Nu are rost să-mi dau cu părerea despre ceea ce se întâmplă în Japonia. Nu pot să-mi imaginez, pare atât de ireal. Nu pot nici măcar să-mi imaginez cum am simţi noi un cutremur la o asemenea magnitudine.
Prima amintire despre cutremur o am de când eram mititică rău. Ai mei erau plecaţi la o nuntă, cred, iar eu eram acasă cu bro' încă în scutece şi cu bunicii. Şi ţin minte că mamaie era cam panicată, ne-a luat pe sus şi am coborât în curtea blocului, unde se strânseseră toţi vecinii. Şi stăteau acolo, între blocurile de 4 etaje, şi se uitau în sus. Şi eu, după ei, fără să înţeleg mare lucru.
Am crescut cu o teamă inoculată de cutremur şi cu 3 sfaturi esenţiale: "adăposteşte-te pe lângă pat/dulap", "nu te apropia de scări" şi "stai departe de lift".
Probabil că, ulterior, am mai prins cutremure, dar nu le-am simţit. Mi-a rămas în minte, însă, cel de acum 5-6 ani. Eram la Piteşti pe atunci. Stăteam frumos în casă cu prietena cu care locuiam, când a început să se mişte patul . Ea se uita la mine, eu la ea, şi cam atât. Se mişca patul, lustra, se mişcau jaluzelele de la geam şi florile....noi, nicio reacţie. Pare că a durat totul minute bune, dar au fost doar secunde. Până la urmă, am avut o revelaţie: e cutremur. Prietena mea a fugit în pragul uşii şi a început să plângă, eu după ea, încercând s-o liniştesc. Şi aveam în minte: "stai lângă mobilă, nu fugi pe scări".
Ah, am simţit unul şi în Bucureşti, la etajul 6, parcă acum 2 ani. Tot aşa, s-au zgâlţâit toate. Am simţit nevoia, atunci, să mă sprijin de ceva. Îmi pierise graiul de frică şi nu mai mişcam, voiam doar să treacă. Apoi am început să plâng. Parcă atât de vulnerabilă şi de neputincioasă nu m-am mai simţit niciodată. A fost oribil, atunci am conştientizat în ce cutii de chibrituri locuim.
Aşa că, nici dacă aş putea, nu aş vrea să-mi imaginez cum e să te zgâlţâi la 8,9.
Prima amintire despre cutremur o am de când eram mititică rău. Ai mei erau plecaţi la o nuntă, cred, iar eu eram acasă cu bro' încă în scutece şi cu bunicii. Şi ţin minte că mamaie era cam panicată, ne-a luat pe sus şi am coborât în curtea blocului, unde se strânseseră toţi vecinii. Şi stăteau acolo, între blocurile de 4 etaje, şi se uitau în sus. Şi eu, după ei, fără să înţeleg mare lucru.
Am crescut cu o teamă inoculată de cutremur şi cu 3 sfaturi esenţiale: "adăposteşte-te pe lângă pat/dulap", "nu te apropia de scări" şi "stai departe de lift".
Probabil că, ulterior, am mai prins cutremure, dar nu le-am simţit. Mi-a rămas în minte, însă, cel de acum 5-6 ani. Eram la Piteşti pe atunci. Stăteam frumos în casă cu prietena cu care locuiam, când a început să se mişte patul . Ea se uita la mine, eu la ea, şi cam atât. Se mişca patul, lustra, se mişcau jaluzelele de la geam şi florile....noi, nicio reacţie. Pare că a durat totul minute bune, dar au fost doar secunde. Până la urmă, am avut o revelaţie: e cutremur. Prietena mea a fugit în pragul uşii şi a început să plângă, eu după ea, încercând s-o liniştesc. Şi aveam în minte: "stai lângă mobilă, nu fugi pe scări".
Ah, am simţit unul şi în Bucureşti, la etajul 6, parcă acum 2 ani. Tot aşa, s-au zgâlţâit toate. Am simţit nevoia, atunci, să mă sprijin de ceva. Îmi pierise graiul de frică şi nu mai mişcam, voiam doar să treacă. Apoi am început să plâng. Parcă atât de vulnerabilă şi de neputincioasă nu m-am mai simţit niciodată. A fost oribil, atunci am conştientizat în ce cutii de chibrituri locuim.
Aşa că, nici dacă aş putea, nu aş vrea să-mi imaginez cum e să te zgâlţâi la 8,9.
Comentarii
Trimiteți un comentariu