Abonare la postări!

marți, 14 aprilie 2015

Ce să-i faci unui jurnalist


Mă gândesc ce răspunsuri aș primi dacă aș lansa întrebarea asta.

Recent, soția unuia dintre inculpații arestați într-un dosar de corupție mediatizat i-a spus unui reporter de la o televiziune: ,, Să vă ia dracu', sunteți niște nenorociți!", i-a trântit-o șuierând și scrâșnind din dinți. Reporterul i-a replicat: ,, De ce, doamnă, și noi suntem oameni! Nu e vina mea că soțul dumneavoastră a fost arestat, e vina lui".

Un reporter care se respectă știe să asculte, fie că este vorba despre interesul său ori al unui amărât care nu mai găsește dreptatea. Acel reporter își va pleca urechea, va cerceta documentele pe care amărâtul le târăște într-o sacoșă și va încerca să scape de povara spovedaniei. Că rezolvare nu are, presa de azi nu oferă timp și spațiu pentru amărâți. Dar amărâtul ăla va avea măcar mulțumirea ascultării: ,,Sunteți singurii care mai pot face ceva, să îi dați jos pe hoți!".

O femeie din București a fost evacuată dintr-o casă naționalizată după ce, timp de peste 10 ani, s-a judecat cu un moștenitor pe care îl consideră un impostor. S-a mutat acum cu părinții, și ei la un pas de evacuare. Am mers să fac un reportaj, era disperată că tot încerca să oprească evacuarea și nu reușea. Dincolo de anumite interese care există în acest caz, m-a mișcat chipul băiatului ei care, la 15 ani, suferă de tromboflebită. M-a impresionat destinul chinuit al omului care se naște și copilărește în buricul târgului, vizavi de o cofetărie și cu magazin de pălării la parterul casei, ca peste ani să închidă ochii ca să nu mai vadă ruinele și gunoaiele. S-a nimerit ca, la finalul materialului pe care îl realizam, femeia să afle că niște judecători au oprit evacuarea păriniților. A încremenit, a început să tremure de credeam că-mi pică la picioare, a izbucnit în plâns, mâinile i se închinau  haotic, gura i se încleștase....și mi s-a aruncat în brațe. ,, Mi-ați purtat noroc, domnișoară, m-a auzit și pe mine Dumnezeu!".

Reporterii de televiziune au șansa, ca nimeni altcineva, să fie martori și actori în crâmpeie din viețile altora, dar pentru asta plătesc tribut. Expresia asta, ,,nu omorâți mesagerul", a fost gândită cu un rost, dar tot expresie a rămas.

Un reporter e musafir în propria casă, nu-și cunoaște vecinii și îi lasă administratorului banii pentru întreținere în cutia poștală.

Un reporter murdărește la fel de multe  haine ca un copil mic. Partea proastă e că nu are bani să-și cumpere mereu haine și nici timp să le spele pe alea murdare.


Un reporter fără telefon este...nu există așa ceva:)))Vă propun un experiment - 24 de ore nu vă despărțiți de telefon, îl luați inclusiv la duș, răpundeți chiar dacă e 4 dimineața, verificați în permanență fiecare mail și sms primit. Nu uitați să vă asigurați că NU rămâneți fără baterie în timpul ăsta!

Iar când aveți o zi proastă la serviciu, gândiți-vă că se poate și mai rău...




... să fii ținut pe trotuar, în fața unei instituții publice, ca să poți să intervievezi un personaj. Așteptarea poate dura zeci de minute, în soare, ploaie, vânt...






... să fii ținut în curtea instituției publice, ca să transmiți ce se întâmplă acolo. Există o linie imaginară dincolo de care este interzis cu camerele de filmat, și tot lângă linia aia parcheză și șoferii instituției, ca să se vadă frumos la televizor


... există un loc special amenajat pentru presă și în interiorul instituției, e ca un țarc, scrie PRESA. Dar accesul este permis cu camerele de filmat doar dacă afară plouă - nu când picură, nu când bate vântul și nici când sunt 30 de grade afară


... loc special pentru presă, atunci când plouă. (să dea Domnu'!)






... cum spuneam, se poate și mai rău: să stai cocoțat pe o masă, după un dulap, unde este un prelungitor de care ai nevoie ca de aer (fără baterie la telefon, adio mail-uri, apeluri și sms-uri, adică poți să mergi acasă) și să folosești un dozator de apă drept măsuță ca să îți faci niște însemnări în agendă (că pe telefon momentan nu prea poți să scrii, e la încărcat, cablul e scurt și prelungitorul departe). Fiecare se descurcă cum poate!

Decât să te uiţi în gura lumii, mai bine mergi la băi!


http://www.mareea.ro/images/ctg_sovata2.jpg
Ideea de spa îţi cufundă fanteziile, de cele mai multe ori, într-o imagine cu mult alb, muzică de relaxare şi mâini magice. Şi nişte costuri, de te consolezi că mai toţi au dureri de oase.

Eu pun la bătaie imaginea din postarea asta! E staţiunea Sovata din judeţul Mureş. Iar cine mai zice că e ,,pentru moşi", nu ştie ce vorbeşte! Noroc că ştiu străinii, mereu ştiu ce avem noi mai frumos şi mai bun!

Acum vreo 3-4 ani, Sovata  era locul unde a făcut Nicu armata! Noroc cu o fantezie a mea: piscinã, vin, fulgi reci si mari. Fantezia a prins contur atunci când am gãsit o pensiune la Sovata. Dupã un drum de 6 ore, eram cu paharul meu de vin la piscinã. Bonus, iarna aia am dat de zãpadã proaspãtã, curatã si scârtâietoare, cum în Bucuresti nu mai vezi.

Recidivã anul trecut, de data asta organizat. Am luat un pachet de cinci zile la Hotel Danubius, cu demipensiune (senzationalã mâncarea), masaj si împachetãri cu nãmol (angajatii sunt foarte politicosi si sociabili), acces nelimitat la piscinã, jacuzzi, saunã, spatiu relaxare.

Micuta statiune are potential. Asa cum vã spuneam, strãinii stiu cel mai bine ce e la noi acasã!


luni, 13 aprilie 2015

Cât durează o prietenie

http://7-themes.com/6974053-my-best-friend.html


Carrie, Samantha, Charlotte şi Miranda se înţeleg de minune. Sunt prietenele care se susţin (aproape) în orice situaţie şi care nu se judecă (aproape) niciodată. Mi se pare esenţa unei relaţii de prietenie, indiferent că vorbim despre femei sau bărbaţi. Şi mai e şi acea apropiere, pe care o simţi faţă de anumiţi prieteni, că indiferent de distanţă sau timp, intimitatea conversaţiei nu se schimbă.


Între timp, am aflat că există şi prieteni pe durată limitată! Relaţia cu ei este cu filtre, gen pasiuni - liant: ţigări, băutură, shopping, vacanţe. În funcţie de afinităţi, poţi creşte (sau nu) durata unei astfel de relaţii.

Niciodată nu am fost fata (de) cu gaşcă. Am preferat prieteni intimi, pe care să mă pot baza, pe care să-i pot suna la nevoie, măcar pentru un sfat. Automat, sunt un astfel de prieten. Ăla de te sună când nu te aştepţi dar ai nevoie şi care vine cu soluţii pe care nu le ceri dar care îţi trebuie.

Cred că în viaţă ai nevoie şi de unii, şi de alţii. Paradoxal sau nu, cei apropiaţi sunt departe (raportat la spaţiu) , aşa că aproape (la o aruncătură de băţ, stradă sau cartier) sunt cei cu care împărtăşeşti pasiunile-liant. Cine le amestecă, o face pe pielea lui. Criteriile de excludere ar trebui să fie însă riguros stabilite.

PS: Am avut o Miranda la un moment dat. Avea o latură perfidă, dar nu cu mine, deci nu-mi păsa. Relaţia noastră era  bazată pe încredere şi generozitate , era perfect! La un moment dat, a apărut şi o Samantha, generoasă şi nebună . Formam trio-ul ideal! Treptat, Miranda a început să mă atenţioneze cu privire la Samantha, că are o latură pe care nu i-o cunosc şi că ar trebui să fiu mai precaută. Aşa am observat şi eu că relaţia se răcea, că Samantha se comporta suspect. Pasiunile - liant nu mai erau de ajuns, aşa că excluderea a venit automat. Am rămas cu Miranda, dar parcă şi ea devenise suspect de perfidă. Mi-a luat un an să mă hotărăsc să pun cărţile pe masă cu... Samantha. Ceva nu-mi dădea pace. Ne-am întâlnit şi am început să vorbim natural, eliminând brusc distanţa temporală. Am descoperit că problema noastră a fost, de fapt, Miranda! Picasem amândouă atât de facil în plasa perfidităţii, crezusem minciuni şi intoxicări cu ochii închişi.  Nici acum nu ştiu care a fost câştigul ei, nu m-a mai interesat. Eu am câştigat-o pe Samantha.


Deschide ochii, roagă-te, zâmbeşte

Hristos a înviat!

Sat Poeniţa, comuna Goleşti, judeţ Vâlcea...aproape la graniţă cu Argeşul (judeţul). Nu am intrat niciodată sau poate nu-mi amintesc. Paşii m-au purtat însă pe lângă bisericuţa asta de sute de ori. Drumul spre raiul unde am copilărit şerpuieşte pe lângă ea. Lângă bisericuţă (uite că nici nu ştiu ce hram are) sunt căminul cultural, cooperativa şi staţia - cap de linie. Mai sus nu se merge cu autobuzul, drumul e stricat. Dar trei kilometri se trec repede şi cu piciorul, atunci când la orizont ai văi, dealuri, stânci, păduril, livezi, fâneţe şi căsuţe bătrâneşti cu dalii iţite de după garduri:)

Ajung tot mai rar la ţară, aşa că amintirile sunt tot mai vecine cu fantezia şi poveştile. Dar ce-i al meu, al meu rămâne!

Paştele m-a prins anul acesta la muncă, ţintuită la birou, cu bucuria drumului pe care îl fac între serviciu şi casă. Şi totuşi mi-e bine. Am reuşit să mă ţin din zbor de tradiţiile învăţate de la bunica - ţii post cu sufletul şi trupul, să-ţi meargă bine şi să te ierte Dumnezeu...spovedeşti sufletul încărcat...dai de pomană, că alţii nu au ce pune pe masă......Vinerea mare te duci cu o floare la biserică, treci pe sub masă (unii zic că e bine de trei ori, dar merge şi o dată) şi cânţi Prohodul, slujba de îngropare a
domnului Iisus....sâmbătă seara te duci să iei lumină, stai la slujbă, iei Paşte (mânânci pe nemâncate, ca pe anafură) , duci lumina acasă.... Nu ştiu cât mă iartă Dumnezeu, dar rău nu pot să zic că-mi merge.

Dacă viața îți dă lămâi, fă limonadă! Asta a zis-o un puști tare simpatic, la o emisiune tv. Cam așa în viața asta: valorifică ce ai și fă-o bine. Și dacă ceva nu merge, orice ai face, ai răbdare. Cu cât te zbați mai rău, cu atât te încurci mai tare.

Sărbători frumoase sa aveți!