten apropiat te va sprijini, te va ține de mână să nu cazi. Un job fain îți va oferi satisfacția că faci ceva cool. Colegii de treabă îți pot ridica nivelul de apreciere profesiona...

Fotografia asta mă duce cu gândul la o poveste reală de viață. Concluzia, după 20 de ani de căsnicie, a fost: ,,nu mai aveam ce să ne spunem, eram ca doi străini". Feelingul era de mult acolo, confirmarea a venit într-o vacanță petrecută fără copilul pe care îl avea cuplul respectiv.  Recent am ascultat un episod dintr-un podcast : ,,Care este secretul fericirii?". ( Am evitat cuvântul , ,fericire" în titlu, îmi pare că pot fi atât de multe sensuri destul de diferite, spre deosebire de ,,împlinire" ). Concluzia podcastului este că starea noastră de bine are mare legătură cu calitatea relațiilor cu cei din jur - și, surprinzător, accentul nu cade pe relația de cuplu, așa cum m-aș fi așteptat. Ci pe relațiile pe care le ai în general cu oamenii din jur: oameni apropiați care să te asculte fără să te judece; oameni cu care să-ți facă plăcere să lucrezi; oameni cu care să ai legături în comunitatea în care trăiești. Așadar, conexiunile create în timp sunt esențiale. Și...

A spus-o jurnalistul Inigo Dominguez, așa și-a numit editorialul publicat în martie în cotidianul El Pais. Titlul a devenit viral, mi-a plăcut la nebunie. Nu știu dacă, pentru mine, aș pune problema chiar așa. Pandemia m-a prins într-o perioadă de tranziție, și toate planurile făcute au picat. Am schimbat pe ultima sută de metri un job care m-ar fi expus destul de mult perioada asta, am renunțat să mai înscriu copilul la gradiniță și am trecut la un ritm copleșitor, la care încerc să mă adaptez. Cu siguranță, eram mai liberă și nu știam😊. Izolarea a venit la pachet cu multe emoții. Am simțit frustrare că nu mai găseam spirt, șervețele antibacteriene, soluții cu care obișnuiam să dezinfectez de regulă prin casă. Am simțit indignare că, timp de două săptămâni, nu am reușit să plasez o comandă online la niciun supermarket. Dacă nu aveam prieteni și vecini care să ne lase mâncare la poartă, nu știu ce ne făceam. Noi nu ieșeam pentru că un parlamentar fusese depistat cu Covid-19 ...

,,Plec la muncă", i-am spus. ,,Moto!", mi-a răspuns! Ah, aveam în portbagaj motoreta ei de culoarea unui brotăcel, cumpărată în marea mea disperare! Nu găsisem deloc culori ,,pentru fete", asta avusese și abțibilduri cu păienjeni, au picat repede! I-am dat moto, s-a urcat încântată și a început să pedaleze. Cu spatele la mine, dădea curajoasă din piciorușe. M-am gândit că doar cu o lună în urmă se poticnea și-și lovea călcâiele de roțile din spate și uite acum ce mândră se ține:) M-am urcat la volan si am mai urmărit-o puțin în oglinda retrovizoare. Era când înnorat, când soare, ea se tot ducea. Și am simțit că mi se oprește respirația. Iată, momentul de care mă temusem. Plec la muncă și nu o să-i mai pot veghea eu somnul.

https://imgflip.com/i/phqy6 ,,Mai lasă-l să și plângă, că se învață numai în brațe apoi!" ,,Ia nu-l mai răsfăța atât, toată ziua îl pupi, o să ți se urce în cap!" ,,Dă-i, dragă, puțin dulce, că nu se întâmplă nimic! Ce, tu nu ai mâncat cozonac atuci când erai mică?" ,,Lasă-l să știe și de televizor, și de telefon, că nu-l crești sălbatic! Acum toți au acces la tehnologie" Cam asta aud constant, în primii doi ani de viață ai copilului. Sfaturi de la părinți, pentru părinți! ,,Nu-l înțeleg pe copilul ăsta, nimic nu-l mulțumește! Îi iau tot ce vrea, degeaba! Țipă, aruncă, strică, atât știe!" ,,E dependent de dulciuri, nu ne mai înțelegem cu el! Numai ciocolată ar mânca! Dinții sunt terminați." ,,Numai cu nasul în telefon stă! Numai la desene s-ar uita non-stop! Strig la el, să vină la masă, nici nu mă aude" Numai asta aud în jur, constant, de la părinții copiilor mai mari de 3-4 ani. De data asta, se plâng unii altora. Mă uit, pe urmă,...

Toamna asta ne-am întors în Cipru, o țară care ne-a furat inima. Am fost acolo în luna de miere și ne-am întors acasă cu amintiri și emoții care dăinuie și după trei ani.  Așa cum ne-am întors și de această dată, pentru că am avut-o pe Vic cu noi. Anul trecut nu am reușit să ne organizăm cu o vacanță, Vic era micuță și noi ușor cam panicați. Abia ne descurcam acasă, darămite în deplasare! Știam de la prieteni că nimic nu este imposibil însă am preferat să așteptăm să mai crească. Dacă data trecută ne-am plimbat prin Larnaca, Ayia Napa, Nicosia și Limasol, de data aceasta am ales Paphos. Deși ador transportul în comun de la ciprioți (autobuzele de pe liniile turistice au orar și aer condiționat), ne-am gândit că un drum de o oră-două ar obosi-o pe bebelină, așa că ne-am limitat la o singură zonă...nu că am fi stat locului! Despre peripețiile din avion și ce înseamnă să călătorești cu un bebeluș puteți citi pe fashionmoms.ro . Aici îmi aștern călătoria, poate vă ajută! Am ...

Mereu am fost o "pastratoare"...de amintiri, de carti, hainute sau jucarii. Meritul este si al parintilor mei, care nu mi-au dat pe mana orice. O sa va arat, candva, ce am reusit sa salvez in ani! Cautand fara succes ceva bun de vazut la televizor, mi-am adus aminte de niste desene tare faine, pe care as vrea sa le revad. De fiecare data ma indragosteam de un personaj. Si devenea extrem de important sa nu ratez niciun episod! Sandy Belle, de exemplu...ce placere:) Daca nu prindeam episodul la tv, il ascultam la radio. Si a urmat Candy Candy...Serios, unde au disparut toate povestile frumoase? Candva, cumva, nu numai adultii au pierdut reperele pentru cultura, moralitate, bun simt, dar si copiii. La un moment dat s-a nascut si o explicatie :) Astept propuneri! sa ne amintim de copilarie...

Copiii sunt o binecuvantare pentru orice familie, asa se spune. Lucru de altfel dovedit, daca e sa-i asculti pe parintii care, dupa ce se plang de greutati, lipsuri, nazdravanii, admit ca nu s-ar fi simtit impliniti fara copii. Numai ca nu totul tine de dorinta. Multi au avut de luptat cu stresul, dusmanul invizibil si omniprezent, ca sa poata avea copii. Unii au dus o lupta de un an, doi, altii au pierdut sirul sau poate lupta, astfel ca au recurs la adoptie. Astazi m-am intalnit cu cineva care mi-a dat o veste emotionanta: asteapta gemeni, doi baieti:) 3 luni mai sunt pana sa-si stranga micutii in brate. Vestea vine dupa ani de asteptare, chin, tratamente costisitoare, esecuri traumatizante. La un moment dat, doctorii au dat verdictul: nu se mai poate face nimic. Intr-o zi, minunea s-a produs. Dupa nu stiu cate teste de sarcina si un control la medic, speranta a revenit! Si zambetul:) :)) De unde vin bebelusii