Dare!

Nu mă consider o curajoasă, doar mama mă vede ca pe "croitoraşul cel viteaz!". Dar mi-am ales mereu un drum plin de provocări şi, când a fost să fac vreun pas, m-am aruncat cu capul înainte. Las deoparte bungee jumpingul sentimental, care n-a avut niciodată legătură cu chibzuinţa şi nici rezultate pozitive! Dar pe plan profesional, am trăit momente demne de inspiraţie ulterioară....măcar pentru curaj!

O provocare a fost atunci când studiam dreptul şi îmi doream cu ardoare să mă fac jurnalist! Aşa că m-am dus la PRO TV Sibiu şi le-am spus că vreau să mă angajez. Am fost adoptată, plimbată pe teren, mi-au hrănit tentativa de dependenţă!Atunci am scris primele ştiri! Soarta a făcut ca ei să mă creadă studentă la Jurnalism dornică de practică. Până la urmă adevărul a ieşit la iveală. Mi-a plăcut la ei, aşa că am revenit peste doi ani ca să fac practică pe bune, când am devenit şi studentă la Jurnalism! (thx, girls!)

O altă provocare a fost primul meu interviu. Cu Andrei Gheorghe, când era el pe val. Mă termina gândul, omul mi se părea intimidant, şmecher, iar eu trebuia să scot anumite informaţii de la el. M-am documentat o groază, ca nu cumva să pic de papagal, mi-am făcut o listă kilometrică cu întrebări...să fie. A venit ziua interviului, ştiu şi acum că purtam un pulover roşu pe gât. Andrei a fost degajat, glumeţ, mi-a răspuns la ce a vrut şi cum a vrut. Eu am transpirat, însă, deplorabil . Poate şi din cauză că în spatele meu aveam ditamai mandarina (lumina), care mi-a bătut în pulover 2 ore. Daaaa, 2 ore, nu mă zgârceam la umplut casete! (şi nici colegii de la montaj la umplut frigiderul meu cu muuuultă cărniţă!) Eram epuizată, dar fericită că am scăpat şi că Andrei Gheorghe nu m-a mâncat de vie. Şefă'mea mi-a spus: "Eh, te-a fraierit, a ocolit anumite întrebări". Nu mai conta, făcusem pasul!

O provocare a fost şi plecarea de la primul loc de muncă în domeniu. Nu m-am priceput niciodată să spun "Nu" clar şi răspicat şi să argumentez. Aşa că atunci când am vrut să-mi dau demisia, pentru că nu mai eram mulţumită de felul în care eram tratată şi de colectiv, am inventat o scuză: "mama mi-a impus ca întâi să-mi termin studiile şi apoi să lucrez". Lucru nu tocmai departe de adevăr. În schimb, şefă'mea mi-a propus să aibă o discuţie cu mama, care se joacă cu viitorul meu în media. În felul ei, mă aprecia, dar eu aveam dor de ducă şi o ofertă mai bănoasă (apăruse între timp). Până la urmă, învăţată de o prietenă, mi-am scris demisia şi i-am trimis-o prin poştă cu confirmare de primire. S-a supărat pe mine, iar eu tot n-am învăţat cum să-mi dau demisia fără scuze şi "mă simt prost".

În lumea asta este imperios să faci lucrurile să se întâmple, să le pui în mişcare. Lucram la un documentar despre Cuza. Spui Cuza, spui Iaşi - Ruginoasa, unde domnitorul a locuit pentru un timp. Ei bine, am fost provocată să aranjez din Bucureşti, pentru o zi de duminică, o filmare pe un teren agricol. Iar ţăranii din sat să-şi ia animalele şi plugurile şi să iasă la arat, ca să-i filmăm noi. Ce ziceţi, mi-a reuşit sau nu? 

(să mai sărim câţiva ani)

De curând am trăit emoţia primei transmisiuni prin telefon. Mai participasem la o simulare, dar când am aflat că o să intru prin telefon, m-au apucat emoţiile. Noroc că oamenii m-au anunţat cu ore bune înainte! Am avut timp să bat pasul pe loc, să vorbesc singură, să-mi sun cunoscuţii, să scriu şi să rescriu textul şi, într-un final, să-mi dreg vocea şi să-mi ţin respiraţia!

Acum aştept emoţia primului live :)

Cum spuneam, am ales un drum plin de provocări!