Recent, soția unuia dintre inculpații arestați într-un dosar de corupție mediatizat i-a spus unui reporter de la o televiziune: ,, Să vă ia dracu', sunteți niște nenorociți!", i-a trântit-o șuierând și scrâșnind din dinți. Reporterul i-a replicat: ,, De ce, doamnă, și noi suntem oameni! Nu e vina mea că soțul dumneavoastră a fost arestat, e vina lui".
Un reporter care se respectă știe să asculte, fie că este vorba despre interesul său ori al unui amărât care nu mai găsește dreptatea. Acel reporter își va pleca urechea, va cerceta documentele pe care amărâtul le târăște într-o sacoșă și va încerca să scape de povara spovedaniei. Că rezolvare nu are, presa de azi nu oferă timp și spațiu pentru amărâți. Dar amărâtul ăla va avea măcar mulțumirea ascultării: ,,Sunteți singurii care mai pot face ceva, să îi dați jos pe hoți!".
O femeie din București a fost evacuată dintr-o casă naționalizată după ce, timp de peste 10 ani, s-a judecat cu un moștenitor pe care îl consideră un impostor. S-a mutat acum cu părinții, și ei la un pas de evacuare. Am mers să fac un reportaj, era disperată că tot încerca să oprească evacuarea și nu reușea. Dincolo de anumite interese care există în acest caz, m-a mișcat chipul băiatului ei care, la 15 ani, suferă de tromboflebită. M-a impresionat destinul chinuit al omului care se naște și copilărește în buricul târgului, vizavi de o cofetărie și cu magazin de pălării la parterul casei, ca peste ani să închidă ochii ca să nu mai vadă ruinele și gunoaiele. S-a nimerit ca, la finalul materialului pe care îl realizam, femeia să afle că niște judecători au oprit evacuarea păriniților. A încremenit, a început să tremure de credeam că-mi pică la picioare, a izbucnit în plâns, mâinile i se închinau haotic, gura i se încleștase....și mi s-a aruncat în brațe. ,, Mi-ați purtat noroc, domnișoară, m-a auzit și pe mine Dumnezeu!".
Reporterii de televiziune au șansa, ca nimeni altcineva, să fie martori și actori în crâmpeie din viețile altora, dar pentru asta plătesc tribut. Expresia asta, ,,nu omorâți mesagerul", a fost gândită cu un rost, dar tot expresie a rămas.
Un reporter e musafir în propria casă, nu-și cunoaște vecinii și îi lasă administratorului banii pentru întreținere în cutia poștală.
Un reporter murdărește la fel de multe haine ca un copil mic. Partea proastă e că nu are bani să-și cumpere mereu haine și nici timp să le spele pe alea murdare.
Un reporter fără telefon este...nu există așa ceva:)))Vă propun un experiment - 24 de ore nu vă despărțiți de telefon, îl luați inclusiv la duș, răpundeți chiar dacă e 4 dimineața, verificați în permanență fiecare mail și sms primit. Nu uitați să vă asigurați că NU rămâneți fără baterie în timpul ăsta!
Iar când aveți o zi proastă la serviciu, gândiți-vă că se poate și mai rău...
... să fii ținut pe trotuar, în fața unei instituții publice, ca să poți să intervievezi un personaj. Așteptarea poate dura zeci de minute, în soare, ploaie, vânt...
... să fii ținut în curtea instituției publice, ca să transmiți ce se întâmplă acolo. Există o linie imaginară dincolo de care este interzis cu camerele de filmat, și tot lângă linia aia parcheză și șoferii instituției, ca să se vadă frumos la televizor
... există un loc special amenajat pentru presă și în interiorul instituției, e ca un țarc, scrie PRESA. Dar accesul este permis cu camerele de filmat doar dacă afară plouă - nu când picură, nu când bate vântul și nici când sunt 30 de grade afară
... cum spuneam, se poate și mai rău: să stai cocoțat pe o masă, după un dulap, unde este un prelungitor de care ai nevoie ca de aer (fără baterie la telefon, adio mail-uri, apeluri și sms-uri, adică poți să mergi acasă) și să folosești un dozator de apă drept măsuță ca să îți faci niște însemnări în agendă (că pe telefon momentan nu prea poți să scrii, e la încărcat, cablul e scurt și prelungitorul departe). Fiecare se descurcă cum poate!
Comentarii
Trimiteți un comentariu