Abonare la postări!

marți, 23 noiembrie 2010

"Potecile ascunse ale Olteniei de sub munte"

Zău că nu mi-ar fi venit mie în minte un asemenea titlu, dar de fapt este denumirea unui traseu, descoperit pe un panou orientativ în drumeţiile mele.

  Bine, l-am descoperit când eram aproape de final, când am trecut "graniţa" din Vâcea în Gorj. Dar m-am bucurat că am putut să-mi fac singură un itinerariu.







Lipseşte, totuşi, Muzeul Trovanţilor, aflat chiar la intrarea în localitatea Costeşti, pe DN 67, cum mergi de la Râmnicu Vâlcea spre Târgu -Jiu. Trovanţii sunt nişte bolovani destul de mari, minunaţi pentru poze, iar muzeul este, de fapt, o rezervaţie naturală.

Ar fi drăguţ să aveţi la voi şi o bucată de pâine, mai mereu veţi întâlni nişte hămesiţi urecheaţi care vă vor aprecia dărnicia!

Mânăstirea Bistriţa este un complex impresionant, situat în satul cu acelaşi nume, chiar la graniţa parcului naţional Buila-Vânturariţa.
Eu cam atât am surprins, în drumul spre o peşteră situată la aproximativ 15 minute de mers pe o potecă pe stâncă, mărginită de o balustradă. Este vorba de Peştera Liliecilor sau a Sfântului Grigore Decapolitul, sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 21 noiembrie. Să nu o confundaţi cu o peşteră din arada care poartă aceeaşi denumire! Asta nu este electrificată mai deloc, accesul în interior se face cu mersul piticului şi nu este recomandată claustrofobilor. Vă spun eu, care am un mic început de! Odată ce scapi de mersul ăla incomod, te trezeşti într-o grotă măricică, din care pornesc câteva galerii complet în întumeric. Acolo hibernează liliecii, începând cu octombrie, mi se pare. Îi puteţi chiar auzi în întuneric, cum fac "chiţ-chiţ" sau ceva de genu'. Mie, una, mi s-a făcut frică, mi-am trântit bluza de trening pe cap şi am încremenit aşa. Şi nici nu m-am dus să-i admir, aveam doar o lanternă chioară, iar întunericul îmi dă o senzaţie de sufocare. Bine, eu am fost în vizită în noiembrie, poate vara pătrunde mai multă lumină acolo - dar rataţi liliecii! Nu e cu intrare, adică scrie pe un carton 1 leu. Ghid cred că e o măicuţă, noi am mers aşa, la oha. Şi ni s-a zis că dacă poarta e încuiată (e vorba de un grilaj mic, ce blochează accesul în peşteră), să cerem cheia în biserică.

Şi i se mai spune Peştera Sf. Grigore Decapolitul pentru că acolo ascundeau călugării moaştele sfântului când năvăleau turcii. Racla poate fi văzută în Mânăstirea Bistriţa.


plecarea se face din incinta mânăstirii
cam aşa arată drumul



eu nu vedeam nimic, de fapt

era beznă, nu vedeai nimic

chiţăitorul în hibernare

Mai sus de Mânăstirea Bistriţa se vede o alta, sus pe stâncă: este albă, cu ţiglă roşie - Mânăstirea Arnota. Cam 4 km despart cele două aşezăminte bisericeşti, care se pot parcurge destul de lesne şi cu automobilul, chiar dacă vorbim de un drum forestier, care trece printr-o carieră de calcar - ca orientare, există un indicator înainte de a intra la Bistriţa. Mânăstirea este numai de măicuţe, arată minunat, curăţenie desăvârşită. Din păcate, noi am ajuns pe la ora 17.30, se lăsase deja întunericul. Cred că merită să urci în zori acolo, pentru priveliştea pe care doar am intuit-o. Există chiar o băncuţă pe buza muntelui, ca să zic aşa, până a intra pe poarta mânăstirii, pusă special pentru a admira peisajul. Se poate înnopta la Arnota, am văzut că aveau camere de oaspeţi. Aaa, când am ajuns, mâncarea era pe foc - mirosea incredibil de bine, iar măicuţele cântau vecernia - am stat puţin la slujbă. În fine, trebuie să mergi acolo ca să înţelegi senzaţiile. Întuneric - fără poze aici.

Atenţie mare când vă căutaţi locaţiile pe net, măcar luaţi-vă toate reperele posibile, numere de telefon, hărţi etc. Aşa am aflat de o altă peşteră din zonă, a Urşilor, care n-are nici în clin, nici în mânecă cu cea din Apuseni. A vrut şi Oltenia peştera ei cu urşi, aşa a fost! Numai că nu am "fotografiat" aspectul ei din pozele de pe net şi am reuşit s-o căutăm preţ de 3-4 kilometri, pe Cheile Bistriţei, care fac parte din Parcul Naţional Buila-Vânturariţa. Şi culmea, am dat de ea la un moment dat, ne-am "căţărat" până acolo, dar cum asta nu era nici măcar semnalizată cu o plăcuţă, am tot mers...Dar se merită, peisajul este extraordinar (banal spus).

unii cu maşina, noi pe jos


un mic popas

apă de la mama ei

ghiceşte unde-i Nordul!

una din preferatele mele


grote peste tot

drumul către Peştera Urşilor de Vâlcea - contrar aparenţelor, e dificil de urcat, mai ales dacă frunzele sunt umede

are o intrare imensă

nu am coborât, nu avea cine să ne tragă afară
   
(va urma)

vineri, 19 noiembrie 2010

Scârbiciul chiar există?!

Cuvântul ăsta a prins la români, mai ales la cei care îşi detestă şeful, colegii, munca. Şi atunci de ce mai lucrează acolo?, e întrebarea firească. Păi dacă alternativa este să stea acasă,  presupun că...nu prea ai ce alege! Sau e frica de schimbare, neîncrederea în sistem şi noroc...

Tot citesc în ultima vreme sondaje despre angajaţii atât de dezamăgiţi de activitatea profesională: suntem stresaţi, supuşi presiunilor şefilor, "mâncaţi" de colegi, aglomeraţi de sarcini, muncim suplimentar, banii ajung de la o lună la alta, petrecem prea mult timp la muncă, ne distrăm mai puţin şi tot aşa.

Şi uite aşa apare acel sentiment de insatisfacţie, plafonare şi scârbă. E ca atunci când eşti implicat într-o relaţie pe care nu ţi-o mai doreşti: ai un oarecare confort, e bine să ai pe cineva alături, te-ai obişnuit cu toate tabieturile celuilalt dar ştii că nu te poţi dedica 100%. Ai o reţinere care te va urmări şi te va obseda exact în acele momente în care vrei să te bucuri de viaţă, să te simţi liber şi să şopteşti: "sunt fericit"! Şi, dacă nu ai curajul să pui punct la timp, se pune praful pe tine şi pe toate idealurile pe care le-ai avut odată.

Aşadar...ce să fie? târât în coate, mers pe bârnă cu ochii închişi sau bungee-jumping?

Cetatea Histria

Histria a fost prima colonie greacă de pe ţărmul de vest al Marii Negre. Ruinele cetăţii se află în judeţul Constanţa, pe drumul judeţean care merge paralel cu E87. Înainte de a vizita ruinele, puteţi vedea muzeul din aceeaşi incintă, cu multe artefacte arheologice. Eu am fost anul ăsta, în iulie, şi mi-a plăcut. Preţul este de 16 lei de persoană, dar paznicii sunt înţelegători, lasă două vizitatori la preţ de unul şi nu taie bilet. Posibil să întâlniţi nişte şerpişori mici, dar sunt inofensivi, "de apă". Enjoy!











Tărâmul libelulelor IV

Am o restanţă din septembrie, când m-am apucat să scriu despre mine şi marea mea - dar, între timp, m-am luat cu altele. Aproape că a trecut şi toamna, aşa că tot ce îmi mai vine în minte din vacanţa de la Corbu e liniştea...şi pescăruşii...şi plimbările sub lună...şi scoicile întregi...castelul de nisip...de fapt, îmi vin mai multe!

Dar mai bine las pozele să vorbească...










Şi puţin din Vadu, care ascunde o plajă la fel de minunată, dar mult mai sălbatică. Acolo, marea parea că se scurge din cauza curenţilor, ţânţarii sunt mici copii pe lângă nişte muşte care pişcă al naibii de bine, mai sunt nişte virmişori enervanţi în nisipul de la mal, bondari....dar se poate face nudism cu succes!


marți, 16 noiembrie 2010

Numai fată să nu fii!

Cred că orice adolescentă/femeie a oftat măcar o dată în viaţă şi a zis: "Lucrurile ar fi stat altfel dacă eram băiat/bărbat...". Şi asta nu din cauză că nu s-ar mai fi simţit bine în propria piele şi ar fi apucat dorul de o schimbare de sex. Doar că mentalitatea românească te face, uneori, să te întrebi cum de femeile au reuşit să obţină dreptul la vot.

Fetele poartă un stigmat încă de la naştere, în multe familii din ţara noastră. Încă mai aud poveşti despre taţii care pleacă furioşi de la maternitate când aud că primul lor moştenitor e fată. Deja se gândesc cu groază că nu se au cu cine ajuta la bătrâneţe, deşi ştim bine cine are grijă să fie mâncare pe masă, haine spălate, curăţenie şi aşa mai departe....adică cine ţine casa, cum se zice.

Deşi spunem că trăim în democraţie şi că ne-am emancipat, fetele sunt privite tot ca "o piatră de moară" în casă: în adolescenţă părinţii se tem ca ele să nu-şi piardă "cinstea", să-i facă de ocară şi să nu le mai ia nimeni, după 25 de ani îşi fac griji că nu le mai mărită. Oricum ar fi, marea problemă a multor părinţi de fete este când le văd "la casa lor" ?. Astfel de lucruri sunt greu de crezut într-o ţară în care bătrânii se uită scârbiţi după tinerii cu piercinguri, tatuaje, frezuri şi haine neconvenţionale.

Şi totuşi, e mare lucru să păzeşti cinstea fetei, măcar în aparenţă, ca să nu vorbească rudele, vecinii, colegii de serviciu, lumea, în general. Acestea fiind zise, 20 de ani nu este o vârstă la care să te poţi bucura de libertate deplină: "De ce ieşi aşa des cu băiatul ăsta, că vorbeşte lumea că te măriţi" / "De ce stai atâta plecată cu băiatul ăsta, că zice lumea că faceţi şi altceva, doar nu staţi la un suc 4-5 ore. Şi cât să vă plimbaţi???" /   "Să fii devreme acasă, că tu nu eşti vagaboantă ca aia a lu` Gicu, să vii dimineaţa din baruri" / "Să faci ce-ţi spun eu, că nu te-am crescut să mă faci de ruşine" - sunt câteva din replicile pe care cu siguranţă nu le-ai fi auzit dacă erai băiat.  Mamele uită că, la vârsta de 20 de ani, erau deja măritate, poate şi cu un plod în braţe, dar dacă aduci vorba..."eu eram măritată, nu mă vorbea lumea pe la spate".

Numai că s-au cam dus vremurile în care te măritai ca să scapi de acasă. Nu zic, se întâmplă, dar femeile mai au o şansă: independenţa financiară. Cui i-a plăcut cartea şi i-a mers mintea nu se mai agaţă de un bărbat ca să aibă o stabilitate în viaţă. Vârsta la care femeile se căsătoresc a crescut tot mai mult în ultimii ani şi speranţa de a deveni, în sfârşit, soţia unui bărbat, a trecut pe un plan secund.

Cinstea fetei e dată uitării, odată cu şcolitul prin alte locuri şi cu găsirea unui loc de muncă. Dar părinţii continuă să tremure de gura rudelor, a vecinilor şi a colegilor de muncă: "anii trec şi pe fată nu o ia nimeni, ce ne facem". Căci aşa e văzută problema: "nu o ia nimeni". La băieţi e altfel: trebuie să cântărească bine lucrurile, taţii vor o noră gospodină, mamele o vor docilă, ideea e că băiatul nu are voie să se arunce cu capul înainte, când e vorba de căsătorie. Dar la fete.....ele nu aleg, ele sunt luate! Şi anii trec, rudele vorbesc numai despre asta, colegii şuşotesc pe la colţuri şi părinţii, disperaţi, îşi sfătuiesc fetele să mai lase din pretenţii şi să se ia! Şi iar te gândeşti că era bine băiat!

Nu mai vorbesc de nunţi, botezuri, înmormântări, revederi accidentale - orice prilej e bun ca să fii întrebată: "Şi, te-ai măritat?". Tu spui semeaţă şi zâmbind: "Nu, mai aştept". Şi vezi cum omul se încruntă brusc, se pierde, te măsoară cu privirea şi nu înţelege ce problemă ai. Iar dacă întrebarea a vizat părinţii, e jale mare: pleacă capul, oftează cât pot de adânc şi şoptesc: "Nu s-a mărita, încă".

Mă gândeam, fără să exagerez, că fata e văzută ca o marfă: nu o mai cumperi dacă observi că stă de mult în vitrină şi nimeni nu o ia; te gândeşti că e ceva alterat, în neregulă. Aşa şi cu noi! cu cât munceşti mai mult să ai o carieră, o casă, o maşină, ceva finanţe, cu atât părinţii şi restul lumii care te urmăreşte de copilă îşi fac mai multe griji că nu mai are cine să te ia.

O prietenă vorbea astăzi la telefon cu tatăl ei, care, cum a auzit că sunt prin preajmă, a întrebat dacă m-am măritat. Îi transmit că nu, că nici nu am de gând, la care el exclamă, amărât: "Nu ştiu cât mai aveţi de gând să staţi aşa, să nu faceţi nimic...".

E greu!  

joi, 14 octombrie 2010

Tehnologia la stat!

După ce domnii de la Metrorex au decis să dubleze tariful abonamentului la metrou, m-am văzut nevoită să renunţ la posibilitatea plimbărilor nelimitate şi să mă mulţumesc cu opţiunea de 62 de călătorii pe lună. "Să zicem trei călătorii pe zi, cinci zile lucrătoare, într-o lună aş consuma....45 de călătorii, mi-ar mai rămâne şi pentru sufletul meu, pentru o plimbare", am calculat eu.

Ei, şi cum o socoteală nu se potriveşte cu cealaltă, serviciul mi-a mâncat mai multe călătorii decât preconizasem. Aşa că am vrut să verific câte mai am, să nu mă trezesc că mă lasă când n-am bani la mine, de exemplu.

Azi dimineaţă m-am dus la un centru din ăsta al RATB, unde se reîncarcă şi se eliberează carduri, că ei pot să-ţi spună câte călătorii mai ai, când îţi expiră, din astea. O rog pe tanti de la un ghişeu să verifice. "Nu pot". "Păi de ce? Trebuie să vă apară acolo,pe calculator, ca la tramvai, nu?". "Dar la metrou nu apare". "Păi şi eu cum ştiu câte călătorii mai am?", insist, în ideea în care cardurile Activ se încarcă şi se verifică  numai de la centrele astea, nu la metrou. "Păi bănuiesc că atunci când n-o să mai puteţi intra la metrou, înseamnă că vi s-au terminat călătoriile", mă luminează tanti.

Să înnebunesc, asta ştiam şi eu!

Ajung la metrou, mă duc la un nene: "Cum văd şi eu câte călătorii mi-au mai rămas, ştiţi, am încărcat cu 62". Nenea: "Păi verificaţi la aparat, ţineţi cardul mai mult acolo şi vă afişează". Mă duc cu cardul, îl apropii de aparatul minune, îmi arată că mai am 40 de călătorii. Wow, super happy, mai am o groază, deja mă ofticam că îmi expiră înainte să le consum, că deh, nu se reportează la luna viitoare. Apoi încep să judec: nu am cum să mai am 40 de călătorii din 62, din moment ce au trecut 20 de zile de când le-am încărcat, iar eu consum minimum 2 călătorii pe zi. Ptiuuu, mi-a dat greşit!

Tot la metrou, altă staţie, mă duc la o tanti: "Cum verific şi eu câte călătorii mai am pe card?". "Nu aveţi cum!", spune tanti. "Păi la RATB mi-au zis să încerc la metrou. Am scanat şi la aparat, dar mi-a afişat greşit", mă plâng eu. "Păi aşa e acum, cu astea noi, nici pe cartelele vechi nu se mai tipăreşte numărul de călătorii rămase, cum era înainte", mai spune tanti.

Concluzia: ori ţin răbojul de călătorii cu metroul, ori o să merg până când o să văd pe aparatul minunat: "nu mai aveţi credit". Pun pariu că asta o să afişeze corect!

duminică, 3 octombrie 2010

Tipologia şefilor

După ce că nu am timp să termin minunata "epopee" cu tărâmul libelulelor, mă văd nevoită să scriu şi despre şefi. Dar, vorba "mass-ului" pe messenger: "prea tare ca să nu dau mai departe! ha ha!".

Nu mă pot lăuda că ştiu toate "felurile" de şefi, de la aperitiv până la desert, dar cei pe care i-am cunoscut sunt oarecum extreme: de la dezechilibraţi până la perverşi, de la simpatici până la diabolici. Mi s-a reproşat, dacă stau bine şi-mi aduc aminte, că râd prea mult, că mă uit la fiinţe inferioare mie - adică fără bani, că gândesc...dar nu cum gândeşte şeful - deci gândesc prost, că vorbesc pe messenger cu prietenul meu în loc să-i ţin companie şefului, că stau numai opt-nouă ore la muncă, că sunt nepăsătoare - atunci când rămâneam imună în faţa răutăţilor, ş.a.m.d. Când am citit "Diavolul se îmbracă de la Prada", m-am identificat şi i-am înţeles! Sunt şefi şi...atât ştiu să facă.

Partea şi mai proastă este că această perioadă de criză care nu se mai termină i-a înnebunit de tot. Nu îi mai mulţumeşte nimic, dorm iepureşte, cu gândul la cum să te mai chinuie a doua zi. Sunt înnebuniţi să-şi justifice poziţiile, aşa că au devenit mai obtuzi şi mai despotici ca oricând. Nu ştiu cum să te mai încarce la muncă, în virtutea faptului că ei sunt şefi, e criză, iar tu ai nevoie de un serviciu.

Şi iată cum şefismul bate ultima şansă de a scăpa basma curată:

"Şeful urma să plece pentru o perioadă lungă de timp. Nimeni nu-l regreta, angajaţii abia aşteptau să desfacă şampania...după plecare. Erau demoralizaţi, nemotivaţi, stresaţi, iar acest lucru era singurul lucru bun care se întâmpla de când semnaseră contractul de angajare. Numărau zilele şi începuseră să doarmă noaptea. Într-o zi, au fost chemaţi la şedinţa de rămas bun, împreună cu asistenţii şefului".

"Să nu-i lăsaţi aşa, să-i puneţi la muncă, şi aşa au un program lejer. Şi să nu-i mai lăsaţi cu un singur proiect, să le daţi în lucru cât mai multe. Aaaa, nu uitaţi de amenzi, să le aplicaţi dacă nu fac tot ce le cereţi, ca să se înveţe minte", au fost câteva dintre cele mai preţioase învăţături ale şefului către asistenţii săi.

Angajaţii tăceau şi priveau..ca vitele. Reuşise să le ia ultima bucurie.

"Putea să se prefacă, măcar, că-i pasă, să aducă o bomboană, să-şi ia la revedere într-un mod uman. Dar nici nu a vorbit cu noi, am fost pe post de păpuşoi", se gândea unul din angajaţii cu "program lejer", de 10 ore pe zi în medie, implicat în 70% dintre proiecte.

Ce să zic? Profesionalism şi principii, ioc.

În rest...despre şefi, numa' de bine!

PS: Hai cu poveştirile!

luni, 20 septembrie 2010

Tărâmul libelulelor III

*Pe plaja de la Corbu am avut ocazia să mă întâlnesc, pentru foarte puţin timp, cu mine. Aşa cum eram în urmă cu mai puţine griji, mai multă naivitate şi toată un zâmbet. Este adevărat, fără visurile de odinioară, dar mi-era dor de fata care se bucura de încă o zi cu soare. Ne-am întâlnit, am rememorat, preţ de fracţiuni de secundă, clipe dragi...atât de dragi....*

Prezenţa oamenilor noaptea, pe plajă, era trădată de focurile de lângă corturi. Aşa mi-a venit chef să am şi eu focul meu. Am adunat rădăcini şi ierburi uscate, am făcut o groapă în nisip ca să nu-l lăsăm dezlănţuit şi apoi l-am aprins. Şi uite aşa ne-am petrecut noaptea pe plajă: nisip, mare, stele, scoici, foc şi două inimi.

Iar marea a fost minunată: se umpluse de meduze fosforescente, iar fiecare val dădea impresia că te uiţi la un cer plin de stele care se ondulează pe o muzică numai de el ştiută.
 
Iar luna s-a jucat de-a felia de portocală aproape tot sejurul!

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Tărâmul libelulelor II

O ieşire în "civilizaţie", care ar fi trebuit să fie relaxantă, s-a transformat într-un coşmar torid şi o goană disperată după spray împotriva ţânţarilor.

Bricul Mircea
Alungaţi de pe plajă cu o seară înainte, am plecat spre Constanţa, voiam să văd parada de Ziua Marinei. Cum era de aşteptat, am prins finalul, la 40 de grade, cred. Arătam de parcă aş fi fost prinsă în mijlocul unei bătăi cu apă, iar tâmplele îmi zvâcneau de la atâta căldură. Am început să căutăm indispensabilul spray, dar nu e uşor să faci shopping în Constanţa! Ne-am învârtit mai bine de o oră, urmărind indicatorele către diverse supermaketuri, în timp ce ne topeam de căldură. Ca şi cum n-ar fi fost destul, am aflat că stocurile de spray de corp anti-ţânţari se epuizaseră de săptămâni bune.

De la plăcerea de revedea Constanţa am trecut la disperare şi depresie. Am luat la rând fiecare supermarket, farmacie, peste tot auzeam: "Nu mai avem spray, s-a terminat demult. Nici în depozit nu mai e". Wtf? Parcă eram într-un film prost: era atât de cald, simţeam că nu am aer, nu bătea deloc vântul, eram atât de aproape de marea iubită şi eu alergam înnebunită după un spray, fără de care se ruianu toate planurile mele de a lenevi sub stele.

Alergam prin oraş de vreo patru ore. Se dusese dimineaţa mea de plajă, eram pe cale să ratez şi după-amiaza. Ajunsesem la capătul puterilor şi la ultimul supermarket: nimic. La ieşire, o farmacie; am intrat şi aşteptam nedoritul "nu", când am auzit: "mai avem doar aşa ceva". Farmacista mi-a adus un spray nemţesc, despre care mi-a zis că este eficient. Preţul era acceptabil, ceea ce m-a făcut suspicioasă. Dar mai aveam de ales? Am luat două tuburi şi m-am rugat să facă faţă!

Am revenit pe bucăţica mea de plajă la timp pentru o rază de soare şi o baie caldă în mare...Cum era de aşteptat, la ora 20.00 fâsâiam de zor!! Eram cu inima strânsă de emoţie: "ce fac dacă nu funcţionează? cum alung eu ţânţarii? unde găsesc eu alt spray?". Şi am stat şi am aşteptat: nimic. Am făcut paşi...nimic. Ţânţarii îmi dădeau târcoale, mă adulmecau, probabil le venea rău şi plecau. Nu-mi venea să cred! Ştiu că dacă ar fi putut să mă pişte de retină, ar fi făcut-o!

În seara aceea ne-am plimbat liniştiţi pe malul mării, vânătoarea de vampiri se terminase.

vineri, 10 septembrie 2010

Tărâmul libelulelor I

Am aşteptat concediul ca niciodată. Simţeam că nu-mi mai găsesc locul, că totul devine mic, aglomerat, gri. Trebuia să plec. Şi unde altundeva decât la mare, care alină orice durere, tristeţe, melancolie. Aşterne uitarea pe tine şi la final rămâi doar cu dorul de ...mare.

Au trecut ani buni de când am fost ultima dată la mare, şi nu mă refer la o "aventură de un weekend", ci la o întreagă săptămână de desfătare. Aşa că am simţit că trebuie s-o fac în stil mare, să sărbătoresc de-a dreptul! Dar nu cu ieşiri la terase, în discotecă...nu, voiam să simt marea aşa cum mi-am imaginat dintotdeauna, dar nu m-am gândit că voi reuşi.


Am ales să mă "sărbătoresc" pe plaja Corbu. Deci nu Corfu, ci Corbu, despre care am citit ca este aproape ultima plajă "virgină" din România.

Încă nu m-am specializat în statul cu cortul, aşa că am ales să stau într-o căsuţă pe malul mării, singura de altfel, pe care o văzusem pe internet.

După un drum care mi s-a părut atât de lung, o barieră între mine şi  marea mea, am ajuns în Corbu. Abia aşteptam să simt nisipul, să fac o baie şi să lenevesc sub stele...

Întâi ne-am cazat: căsuţă cochetă de lemn, cu baie şi bucătărie comună şi un lac cu raţe în faţa geamului. Puţin ne-a păsat, eram la mare! Nu era niciun magazin mai aproape de 3 kilometri, televizor era unul singur, plasat afară, într-un foişor de lemn. Puţin ne-a păsat, eram la mare! Ne aştepta o săptămână fără miros de mititei şi hamsii prăjiţi, fără manele, house sau alte muzici - eu am dus-o la extrem, mi-am cam închis telefoanele!, fără om lângă om lângă om...Puţin ne-a păsat, eram la mare!

Ne-am luat rogojinile şi am fugit pe plajă. O plajă mică, cu nisip plin de scoici întregi, câteva corturi şi rulote, 2-3 terase şi cam atât. Chiar era posibil? Am făcut poze, am filmat, voiam să memorez fiecare secundă, să nu pierd nici măcar o adiere de briză. Am făcut prima baie în mare, după...cât o fi trecut? cinci, şase ani...O mare limpede, caldă, liniştită şi puţin sărată - delicioasă!


Orele au trecut repede şi soarele s-a lăsat dus. Stăteam pe rogojini şi simţeam că nu-mi ajung porii să simt toată minunăţia de plajă cu atât de puţini oameni şi marea fără alge...şi s-a făcut ora 20.00. Şi au venit ţânţarii! Citisem eu pe internet despre ei, dar n-am vrut să cred că dau de ţânţari la mare. Iar ăştia nu sunt de oraş, ci adevăraţi vampiri. Ne-au ciuruit în câteva minute, aşa că ne-am refugit la cameră!Pe drum, gazda ne-a asigurat că după ora 22.30 se duc la culcare. Deci ne-am baricadat, dar tot simţeam cum ne mănâncă. Ne-am privit cu atenţie, după ce ne scuturasem ca toţi dracii: ţânţarii erau înfipţi bine şi păpau relaxaţi. Am scăpat de ei - nu dau detalii sângeroase, dar două ore am stat şi ne-am scărpinat ca maimuţele. Şi am luat decizia ca a doua zi, la prima oră, să mergem în Constanţa să căutăm spray împotriva ţânţarilor. Visasem lenevit sub stele, visasem plimbări la lumina lunii, nu asediul ţânţarilor.

La 22.30 am descuiat camera şi am ieşit la aer. Se auzeau valurile mării şi broaştele din lacul de lângă casă! Mi-era dor să mă întorc, dar am ales să fac un duş. Am spus, "băile" erau comune. Adică n-am putut face baie singură: întâi m-am trezit cu broscuţe mici, care nu aveau altceva de făcut decât să-mi ţopăie printre picioare; iar apoi m-au invadat nişte gonguţe mici şi negre - cu cât foloseam mai mult gel de duş, cu atât gaşca se făcea mai mare. Deci am renunţat la duşul de seară...

vineri, 25 iunie 2010

Mi-am pus fluturaş în păr, măi!

Acum câteva zile eram în faţa magazinului Unirea, în Bucureşti, trebuia să mă întâlesc cu al meu. Mai exact, eram în drept la McDonald's. Şi cum stăteam eu fix în bătaia soarelui, am văzut un fluturaş maro cu portocaliu. Nimic deosebit, dacă n-aş fi fost în Bucureşti! Ce să caute el pe trotuar la Unirea???

Cum mă minunam eu, am văzut că fluturele s-a aşezat pe părul unui tip şi acolo a rămas! M-a pufnit râsul instant. Şi tipul se tot fâţâia prin dreptul fast-food-ului, cu fluturele în păr. Până la urmă a plecat, fluturaşul a început din nou să planeze. În timpul ăsta, încerca trecătorii. Dacă era băiat, ţup pe părul lui. Se plimba până când omul ieşea din perimetrul Mac. Dacă era tipă, doar o atingea şi se ridica brusc în aer. Cert e că am stat vreo 5 minute şi l-am urmărit. Nici măcar o dată nu s-a plimbat cu vreo fată. Alegea numai băieţi şi se plimba când în stânga, când în dreapta. Nu are rost să vă spun cât de haioşi erau ei, tunşi scurt, cu fluturele prins lateral. Am râs cu lacrimi:))

Când a venit al meu, l-am luat repede din perimetru, să nu se procopsească şi el. I-am povestit despre fluturele gay!!! Mi-a dat o replică la care nici nu mă gândeam: "Dar dacă era femela?"

Deci care era problema fluturaşului?!

luni, 21 iunie 2010

Oops, a daisy!

Nu ştiu exact despre ce să scriu: despre faptul că îmi place Meg Ryan? Sau că ador florile de câmp? Sau despre faptul că tocmai am aflat ce înseamnă "oops, a daisy"? :)

Da, îmi place Meg Ryan, şi ador comediile romantice în care a jucat cu Tom Hanks. Exact, ne gândim la "You've got mail" - un film care ne facem să avem bucurii mărunte, cum ar fi o carte bună, o floare sau...un laptop (mă rog, asta e o obsesie a mea!). Ei bine, în filmul ăsta, Meg Ryan o interpretează pe boema şi romantica incurabilă Kathleen Kelly. La un moment dat, ea spune: "They're so friendly. Don't you think daisies are the friendliest flower?" (Nu crezi că margaretele sunt cele mai prietenoase flori?). Mi se pare o replică pe atât de simplă, pe atât de minunată. Eu ador florile de câmp, cum spuneam. Şi pe cele de grădină...trandafiri, bujori, stânjenei, lalele, zambile, tufănele, narcise:). Zilele trecute am ajuns într-o piaţă, din pură întâmplare, am văzut margarete la vânzare şi parcă am auzit: "nu crezi că sunt prietenoase cele mai prietenoase flori?" Le-am cumpărat, sunt la mine acasă şi mă fac să zâmbesc de câte ori mă uit la ele...    

Cât despre "Oops, a daisy!", cred că am auzit prin desene animate; dar nu ştiam că se foloseşte ca să încurajezi prichindelul care tocmai a dat cu fundul de pământ, să se ridice, sau atunci când te joci cu el şi-l ridici în aer (la noi ar fi: hopa, sus!)

duminică, 20 iunie 2010

Aerosmith la Bucureşti



** Nu eu am filmat, ci am "împrumutat" de pe www.youtube.com! Şi cred că aşa se vede cel mai bine ce-a fost acolo! **

Nici acum nu-mi vine sa cred că am fost la concert! Toţi sunt super nebuni, iar Steven Tyler a făcut show exact cum am văzut în videoclipuri. Super tare! Am cântat, am dansat, am suspinat că nu am putut fi chiar lângă scenă! Am fost foarte mulţi, încotro te uitai vedeai numai capete şi mâini ridicate - prin presă scrie că au fost peste 30.000 de oameni. Nu ştiu exact cât a durat concertul, dar nu voiam să se mai termine, mă simţeam ca acasă!

Ce vorbeam cu prietenii după: că Steven, deşi pare urât la prima vedere, este incredibil de sexi (eu nu văd decât partea cu sexualitatea, oricum!); că toţi membrii trupei sunt neschimbaţi, în ciuda vârstei - cel mai "tânăr" are 58 de ani!; că prestaţia live nu ni s-a părut deloc mai prejos decât ce vedem în videoclipuri, în sensul că mimica, mişcările, strâmbăturile pe care Steven le face la filmări sunt proprii lui, le-a arătat şi la Bucureşti! Şi mai povesteam că a fost un concert pe cinste, că merita să ne luăm bilete la Golden...şi tot nu-mi vine să cred că i-am văzut live!

Puţină istorie

Aerosmith este o formaţie de hard rock din Statele Unite ale Americii, câteodată supranumită Băieţii cei răi din Boston (conform originalului “The Bad Boys fromBoston“), dar şi Cea mai mare trupă muzicală de rock and roll a Americii (conform, “America’s Greatest Rock and Roll Band”). Formaţia a fost fondată în oraşul BostonMassachusetts în 1970. Chitaristul Joe Perry şi basistul Tom Hamilton, care făcuseră parte anterior dintr-o formaţie numităThe Jam Band, s-au unit cu solistul Steven Tyler, toboşarul Joey Kramer şi chitaristul solo Ray Tabano, pentru a forma Aerosmith. În 1971, Tabano a fost înlocuit cu Brad Whitford, iar ceea ce a urmat, a fost, după cum se spune adesea, doar … istorie.

"The name Aerosmith doesn't have any real meaning. It is something Joey Kramer (the drummer) wrote on his math books and other things in high school and when he, Steven Tyler, Joe Perry, Brad Whitford and Tom Hamilton, were all looking for a name for their band, he said, "What about Aerosmith??"
They said, "Oh, no, it's a book they made you read in high school. That's too sophisticated." The book was called, ARROWSMITH. Joey says, "No, no. A-E-R-O..." They liked it and that is how Aerosmith got their name".

şi poze din trecut....