Nu am găsit până acum timp și putere să scriu despre câte s-au întâmplat. A fost greu. Ușor nu e nici acum. M-am apucat să scriu în urmă cu 2-3 luni. Scrisul e terapeutic pentru mine. Mereu a fost. Și cred că mereu avem de învățat din experiențele altora. Așa că, dacă o fi cuiva de folos ce am scris eu aici, cu atât mai bine. Acum public pe părți, căci e mult. Pe alocuri, ca să țin cronologia, am precizat și data la care am scris.
***
Buni meu ajunsese să respire tot mai greu. Nu găseam concentrator de închiriat. Am cumpărat unul. Nici nu știu dacă i-a ușurat sau nu, măcar puțin, suferința.
În ajunul Anului Nou am dat naibii carantina și am plecat acasă toți 3. Trebuia s-o văd. Trebuia s-o mai vadă pe Vic, ,,dulceața lui mamaie". A fost un rămas-bun dulce-amar. Iubita mea privea în gol. Era lucidă, dar tristă. I-am zis că o iubesc. A închis ochii, oprindu-și lacrimile, și mi-a spus: ,,Știu. Și de aceea îmi e atât de greu". Cred că i-a fost cumplit. A știut că nu mai are timp. A știut că ne vom despărți.
Apoi am mers acasă, la ai mei. La miezul nopții au fost artificii. Vic a râs mult și ne-a pus să dansăm lângă brad. Pentru copila mea, am râs. Pentru buni meu, am plâns. Și încă plâng.
Pe 1 ianuarie 2021 am revenit în București. La câteva zile, buni meu a plecat la Dumnezeu. Din acea zi, nu am mai fost nepoata nimănui.
Mult timp după aceea, m-am simțit îngrozitor de singură. Nu am mai avut cu cine vorbi, așa cum o făceam cu ea. Nu mai avea cine să mă asculte, să mă aline. Mi-e dor de vocea ei. Am visat-o, la un moment dat. Ne-am întâlnit la Priseaca, locul în care am visat frumos când eram copil. Și m-a strâns tare în brațe. M-am trezit simțindu-i îmbrățișarea caldă.
💕
E 24 octombrie. Scriu oarecum din memorie, dar și din ce aud în prezent. Încerc să înțeleg cum am ajuns aici. Dincolo de incapacitatea autorităților de a comunica, de a organiza spitalele pe care le-au lăsat fără echipamente, paturi, tuburi de oxigen, medicamente. Statul ăsta nu și-a pregătit lucrătorii medicali. Și ei au căzut victime fabulațiilor. Nu toți or fi studiat fizică, chimie, nu sunt toți experți în virusologie. Dar, după aproape 2 ani de pandemie, când oameni din sistemul medical susțin că cea mai bună imunizare este trecerea prin boală (în detrimentul vaccinului), că avioanele răspândesc prafuri cu Covid, că tulpinile virusului sunt create în laborator sau că industria farma are ceva de câștigat prin vaccinare (în condițiile în care vaccinul este, momentan, gratuit, iar medicamentele și recuperarea post Covid costă mii de lei), înseamnă că avem probleme cu logica, cu pregătirea medicală, cu încrederea în știință, cu multe. Și asta înseamnă că suntem în pericol.
Revenim puțin la începutul anului. După ce am pierdut-o pe buni, a urmat o perioadă grea, apăsătoare. Puțini au fost cei care au știut. Suferința am purtat-o în suflet, căci nu am vrut ca Vic să mă vadă îndurerată. Draga de ea, m-a mai surprins plângând. Și atunci îmi spunea că i-a visat pe mamaie și tataie mei și că sunt bine. Copiii sunt magici, au puterea să-ți țină sufletul în mânuțele lor fragile, să ți-l bandajeze și să-l înveselească.
Am așteptat cu nerăbdare să avem acces la vaccin. Nu mai voiam să stau cu frică, să mă tem că mă pot îmbolnăvi, că voi fi iar blocată în casă, în localitate. Am sperat că vom fi bine, toți. Dar nu a fost să fie.
Vaccinarea a început pe baza unor criterii care au dus la tot felul de speculații. Esențialii au avut prioritate. Printre ei, și soțul meu, pe motiv că lucrează în presă. Eu, ONG-istă de un an, am așteptat etapa a treia. Decalaj de 2-3 luni între noi. C. a avut acces la Pfizer, a găsit loc în București. Eu am prins o doză de Moderna, pe ultima sută de metri, tocmai la Suraia, în Vrancea. Vaccinarea se făcea cu programare prealabilă atunci. Astra Zeneca tocmai apăruse, se raportaseră ceva reacții, complicații. În bula noastră ne vaccinam cu toții. Dar familiile noastre nu făceau parte din bulă. Încă de atunci s-au arătat îngrijorați că ne vaccinăm. S-au rugat la Dumnezeu să fim bine, să nu pățim nimic. La TV se derulau abundent materiale despre vaccinare. Nu le pot spune știri, căci știrile presupun informări din surse oficiale, nu punerea la îndoială a acestora. C. nu a avut nimic după vaccinare, eu m-am simțit timp de câteva ore vlăguită, cu simptome de răceală. Și asta a fost tot. Nu m-a plătit nimeni să mă vaccinez, nu mi-a mulțumit nimeni că m-am vaccinat. Am făcut-o pentru că am încredere în specialiști și am vrut să fiu în siguranță. Și pentru că am crezut că numai prin vaccinarea la scară largă vom reuși să ne imunizăm în comunitățile în care trăim.
A venit vara, ne-am mai relaxat puțin. Bine, am avut perioade cu răceli (Vic a cules destul de multe viroze de pe la grădi), ne-am făcut teste rapide, PCR, diverse investigații. All good. Ne-am revăzut prietenii, ne-am reunit la aniversări, am fost plecați în vacanță. Am respectat în continuare reguli de bază, gen să ne dezinfectăm des și să evităm aglomerația.
În timpul acesta, oamenii din alte țări s-au vaccinat. La greu. M-a uimit mobilizarea autorităților, puterea cetățenilor de conștientizare. Nu i-am criticat pe cei care au ales să nu se vaccineze. Am zis că este dreptul lor, nu e treaba mea să mă bag. Cunosc mulți oameni inteligenți, unii îmi sunt prieteni apropiați, care au decis să nu se vaccineze pe motiv că nu au primit suficiente lămuriri legate de vaccin. Sau din cauză că au fost expuși mai mult la teorii conspiraționiste, diversiuni, decât la informații oficiale. Cel mai nasol, au fost și sunt în continuare medici părtași la astfel de diversiuni, neadevăruri, informații care contrazic știința.
Așadar, am evitat subiectul vaccinării de multe ori. Tocmai pentru am observat că suntem bombardați din prea multe părți cu neadevăruri. Dar, în familie, am ajuns să ne certăm, să ne contrazicem. În bula lor, părinții mei se simțeau în siguranță nevaccinați. Ceea ce le spuneam eu nu avea nicio noimă pentru ei.
Vezi și:
Comentarii
Trimiteți un comentariu