Dragoste si zambet

Hristos a înviat! Sat Poeniţa, comuna Goleşti, judeţ Vâlcea...aproape la graniţă cu Argeşul (judeţul). Nu am intrat niciodată sau poate nu-mi amintesc. Paşii m-au purtat însă pe lângă bisericuţa asta de sute de ori. Drumul spre raiul unde am copilărit şerpuieşte pe lângă ea. Lângă bisericuţă (uite că nici nu ştiu ce hram are) sunt căminul cultural, cooperativa şi staţia - cap de linie. Mai sus nu se merge cu autobuzul, drumul e stricat. Dar trei kilometri se trec repede şi cu piciorul, atunci când la orizont ai văi, dealuri, stânci, păduril, livezi, fâneţe şi căsuţe bătrâneşti cu dalii iţite de după garduri:) Ajung tot mai rar la ţară, aşa că amintirile sunt tot mai vecine cu fantezia şi poveştile. Dar ce-i al meu, al meu rămâne! Paştele m-a prins anul acesta la muncă, ţintuită la birou, cu bucuria drumului pe care îl fac între serviciu şi casă. Şi totuşi mi-e bine. Am reuşit să mă ţin din zbor de tradiţiile învăţate de la bunica - ţii post cu sufletul şi trupul, să-ţi meargă b...

Aş vrea să simt odată că a venit primăvara. Pomii au început să înflorească şi păsările fac gălăgie. E un semn bun, nu? Dar nu am renunţat la cizme sau la paltoane. Mă bucur la fiecare rază de soare, dar încă tremur la gândul că m-aş putea uita pe geam şi aş vedea că ninge! Acum vreo două ore a plouat. Oare cu ce va veni mâine vremea? Sunt pusă în dificultate, aş vrea să-mi arunc hainele de iarnă în valiză şi să le scot pe cele de vară. Că aşa e în chirie, nu ai loc să-ţi etalezi toată garderoba. Eu, una, jonglez cu nişte valize uriaşe:) Şi am probleme de fiecare dată când plec la muncă: scot capul pe geam, consult site-urile de meteo, abia apoi îmi aleg hainele- mereu nepotrivite pentru vremea schimbătoare.Cred că primăvara va veni de Paşte, când eu mă voi retrage în cele câteva libere la ţară:)

Mă consider o fată de oraş, clar. M-am născut la oraş, am copilărit, am învăţat la oraş, sunt urbană 100%! Poate 99%...căci am avut noroc de bunici la ţară, iar vacanţele petrecute acolo îmi chinuie amintirile: mirosul toporaşilor ieşiţi cu primăvara, somnul la umbra copacilor, mirosul de iarbă crudă, cântec de greieri... După 18 ani am tânjit după un oraş şi mai mare, şi mai agitat, şi mai nebun. Şi am ajuns în Bucureşti! Munca şi firea mă fac să-mi iau energia din agitaţie şi din haos. Sau mă făceau, cel puţin. De la o vreme, nu mai aştept cu nerăbdare să mă întorc în Bucureşti, după câteva zile petrecute departe de demenţa oraşului. Tânjesc...după viaţa de ţară. Câteodată mai glumim la un suc: cum ar fi să lăsăm naibii totul, să ne ducem într-un sat părăsit şi s-o luăm de la capăt - fără griji pentru facturi, chirii, rate, fără cablu, fără wireless, fără alergătură după reduceri prin mall-uri, fără program de lucru, fără şefi, fără programare pentru zile libere şi concedii sa...

Când vreau să zâmbesc, închid ochii, inspir adânc şi mă gândesc la "căsuţa vulpii". Era o căsuţa din cărămizi, cu două cămeruţe, acoperiş de şindrilă, care era zugrăvită, pe exterior, jumate cu var albastru, jumate cu var portocaliu. Eu îi spuneam căsuţa vulpii, vulpe de care voi povesti mai jos! Până una alta, în căsuţa asta mi-am petrecut o parte din fiecare vacanţă de vară, când eram copil. Într-o cameră dormeam, în alta gustam cea mai bună mâncare, făcută de mamaie. Nu pot să uit dimineaţile în care mă trezeam cu ciripit de păsărele, cu soarele ieşit de mult în spatele draperiilor care mă fereau de lumină şi cu un delicios miros de ouă ochiuri. Mă duceam la geam şi trăgeam în piept mirosul dulce al trandafirilor....aveam o groază de tufe chiar în faţă. Apoi mergem în bucătărie, îi spuneam "săru'mâna" bunicii care aranja masa şi care mă trimitea să mă spăl pe ochi. Îl chemam şi pe tataie la masă şi mancam cele mai bune ouă ochiuri, cel mai bun ceai sau cacao...