Abonare la postări!

vineri, 25 martie 2011

Tupeu de...Severin

Politicienii noştri au tupeu, asta o ştim cu toţii. Orice ar face, indiferent de ce li se întâmplă, se spală pe mâini şi susţin sus şi tare că nu e de la ei! Acum, în ograda ţărişoare noastre, a mers cum a mers: sunt prinşi cu mâţa în sac, clar a fost o înscenare. Indubitabil! Au fost prinşi în flagrant luând mită - versiunea este, invariabil, aceeaşi: "nu am luat, dom'le, mită, îmi recuperam un împrumut". Puţin scandal mediatic, splălare de rufe în public, dezvăluiri senzaţionale şi ruşinea se spală, iar politicienii merg mai departe cu capul sus. Dar cu Parlamentul European Nu te pui! În loc să te retragi cu umilinţă, te încăpăţânezi mai ceva ca scaiul în lâna oii şi pui placa: "a fost o înscenare, totul a fost scos din context". Iată că PE ne dă o adevărată lecţie de etică şi de bun simţ în cazul Severin. Aşa da!

luni, 21 martie 2011

"Debate"

Nu ştiu de ce, m-am apucat să citesc un articol banal -"Facebook renunţă la butonul de Comment. Vezi modificările". Subiectul: nu mai dai click ca să-ţi apară comentariul, ci "enter". M-au distrat, însă, reacţiile la articol.



alezz 
Najpa fara butonul Comment!
Ca daca mi'e lene sa ma intind pana la tastatura sa apas enter?? Sfantul MOuse ma ajuta enorm! Aiurea, dar asta e..


paul
mi se pare buna ideea
ti.e lene sa te intinzi pana la tastatura?... abstract! da comment'urile le scrii vocal? nu de la tastatura? =)))

nea costel
destept mai esti
Dar de scris commentul, cum il scrii? din mouse???


Bogdan 
sau..
Sau butonul "who cares".......

Subscriu la ultimul!

Mizerii

Anul trecut am încheiat socotelile cu un job unde aproape zilnic m-am lovit de birocraţie, gândiri haotice şi mentalităţi de genul: "ordinul se execută, nu se dicută". Până aici, nimic deosebit. Dar finalul a fost cel care m-a umplut de scârbă.

Mi-am dat demisia, dar mi-am luant angajamentul că îmi voi termina toate treburile, chiar şi după ce îmi expiră preavizul. Se întâmpla în preajma Crăciunului, deci cam de Revelion urma să pun punct. Fix în ziua în care mi-am băgat preaviz s-a nimerit să iau şi prima de Crăciun. M-am dus la HR să încep formalităţile de încetare a contractului. Cum au aflat că îmi dau demisia, au început să se umfle.

- Ţi-ai luat prima?
- Da
- Păi nu trebuia, s-o aduci înapoi.
- De ce????
- Pentru că îţi dai demisia.
- Aşa, şi? Ce legătură are una cu alta?
- Păi pleci din acestă instituţie, deci nu mai ai dreptul la primă.
- Staţi puţin, dar sunt încă angajată aici, contractul mi se termină peste două săptămâni, aşa că am tot dreptul la primă.
- Prima se acordă pentru fidelitate, iar tu părăseşti compania.
- ... (eu mută)
- Nu pot să cred aşa ceva. Păi dacă încă lucrez aici....Şi dacă îmi dădeam cu acordul părţilor şi plecam fix acum, ce făceaţi, veneaţi după mine?
- Aceste asunt regulile, nu aveţi dreptul la primă. Unde sunt banii?
- La mine în birou.
- X (către o colegă), du-te cu domnişoara şi adu banii. (mă rog, era vorba de bonuri cadou în valoare de 200 de lei)
- ... (eu şocată)

Am fost escortată până la birou şi obligată să returnez prima. Ulterior am vorbit cu toţi şefii, inclusiv cu directorul general. S-au arătat înţelegători, dar nu mi-am recuperat prima. Ce era să fac? În sinea mea, le-am burduşit tuturor frigiderul :(

Cu o scârbă tot mai mare m-am ocupat şi de procedurile de lichidare - birocraţie maximă. După vreo trei luni am reuşit să le returnez telefonul, pe care nu l-am mai utilizat de când mi-am dat demisia. Ei bine, predarea m-a costat 8 lei. De ce??? Pentru că idioţii nu mi-au oprit abonamentul în momentul în care mi-am dat demisia. Nuuuu, la ăla mai aveam dreptul, chiar la două luni după ce am "părăsit" compania. Nu e vorba de bani, ci de lipsa de fair play.

PS: deşi au trecut trei luni de la evenimentul cu pricina, m-am abţinut să scriu acest material fără cuvinte obscene.

duminică, 20 martie 2011

Dacă lenea ar durea,

mulţi ar ţipa...sau ceva de genu'! În general ascult, tac şi încerc să iau oamenii ca atare- cel puţin, asta intenţionez. Dar acum simt că nu pot ţine numai pentru mine un episod...hilar şi bizar, să zicem.

Nea' Gigi conduce. Nea' Sile filmează. Ce au cei doi în comun? Lucrează noaptea şi sunt comozi din cale-afară. Deşi noaptea nu se compară, ca volum de muncă, cu ziua, cei doi sunt veşnic nemulţumiţi de turele lor de noapte. Nea' Gigi are reguli clare: el nu se deplasează la "orice bălărie", nu înţelege de ce nu e consultat înainte să fie trimis undeva (pe modelul "vrei sau nu?") şi mereu pleacă de la premisa: "aaa, locaţia aceea e prea departe, sigur nu mai găsim nimic, mergem degeaba". Nea' Sile nu are reguli stricte, ci dureri periodice: de spate, de cap, de mână, de ochi, de picior, de orice. Mereu se plânge de ceva, e veşnic obosit şi, bineînţeles, nemulţumit.

Să ne înţelegem, cei doi lucrează, în medie, jumătate din timpul petrecut la muncă. Restul...se doarme:)

Ei, dar s-a trezit Franţa să atace Libia. Apoi s-au trezit şi alte ţări. Iar nea' Gigi şi nea' Sile s-au trezit că au sarcini suplimentare - care nu exced fişei postului, doar că s-au suprapus peste ..."restul de somn".


Gigi: Trebuie să umblu prin tot oraşul să-i aduc pe ăştia la muncă (n.r.: "ăştia" - colegi chemaţi din libere pentru a acoperi aşa cum se cuvine un eveniment despre care unii spun că e pe cale să devină al treilea război mondial )

Colegii locuiesc în zone uşor depărtate, aşa că ideea de a-i aduce la un loc l-a terminat pe nea' Gigi, care şi-a bătut capul mai mult de oră în legătură cu traseul pe care să-l urmeze (colegii locuiesc în Bucureşti, să ne înţelegem!)

Sile: Credeam că prind şi eu o oră liberă. Mi-au stricat toată noaptea.
Gigi: Şefu' nu ştia nimic. Cum au stabilit ei aşa, fără să vorbească cu şefu' ("şefu'" e un apelativ pentru cineva care nu e şef)
Sile: Păi nu vezi, toţi mă sună pe mine. Parcă sunt dispecer. Nu scrie în fişa postului să umblu eu după ei. (Sile stătea în maşină în dreapta. Treaba lui era doar să stea acolo, până îi venea rândul să-i filmeze pe colegii luaţi din libere de acasă)
Gigi: Păi nici pe mine nu mă poate obliga cineva să conduc. Şi dacă întârzii să-i aduc la muncă, nu e vina mea. M-au anunţat târziu. ("doar" cu câteva ore înainte)

(bătut câmpii)

Sile: Ei, asta e acum. Lasă că s-o termina şi războiul ăsta.

Am vecini care...

...ţin morţiş ca eu să fiu informată, la orice oră, despre ce program urmăresc ei la televizor

...îşi antrenează copilul pentru alergări viteză; altfel nu se explică de ce îl aud fugind, încă de la primele ore ale dimineţii, de la un capăt la altul al apartamentului - zilnic


...simt nevoia să-şi renoveze mai tot timpul apartamentul. Mai exact, din 12 luni pe an, în nouă folosesc bormaşina, ciocanul, dalta.


...mă obligă să ascult odată cu ei manele. E musai!

...ştiu când vin sau plec, care memorează feţele prietenilor care mă vizitează şi numerele de înmatriculare ale maşinilor lor

...se plimbă cu liftul fix când trebuie să plec eu la muncă

...încep să mă interogheze dacă ne nimerim în acelaşi timp la intrarea în bloc, iar eu nu scot mai repede cheia, să fac dovada că locuiesc acolo

Care din vecinii mei vă plac? :)

Vara fără lăptărie şi motoare

Ştiam că Teatrul Naţional Bucureşti (TNB) o să intre în renovări, dar acum două seri am aflat că "Lăptăria lui Enache" şi "La motoare", locaţii aflate în incinta clădirii TNB, se închid pe perioada renovării....adică minimum 2 ani. Ca să înţelegeţi, cele două fac parte din istoria Capitalei.

"Lăptăria" datează încă din anii 1920 şi era locul de întâlnire al scriitorilor avangardişti din Bucureşti.În timp a devenit şi loc de lansare a unor trupe consacrate astăzi. E un loc de promendă pentru toată lumea, unde poţi să asculţi o muzică bună, să vezi o piesă de teatru şi să mai stai la o poveste cu prietenii. Un cadru diferit de cafenelele şi barurile atât de răspândite astăzi.

"La Motoare" este o terasă pe care nu poţi s-o ratezi vara. Dacă ziua te topeşti în Bucureşti de la căldură, seara te poţi bucura de răcoare, lângă o bere rece, mititei şi cartofi prăjiţi şi de muzică super bună. Şi totul pe acoperişul TNB!

Sperăm la o renovare rapidă.

miercuri, 16 martie 2011

Când pământul se mişcă

Nu are rost să-mi dau cu părerea despre ceea ce se întâmplă în Japonia. Nu pot să-mi imaginez, pare atât de ireal. Nu pot nici măcar să-mi imaginez cum am simţi noi un cutremur la o asemenea magnitudine.

Prima amintire despre cutremur o am de când eram mititică rău. Ai mei erau plecaţi la o nuntă, cred, iar eu eram acasă cu bro' încă în scutece şi cu bunicii. Şi ţin minte că mamaie era cam panicată, ne-a luat pe sus şi am coborât în curtea blocului, unde se strânseseră toţi vecinii. Şi stăteau acolo, între blocurile de 4 etaje, şi se uitau în sus. Şi eu, după ei, fără să înţeleg mare lucru.

Am crescut cu o teamă inoculată de cutremur şi cu 3 sfaturi esenţiale: "adăposteşte-te pe lângă pat/dulap", "nu te apropia de scări" şi "stai departe de lift".

Probabil că, ulterior, am mai prins cutremure, dar nu le-am simţit. Mi-a rămas în minte, însă, cel de acum 5-6 ani. Eram la Piteşti pe atunci. Stăteam frumos în casă cu prietena cu care locuiam, când a început să se mişte patul . Ea se uita la mine, eu la ea, şi cam atât. Se mişca patul, lustra, se mişcau jaluzelele de la geam şi florile....noi, nicio reacţie. Pare că a durat totul minute bune, dar au fost doar secunde. Până la urmă, am avut o revelaţie: e cutremur. Prietena mea a fugit în pragul uşii şi a început să plângă, eu după ea, încercând s-o liniştesc. Şi aveam în minte: "stai lângă mobilă, nu fugi pe scări".

Ah, am simţit unul şi în Bucureşti, la etajul 6, parcă acum 2 ani. Tot aşa, s-au zgâlţâit toate. Am simţit nevoia, atunci, să mă sprijin de ceva. Îmi pierise graiul de frică şi nu mai mişcam, voiam doar să treacă. Apoi am început să plâng. Parcă atât de vulnerabilă şi de neputincioasă nu m-am mai simţit niciodată. A fost oribil, atunci am conştientizat în ce cutii de chibrituri locuim.

Aşa că, nici dacă aş putea, nu aş vrea să-mi imaginez cum e să te zgâlţâi la 8,9.

marți, 15 martie 2011

Diferenţe interculturale

Am stat vreo 2 ani prin Sibiu, în urmă cu mult timp. Venită din Oltenia mea unde toţi suntem iuţi, gălăgioşi nevoie mari şi aprigi, în Sibiu m-au izbit liniştea, calmul şi graiul. La un moment dat spuneam, chiar, că aş putea scoate un ghid...de orientare!

Printre primele lucruri învăţate a fost "ora doi" :) Eu spuneam "ora 14" sau "ora două după-amiaza", la ei, invariabil, era "ora doi".

Apoi am învăţat că ardelenii nu-i prea înghit pe olteni! Eu nu aveam mare lucru de împărţit cu nimeni, aşa că mă şocau afirmaţiile de genul "bine că aţi venit voi cu medii mari din sud, să ne luaţi locul aici", "ce bine ar fi dacă ar exista graniţă între Vâlcea şi Sibiu", "suntem asaltaţi de olteni, sunt mai mulţi decât noi". Afirmaţiile de genu' erau la ordinea zilei. Aşa că simţeam nevoia să folosesc perfectul simplu mai mereu - era ca şi cum aş fi zgâriat tabla cu unghia, pentru ei:))

Într-o zi am descoperit că, în Ardeal, "păpuc" este un cuvânt polisemantic şi poate însemna: "papuc", "pantof", "cizmă", "sandală"...;) Dar şi eu i-am uimit pe nenii instalatori din cămin, când i-am rugat să-mi monteze o "culme" la geam. Se uitau cruciş la mine şi nu ştiau de unde să mă ia! Până la urmă, i-am lămurit că era vorba să-mi pună şi mie o sfoară la geam, ca să am pe ce-mi întinde rufele.

Mare ţeapă mi-am luat cu mirodeniile lor! Mâncam la cantină şi, la un moment dat, am avut ciorbă nu ştiu de care - avea un gust atât de înfiorător, încât am presupus că e stricată şi am spus "pas". Altă dată, la fel. Nu mai puteam, eram pe culmile disperării. M-am plâns cuiva că ciorba e mai mereu stricată. Şi am fost lămurită că gustul este meritul desăvârşit al tarhonului, o buruiană pe care am evitat-o din acel moment până în zilele noastre.

Mari bătăi de cap îmi dădeau şi vânzătoarele: până dădeau bună ziua, până se întorceau, până dădeau marfa, până numărau restul.....treceau minute bune. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, de sâmbătă de la "ora doi" şi până luni dimineaţa, aveai slabe şanse să găseşti magazine deschise.....de fapt, şansele erau zero!

Atunci eram destul de afectată de aceste diferenţe. Acum îmi par amintiri care mă fac să zâmbesc. Şi culmea, dacă odată l-am urât, acum mi-e drag Sibiul cu toate ale lui. Mai puţin tarhonul!

Toate la timpul lor

Cine a spus că există un moment pentru orice ştia ce spune. Cred că simţi atunci când este potrivit să faci ceva şi...când nu este :)

În viaţă mă intersectez, destul de des, cu persoane de vârste diferite - fiecare are propria viziune, mentalitate etc. În timp ce majoritatea celor de vârsta mea au intrat în rândul lumii, ca să zic aşa, adică şi-au întemeiat o familie, alţii sunt în plină zburdălnicie! Automat, discuţiile sunt diferite: vorbesc şi ascult atât despre căsnicii şi copii, cât şi despre ...orice altceva :) Dar există un punct unde aceste generaţii din jurul meu se intersectează: nu scap nicicum de nemiloasele întrebări - "voi ce aveţi de gând?"/ "voi ce mai aşteptaţi?"/ "timpul trece, voi nimic?".

Uneori am impresia că timpul a trecut prea repede, de nici nu l-am simţit, şi că acum mă uit la clepsidra întoarsă şi parcă număr ultimele firicele de nisip care alunecă pe peretele de sticlă. Alteori îmi aduc aminte de ordinea priorităţilor fixate cândva, la care nu pot şi nu vreau să renunţ. Mă uit în jur, iau exemple şi mă întreb: "aş putea să...."/ "aş fi în stare să....". În viaţa personală nu mai cred în ideea de bungee, ci mereu ajung la aceeaşi concluzie: toate la timpul lor.

vineri, 11 martie 2011

"Securitatea" tehnologiei

Datele noastre de contact, odinioară cunoscute doar de persoanele din anturaj, au ajuns pe taraba tuturor: la diferite firme de promovare a unor produse, pe internet, în ziare şi, mai rău, în posesia unor necunoscuţi. De sărbători primim scrisori sau felicitări la poştă, din partea autorităţilor. Telefonul fix sună şi la capătul celălat este un ciudat cu chef de caterincă. Hai că puteam da vina pe Pagini Aurii! Dar şi mobilul e la fel de expus. Nu mai vorbesc de sutele de spam-uri din mail-uri.

Eu, una, sunt asaltată de câteva luni pe mess de indiviţi ascunşi în spatele unor combinaţii kilometrice de litere. Toţi vor acelaşi lucru: "add me, chat with me, web me...plsss". Îi dau pe ignore, îi reclam ca spam, aleg să nu mai aud de ei niciodată...în zadar. Sunt mai mulţi decât ţânţarii pe caniculă, lângă baltă!

Mama, în schimb, este asaltată de necunoscuţi pe telefonul mobil. Cosmote a adus, pe lângă ofertele cu minute interminabile, apetitul unor obsedaţi de a forma în neştire numere. Când îi e lumea mai dragă, mama se trezeşte cu câte un apel de genul: "Buna, ce faci?/ cine e la telefon? / nu contează / cu cine vrei să vorbeşti? / cu tine...te vreau....". I-am salvat în memoria telefonului astfel de numere; aşa au apărut obsedatul1, obsedatul2....să ştie să nu mai răspundă la telefon.

Despre limite şi prejudecăţi

Pe 8 martie, realizatorii de la un post de radio s-au gândit să lanseze o temă de discuţii pornind de la rolul femeii în societatea modernă, dacă e discriminată faţă de bărbat, evoluţia profesională etc.

Unul dintre ascultători a spus că are o mică afacere - conduce o firmă şi că a preferat să angajeze mai mult femei, pornind de la ideea că au mai puţine şanse faţă de un bărbat atunci când vine vorba de job. Nu ştiu cum vine asta, dar omu' a vorbit foarte oki şi respectuos şi l-am plăcut! A fost urmat de o doamnă care a spus clar şi răspicat ceva de genu': "eu cred că femeia are două roluri foarte clare: să aibă grijă de familie şi de casă". Hmmm...apoi a explicat de ce nu este de acord ca o femeie să aibă carieră: "eu nu cred că unei femei îi stă bine să concureze cu un bărbat. Bărbatul este cel care trebuie să asigure bunăstarea familiei".

Sinceră să fiu, am mai auzit femei care să spună: "aş fi vrut să fiu bărbat". Dar asta când vine vorba despre circulat pe străzi noaptea, mers în cluburi, fluierături de la şantierişti, ciupituri şi înjurături gingaşe aruncate pe stradă. Dar n-am auzit un bărbat să spună: "aş fi vrut să fiu femeie".

Cred că fiecare are rolul său, pe care singur şi-l stabileşte. De asemenea, fiecare are propriile limite pe care, dacă vrea, poate încerca să şi le depăşească. Nu le condamn pe femeile care aleg familia în locul carierei şi care preferă să stea acasă, să gătească şi să aibă grijă de copii şi care renunţă la o minimă independenţă financiară. Dar mi se pare absurd, pentru vremurile pe care le trăim, să fie condamnate cele care încearcă să "intre în lumea bărbaţilor", adică să aducă bani în casă. Dacă bărbaţii şi-au păstrat "rolul" de a fi susţinători financiari, iată că femeile au ales să-şi extindă atribuţiile: pe lângă cele casnice, au apărut cele profesionale.

Dar despre ce vorbim? Despre o realitate valabilă de zeci de ani, la care există, încă, reticenţă. Atât din partea femeilor, cât şi a bărbaţilor.

vineri, 4 martie 2011

The pretender

Sau "omul cu o mie de feţe". Vă amintiţi? Era şi un serial care purta această denumire. De multe ori mă trezesc analizând oamenii şi un gând nu-mi dă pace: "de ce simt nevoia să pară altfel de cum sunt în realitate?" sau "de ce reuşesc să-ţi creeze o primă impresie atât de deformată?". Nu vreau să vorbesc despre lovituri sub centură, falsitate etc. Dar sunt sigură că vi s-a întâmplat de multe ori să întâlniţi o persoană care să fie, în genere, acră, aspră, dură, şi să aibă acele momente rare în care zâmbeşte atât de frumos, încât pare că se luminează camera. Şi să te întrebi "oare de ce nu zâmbeşte mai des, totul ar fi mult mai uşor"? Sau invers: o persoană care pare atât de delicată, de amabilă, de prietenoasă şi amuzantă, iar când te aştepţi mai puţin să te servească cu replici atât de acide încât să te întrebi cu ce-ai greşit pe lumea asta???

De exemplu, am avut la un moment dat de a face cu o fată care se purta foarte frumos cu mine. Din senin, mi-a devenit destul de apropiată. Poveşti, plimbări, destăinuiri....totul mergea bine. Apoi, la fel de brusc, s-a îndepărtat şi a început să mă trateze de parcă eram coşmarul vieţii! Fără să fac nimic, i-am devenit prietenă. Şi tot fără să-i fac nimic, a ajuns să mă urască!

Se pare că aceşti "pretenders" încă reuşesc să mă ia prin surprindere. Nu am încredere în oamenii prietenoşi din prima, dar mă atrag cei spirituali, zâmbitori, cu simţ al umorului. "Sunt oameni buni", îmi zic. Iar apoi se întâmplă să-şi schimbe brusc atitudinea, devin meschini, ironici şi agresivi. Şi această contradicţie între aparenţă şi esenţă mă blochează întotdeauna.

Voi aţi avut de-a face cu astfel de cameleoni?