Dragoste si zambet

Înainte, vezi și... Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (I) - Începuturi Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (II) - C ea mai iubită Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (III)  - Adevărul unora, manipularea altora Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (IV) - Aproape de haos Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (V) - Răul de lângă noi   Le-am spus că voi chema iar ambulanța, că e esențial să ajungă la spital pentru evaluare. Din a treia încercare am reușit să prind pe cineva la 112. Mi-au făcut legătura la Ambulanță Vâlcea, unde m-au certat că am sunat iar, în condițiile în care ai mei refuzaseră internarea. Și că au oameni care așteaptă să fie preluați. Mi-au închis telefonul în nas.  Evident, părinții mei nu refuzaseră. Dar este o practică destul de întâlnită, să descurajeze oamenii. De genul: ,, Vreți la spital? Dar nu vă sfătuiesc să mergeți în perioada asta ". (mi s-a întâmplat și mie recent, îi chemasem la mine pentru o altă problemă). Am sunat iar la 112, nu m

Înainte, vezi și... Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (I) - Începuturi Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (II) - C ea mai iubită Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (III)  - Adevărul unora, manipularea altora Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (IV) - Aproape de haos Până la urmă, am reușit să dau de doi pneumologi de la Marius Nasta. Florin Mihălțan și Beatrice Mahlăr, au fost extraordinari să-mi acorde puțin timp, în toată nebunia asta. Nu au fost impresionați de schema de tratament și m-au sfătuit să-i duc la CT, la spital.  Pe 13 octombrie 2021, ai mei s-au dus la spital. Încă nu primiseră rezultatele testelor PCR, dar au anunțat peste tot că sunt pozitivi, că au simptome și că vor CT. Li s-au făcut și analize. Au așteptat câteva ore în curtea spitalului. Le era frig, foame. O prietenă de familie le-a adus o supă caldă și i-a încurajat. Apoi, au venit veștile bune: 15% plămân afectat, suplimentare tratament, nu sunt de internat. I-au trimis acasă. Mă bucur că am

M-am apucat să scriu aceste articole în urmă cu 2-3 luni. Scrisul e terapeutic pentru mine. Mereu a fost. Acum public pe părți, căci sunt multe de spus. Pe alocuri, ca să țin cronologia, am precizat și data la care am scris. A venit toamna și a reînceput dezastrul. Medicii spun că este la fel ca anul trecut. Mie îmi pare mai rău. Într-o lună, spitalele s-au umplut iar de infectați. Din nou am văzut imagini cu oameni chinuindu-se să trăiască, conectați la aparate; imagini cu medici epuizați, dezamăgiți că omenii nu se vaccinează; am văzut imagini de la proteste anti-mască, anti vaccinare, anti restricții; am citit reacțiile virulente la adresa medicilor, acuzații că sunt plătiți să joace teatru și că bolnavii sunt actori; am ascultat fabulații la tv ale unor personaje care nu au nimic de-a face cu medicina și totuși își permit să contrazică experții; am citit opiniile unor medici care susțin că nu există Covid; am revăzut oamenii în costume și cravată rostogolind niște informații seci ș

Nu am găsit până acum timp și putere să scriu despre câte s-au întâmplat. A fost greu. Ușor nu e nici acum. M-am apucat să scriu în urmă cu 2-3 luni. Scrisul e terapeutic pentru mine. Mereu a fost. Și cred că mereu avem de învățat din experiențele altora. Așa că, dacă o fi cuiva de folos ce am scris eu aici, cu atât mai bine. Acum public pe părți, căci e mult. Pe alocuri, ca să țin cronologia, am precizat și data la care am scris. *** Buni meu ajunsese să respire tot mai greu. Nu găseam concentrator de închiriat. Am cumpărat unul. Nici nu știu dacă i-a ușurat sau nu, măcar puțin, suferința.  În ajunul Anului Nou am dat naibii carantina și am plecat acasă toți 3. Trebuia s-o văd. Trebuia s-o mai vadă pe Vic, ,,dulceața lui mamaie". A fost un rămas-bun dulce-amar. Iubita mea privea în gol. Era lucidă, dar tristă. I-am zis că o iubesc. A închis ochii, oprindu-și lacrimile, și mi-a spus: ,,Știu. Și de aceea îmi e atât de greu". Cred că i-a fost cumplit. A știut că nu mai are timp

Spitalele nu au fost pregătite deloc pentru pandemie. Deși citisem că se făcuse simulare, cu ceva timp în urmă, pentru Planul Alb. Virusologii, infecționiștii, deci oameni de știință (care nu ghicesc în cărți sau dau în bobi) prevăzuseră că va veni, cândva, o pandemie. Doar că proporțiile nu au putut fi anticipate.  România a picat testul din prima. Am descoperit că nu avem paturi suficiente la ATI (numărul real e mai mic decât cel declarat), că nu avem echipamente pentru protecția medicilor (săracii, mulți au fost aruncați în lupta asta complet nepregătiți, neprotejați). Comunicatorii în situații de criză nu au convins și nu au informat pe nimeni. Seară de seară am văzut la TV bărbații în costume care ne citeau necrologul victimelor. Din fericire, noi nu ne-am îmbolnăvit. Dar, la o lună de la incidentul cu Haiduc, copilul a început să facă niște atacuri puternice de panică. Și apoi, să se bâlbâie. Nu mai voia să iasă din casă, plângea și-mi spunea că îi este frică. Evident, era trauma