Treceți la conținutul principal

De câți oameni avem nevoie ca să ne simțim împliniți?

Fotografia asta mă duce cu gândul la o poveste reală de viață. Concluzia, după 20 de ani de căsnicie, a fost: ,,nu mai aveam ce să ne spunem, eram ca doi străini". Feelingul era de mult acolo, confirmarea a venit într-o vacanță petrecută fără copilul pe care îl avea cuplul respectiv. 

Recent am ascultat un episod dintr-un podcast: ,,Care este secretul fericirii?". (Am evitat cuvântul ,,fericire" în titlu, îmi pare că pot fi atât de multe sensuri destul de diferite, spre deosebire de ,,împlinire"). Concluzia podcastului este că starea noastră de bine are mare legătură cu calitatea relațiilor cu cei din jur - și, surprinzător, accentul nu cade pe relația de cuplu, așa cum m-aș fi așteptat. Ci pe relațiile pe care le ai în general cu oamenii din jur: oameni apropiați care să te asculte fără să te judece; oameni cu care să-ți facă plăcere să lucrezi; oameni cu care să ai legături în comunitatea în care trăiești.

Așadar, conexiunile create în timp sunt esențiale. Și este important să le ,,hrănim", să investim în ele, ca să rămână unele de calitate. Printre ele, și relația de cuplu. Nu cred că se hrănește de la sine, doar pentru că vine la pachet cu un spațiu comun de locuit, cu o mașină, cu rate la bancă sau cu cel puțin un copil. Cred, însă, că experiențele de calitate sunt o investiție pe termen lung. Și mai cred că investiția trebuie să fie una continuă. 

Totul se întâmplă ca într-o grădină. Degeaba alegi semințe și bulbi pentru cele mai spectaculoase flori, dacă nu alegi pământul potrivit, dacă nu uzi constant, dacă nu ții cont de condițiile recomandate pentru creșterea florilor: umbră, semiumbră, soare, temperatura optimă. Nu vor ieși toate florile la care te așteptai, în timp se vor duce și puținele care și-au arătat încăpățânarea de a ignora condițiile neprielnice pentru creștere. Și poate că din exterior și de la depărtare grădina va părea în regulă. Dar, la interior, fără o îngrijire adecvată, nu va fi niciodată grădina dorită.  

Rezonez cu concluzia podcastului indicat mai sus. Nu cred că există un număr potrivit de oameni ca să ne simțim împliniți. Dar cred în calitatea relațiilor pe care le avem cu acei oameni. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Michael Jackson - (I) Remember the time...

Îmi amintesc că aveam 10 ani, eram în clasa a III-a sau a IV-a şi eram foarte îndrăgostită de Michael..... Cred că am făcut o pasiune numai uitându-mă la promovarea concertului care urma să aibă loc în România. M-a fascinat aşa de mult, încât am reuşit să-i scriu numele corect - degeaba făceam engleză, nu reuşeam să scriu un nume străin doar auzindu-l, de obicei scriam cum pronunţam. Dar cu Michael a fost altă poveste. Offf....de câte ori am mâzgălit de atunci MICHAEL JACKSON.... cu inimioare, la sfârşitul caietelor de mate sau de română!!! Aşa pitică cum eram, am început să colecţionez, normal, poze din "Ecran Magazin" - un fel de Bravo pe acele vremuri, să port pe ascuns insigne cu Michael - că ai mei nu erau de acord. Într-o zi, am văzut în vitrina unei librării o revistă, a cărei copertă era, practic, un mic poster cu Michael. Oooo, am înnebunit, voiam şi eu. Dar cum să fac??? Ai mei erau foarte reticenţi pe atunci vizavi de tot ce produce plăcere copilului :d, aşa că am

Dincolo de granițe

  De ceva vreme lucrez la granițele personale. Acele bariere imaginare pe care să le pun pentru a-mi fi mie bine. Nu este ușor: față de cine să le țin ridicate? ori față de ce? când le cobor? cum comunic că sunt ridicate? ce spune asta despre mine? cum voi fi percepută? ce am de pierdut? dar de câștigat? ce învăț eu din asta? Nu mereu am analizat lucrurile astfel. Chiar dacă am simțit că nu îmi fac bine anumite atitudini, gesturi, vorbe, situații, am ținut barierele jos. Nu am comunicat că nu mă simt bine. Când nu am mai putut, m-am retras. Dar nu am rezolvat nimic, căci am ajuns iar în situații similare. Până când... 🔅...am conștientizat că spațiul meu personal, atât fizic cât și emoțional, este cel mai important. Și nu există niciun motiv în lumea asta pentru a permite cuiva, indiferent cine este, să ,,intre cu bocancii" în spațiul meu personal. Expresia nu îmi aparține, dar este des folosită pentru a transmite cât de puternică poate fi o asemenea intruziune. Și rezonez cu ea.

Poveşti de viaţă II

E timpul să revin cu un nou exemplu din viaţă! În urmă cu mulţi ani am cunoscut un cuplu aparent "bine închegat". El - un om de afaceri super de treabă, sociabil, care era îndrăgostit nebuneşte de ea, după câţiva ani de căsătorie şi un puşti la activ. Ea - o păpuşică frumoasă de pica, de asemenea de treabă. Erau aproape mereu împreună, el îi satisfăcea toate poftele iar ea...era frumoasă de pica. La un an după ce i-am cunoscut, au divorţat. Dar nu asta era ideea! Până să se strice treaba, am asistat la o chestie super super faină. Eram într-o deplasare în Sighetu Marmaţiei, pentru câteva zile. Într-o dimineaţa m-am dus la tipă în cameră, să ne pregătim ca fetele, să mai vorbim de una de alta....şi a ciocănit cineva la uşă. Ne-am cam mirat noi, era destul de dimineaţă şi noi ne cazaserăm la un motel prin munţi pe acolo prin Sighet. Am deschis, era una din cameriste....cu un buchet mare mare de trandafiri roşii, pentru păpuşică. Wowww! Şi nicio carte de vizită....m-am mirat eu.