Dragoste si zambet

Photo by Humphrey Muleba on Unsplash A tresărit când am pus frână, a zvâcnit nervos cu căruțul pe trecerea de pietoni. Am așteptat să-și revină, sigur era cu mintea departe. Am așteptat, așa cum era normal, să urce pe trotuar, să o știu în siguranță cu bebe. Evident, idiotul de taximetrist din spatele meu a început să claxoneze. Primul meu impuls a fost să mă dus să-i spun: ,,Băii, e un bebeluș în căruțul ăla, cum să claxonezi???". In schimb, i-am făcut niște semne  în oglindă și am plecat. V-ați dat seama, era o mamă pe trecerea de pieton, împingând un cărucior. Mi-am adus aminte de mine. Tresăream la fiecare frână, motor, claxon. Părea că sunt invizibilă pentru șoferi. La bebeluș sigur nu se gândeau!  E frustrant. Sunt mici, vulnerabili, au un somn ușor și orice zgomot îi face să tresară. Un claxon de genul ,,calc-o mai repede!" în urechile lor este ca o sirenă de vapor în urechile noastre. Vă lasă indiferenți? Nu prea cred.  Am scris eu mai multe aici . Dr...

,,Plec la muncă", i-am spus. ,,Moto!", mi-a răspuns! Ah, aveam în portbagaj motoreta ei de culoarea unui brotăcel, cumpărată în marea mea disperare! Nu găsisem deloc culori ,,pentru fete", asta avusese și abțibilduri cu păienjeni, au picat repede! I-am dat moto, s-a urcat încântată și a început să pedaleze. Cu spatele la mine, dădea curajoasă din piciorușe. M-am gândit că doar cu o lună în urmă se poticnea și-și lovea călcâiele de roțile din spate și uite acum ce mândră se ține:) M-am urcat la volan si am mai urmărit-o puțin în oglinda retrovizoare. Era când înnorat, când soare, ea se tot ducea. Și am simțit că mi se oprește respirația. Iată, momentul de care mă temusem. Plec la muncă și nu o să-i mai pot veghea eu somnul.

Photo by Catalina Morales on Unsplash Aș vrea să aud mai des ,,mulțumesc". Sau ,, să ai o zi minunată". Sau ,,te rog frumos". Sau ,,cu ce te pot ajuta?". Și, de ce nu, ,,ești minunată", ,,te descurci grozav, faci o treabă foarte bună!". Nu mai zic de ,,te iubesc", ,,sunt alături de tine"! Sunt cuvinte care ne fac bine, care alină, care gâdilă orgolii și îmbrățișează frustrări ascunse. Cred că lumea ar fi mai frumoasă dacă am auzi astfel de cuvinte. Și oamenii ar crește mai frumos și mai senini. Când rostești o vorbă bună te încarci de energie pozitivă și transmiți o stare de bine, așa-i? Dacă o faci și cu zâmbetul pe buze, este și mai minunat. Nu știu de ce o fi atât de greu să apreciem, să fim recunoscători și mulțumiți. De ce ne este la îndemână să strâmbăm din nas, să strângem din pumni, să scrâșnim din dinți, să ne încruntăm, să dăm mereu indicații, să facem observații, să judecăm și să etichetăm? Căci asta nu ne face deloc fer...

Photo by rawpixel.com from Pexels Citisem și auzisem despre mâncare și produse bio, eco (nu este același lucru) însă nu m-a interesat până să rămân însărcinată. Atunci am început să fiu mai atentă la alimentație (nu am avut încotro, am făcut și diabet gestațional , așadar am renunțat la multe tâmpenii și am început să verific și mai atent etichetele). Implicit, și corpul meu avea nevoie de produse de îngrijire atent alese, fără parabeni, parfum etc. După ce am născut, am devenit foarte riguroasă cu produsele pentru bebe, am ales un detergent de rufe creat special pentru bebeluși (și recomandat de multe mame care îl testaseră deja), am scos balsamul, am ales un gel de duș special pentru pielea de nou-născut, o soluție specială pentru a șterge praful și mobila în care dormim cu cea mică, un detergent special pentru vasele ei. Am continuat cu legumele și fructele pe care le consumă, majoritatea produselor alese au etichete bio sau eco. ,,Niște minciuni, crezi ce scrie pe etiche...

Photo by Roman Kraft on Unsplash   La asta mă gândeam astăzi când, moartă de foame, am trecut prin fața unei patiserii. Am aruncat o privire către vitrina în care erau erau expuse capriciile dependenței mele:  merdenele, pateuri cu branză/ciuperci, ștrudele cu mere și cu brânză dulce și tsafide, cornulețe cu rahar, gogoși, covrigi, baghete cu cașcaval...Într-o secundă m-am văzut cum, în urmă cu doi ani, îmi alcătuiam zilnic meniul de la patiserie. Tot într-o secundă am revăzut câteva fotografii în care aproape nu mă mai recunosc, aveam cu 11 kg în plus.  E nasol când ai un serviciu din ăla de nu ai timp nici 30 de minute să mănânci și tu ca omul. Te sună mereu cineva sau îți scrie pe what's up,  ai ceva de urmărit, de ascultat, de transmis, ai pe cineva de alergat, se răcește ciorba! Singurul moment ,,safe" e în mașină, când trebuie să ajungi din punctul A în punctul B, așa că te reorientezi: renunți la ciorbă și-ți iei o merdenea-două și o gogoașă. Eu,...

Photo by Katya Austin on Unsplash Cea mai mare provocare a fost și este să-mi găsesc răbdarea, s-o dozez în porții mici pe care să le iau la momentul potrivit. Este incredibil cât de mult te poate testa un copil, în ce fel te poate determina să te uiți la tine, să te vezi așa cum ești și ... să faci CEVA! Sunt gesturi și cerințe care îmi par mărunte, nesemnificative uneori dar care, pentru copilul meu, înseamnă TOTUL! Altă dată aș fi tratat cu superficialitate, acum simt că trebuie să acord importanță, să comunic, să înțeleg. Recent am citit o carte tulburătoare care tratează, în linii generale, unul dintre marile noastre defecte: superficialitatea. Cartea se numește ,,Tatăl celuilalt băiat", este scrisă de Parinoush Saniee. Este șocant câte se pot petrece într-un suflet din cauză că judecăm mult, vedem și ascultăm puțin, înțelegem mult mai puțin. Iar când sufletul este al unui copil, consecințele pot fi devastatoare.Cred ca este o carte care naște întrebări: când ai...

Photo by Samuel Foster on Unsplash Eu și condusul am fost în lumi paralele timp de ....14 ani! Am făcut școala într-un oraș mic, cu un instructor preocupat să-și hrănească zilnic animelele ținute la o casă de la periferie. Adică ăla era traseul meu, aia era preocuparea omului. Auzeam de la colegi că fac diverse manevre, că merg pe diferite trasee, eu pe același drum. Mai mult, instructorul folosea la greu dubla comandă, adică eu nu prea conduceam, mă dirija el. De asta m-am prins mai târziu, atunci eram entuziasmată și încrezătoare. La sală am fost as, 25 din 26! M-am descurcat și la oraș, mi-au ieșit manevrele, am luat permisul! E, ce mă fac eu acum? Păi pentru început, îl duc pe tata la țară....dezastru a fost! Bun, hai în oraș...alt dezastru! Orice încercam, eram descurajată și speriată. Am plecat apoi la facultate, am lăsat-o baltă cu șoferia. După ani și ani, am reușit să fac un credit și să mă mut la casă, în afara Bucureștiului. Unul dintre criteriile de alegere ...