Treceți la conținutul principal

Dacă lenea ar durea,

mulţi ar ţipa...sau ceva de genu'! În general ascult, tac şi încerc să iau oamenii ca atare- cel puţin, asta intenţionez. Dar acum simt că nu pot ţine numai pentru mine un episod...hilar şi bizar, să zicem.

Nea' Gigi conduce. Nea' Sile filmează. Ce au cei doi în comun? Lucrează noaptea şi sunt comozi din cale-afară. Deşi noaptea nu se compară, ca volum de muncă, cu ziua, cei doi sunt veşnic nemulţumiţi de turele lor de noapte. Nea' Gigi are reguli clare: el nu se deplasează la "orice bălărie", nu înţelege de ce nu e consultat înainte să fie trimis undeva (pe modelul "vrei sau nu?") şi mereu pleacă de la premisa: "aaa, locaţia aceea e prea departe, sigur nu mai găsim nimic, mergem degeaba". Nea' Sile nu are reguli stricte, ci dureri periodice: de spate, de cap, de mână, de ochi, de picior, de orice. Mereu se plânge de ceva, e veşnic obosit şi, bineînţeles, nemulţumit.

Să ne înţelegem, cei doi lucrează, în medie, jumătate din timpul petrecut la muncă. Restul...se doarme:)

Ei, dar s-a trezit Franţa să atace Libia. Apoi s-au trezit şi alte ţări. Iar nea' Gigi şi nea' Sile s-au trezit că au sarcini suplimentare - care nu exced fişei postului, doar că s-au suprapus peste ..."restul de somn".


Gigi: Trebuie să umblu prin tot oraşul să-i aduc pe ăştia la muncă (n.r.: "ăştia" - colegi chemaţi din libere pentru a acoperi aşa cum se cuvine un eveniment despre care unii spun că e pe cale să devină al treilea război mondial )

Colegii locuiesc în zone uşor depărtate, aşa că ideea de a-i aduce la un loc l-a terminat pe nea' Gigi, care şi-a bătut capul mai mult de oră în legătură cu traseul pe care să-l urmeze (colegii locuiesc în Bucureşti, să ne înţelegem!)

Sile: Credeam că prind şi eu o oră liberă. Mi-au stricat toată noaptea.
Gigi: Şefu' nu ştia nimic. Cum au stabilit ei aşa, fără să vorbească cu şefu' ("şefu'" e un apelativ pentru cineva care nu e şef)
Sile: Păi nu vezi, toţi mă sună pe mine. Parcă sunt dispecer. Nu scrie în fişa postului să umblu eu după ei. (Sile stătea în maşină în dreapta. Treaba lui era doar să stea acolo, până îi venea rândul să-i filmeze pe colegii luaţi din libere de acasă)
Gigi: Păi nici pe mine nu mă poate obliga cineva să conduc. Şi dacă întârzii să-i aduc la muncă, nu e vina mea. M-au anunţat târziu. ("doar" cu câteva ore înainte)

(bătut câmpii)

Sile: Ei, asta e acum. Lasă că s-o termina şi războiul ăsta.

Comentarii

  1. I-am suportat si eu, din fericire doar cateva luni. Asta iti doresc si tie: sa scapi de tura de noapte, ca ei tot acolo raman! Era alt sile, dar acelasi gigi, insa asa-s ei, toti, nu conteaza cum ii cheama. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. e o traditie care se mosteneste la ceas de noapte!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Michael Jackson - (I) Remember the time...

Îmi amintesc că aveam 10 ani, eram în clasa a III-a sau a IV-a şi eram foarte îndrăgostită de Michael..... Cred că am făcut o pasiune numai uitându-mă la promovarea concertului care urma să aibă loc în România. M-a fascinat aşa de mult, încât am reuşit să-i scriu numele corect - degeaba făceam engleză, nu reuşeam să scriu un nume străin doar auzindu-l, de obicei scriam cum pronunţam. Dar cu Michael a fost altă poveste. Offf....de câte ori am mâzgălit de atunci MICHAEL JACKSON.... cu inimioare, la sfârşitul caietelor de mate sau de română!!! Aşa pitică cum eram, am început să colecţionez, normal, poze din "Ecran Magazin" - un fel de Bravo pe acele vremuri, să port pe ascuns insigne cu Michael - că ai mei nu erau de acord. Într-o zi, am văzut în vitrina unei librării o revistă, a cărei copertă era, practic, un mic poster cu Michael. Oooo, am înnebunit, voiam şi eu. Dar cum să fac??? Ai mei erau foarte reticenţi pe atunci vizavi de tot ce produce plăcere copilului :d, aşa că am

Marea din vecini II - Balcic

Dimineaţa am băgat un duş de înviorare şi am plecat să schimbăm nişte bani. V-am spus, nu aveam deloc valută la noi, numai lei - not good, aveam deja 2 leva datorie la non-stop! Apoi ne-am strâns bagajele, am părăsit hotelul şi am plecat spre castel .De la hotel până acolo făceam 20 de minute, cred, dar noi am poposit pe un dig să ne uităm la mare, la meduze şi să păpăm sandvişuri. Castelul Reginei Maria Eu am mai fost la Balcic în urmă cu trei-patru ani. Dar atunci era altă conjunctură, plus că vremea era nasoală, nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Acum am luat aminte la toate. Castelul Reginei Maria arată frumos pe afară. Din păcate, nu există o singură cameră care să redea fidel aspectul de odinioară. Sunt fotografii şi obiecte expuse în 3 încăperi, asta e tot. Fază de blonzi: era şi o încăpere cu suveniruri, printre care şi tablouri pictate pe pânză, o minunăţie. Şi tot admirându-le, am zis să ne şi luăm unul, căci preţurile variau - ne-am decis să-l luăm

Dincolo de granițe

  De ceva vreme lucrez la granițele personale. Acele bariere imaginare pe care să le pun pentru a-mi fi mie bine. Nu este ușor: față de cine să le țin ridicate? ori față de ce? când le cobor? cum comunic că sunt ridicate? ce spune asta despre mine? cum voi fi percepută? ce am de pierdut? dar de câștigat? ce învăț eu din asta? Nu mereu am analizat lucrurile astfel. Chiar dacă am simțit că nu îmi fac bine anumite atitudini, gesturi, vorbe, situații, am ținut barierele jos. Nu am comunicat că nu mă simt bine. Când nu am mai putut, m-am retras. Dar nu am rezolvat nimic, căci am ajuns iar în situații similare. Până când... 🔅...am conștientizat că spațiul meu personal, atât fizic cât și emoțional, este cel mai important. Și nu există niciun motiv în lumea asta pentru a permite cuiva, indiferent cine este, să ,,intre cu bocancii" în spațiul meu personal. Expresia nu îmi aparține, dar este des folosită pentru a transmite cât de puternică poate fi o asemenea intruziune. Și rezonez cu ea.