Un șut în fund și ... am pus mâna pe volan și am condus!

Photo by Samuel Foster on Unsplash

Eu și condusul am fost în lumi paralele timp de ....14 ani!

Am făcut școala într-un oraș mic, cu un instructor preocupat să-și hrănească zilnic animelele ținute la o casă de la periferie. Adică ăla era traseul meu, aia era preocuparea omului. Auzeam de la colegi că fac diverse manevre, că merg pe diferite trasee, eu pe același drum. Mai mult, instructorul folosea la greu dubla comandă, adică eu nu prea conduceam, mă dirija el. De asta m-am prins mai târziu, atunci eram entuziasmată și încrezătoare.

La sală am fost as, 25 din 26! M-am descurcat și la oraș, mi-au ieșit manevrele, am luat permisul! E, ce mă fac eu acum? Păi pentru început, îl duc pe tata la țară....dezastru a fost! Bun, hai în oraș...alt dezastru! Orice încercam, eram descurajată și speriată. Am plecat apoi la facultate, am lăsat-o baltă cu șoferia.

După ani și ani, am reușit să fac un credit și să mă mut la casă, în afara Bucureștiului. Unul dintre criteriile de alegere a zonei a fost să am acces la maxi taxi, să mă pot deplasa. Știți cât timp am făcut naveta? DOI ANI!!!! Doi ani de chin prin frig, zăpadă, ploi, câini. Era horror, microbuzele alea sunt împuțite și șubrede, supra aglomerate și de ani de zile nu se schimbă nimic. Exisă și un autobuz public, are un program de zici că vrem să ieșim la plimbare, nu să mergem la serviciu. În tot acest timp, mașina personală se odihnea la poartă!

A venit și ziua care a pus capac. Era supracontrol la maxi taxi iar șoferii au fost nevoiți să transporte călătorii regulamentar, pe scaune, nu în picioare și înghesuiți. În aceste condiții, nu aveam cu ce să merg acasă pentru că microbuzele nu făceau față numărului de călători. Era o vreme oribilă, avusesem o zi grea la muncă și eu așteptam să urc într-un microbuz. Știți cât am așteptat? DOUĂ ORE!!! Nu am reușit, am luat un taxi. Soțul era plecat în deplasare și mașina personală, parcată la un supermarket, la doi pași de mine:( M-am simțit stupidă și am zis gata, trebuie să fac ceva.

Dar ce? Muream de frică să conduc în București, a fost coșmarul vieții mele! Intersecțiile păreau mereu blocate, șoferii erau mojici și agresivi, non-stop claxoane și înjurături. Am tot căutat recomandări de școli de șoferi, peste tot găseam plusuri și minusuri. O prietenă mi-a recomandat instructorul ei, pe motiv că e super! Bun,  l-am antamat pentru o ședință de probă, să-mi spună omul dacă am șanse sau nu să conduc în viața asta! Și omul, după 30 de minute, a oprit mașina și mi-a spus că el nu poate fi instructorul meu! Că pe mine trebuie să mă învețe o femeie să conduc! Mi-a dat de înțeles că îl cam înnebunisem (era stresat de cum apăs pedalele și de cum bag în viteză). M-a lăsat perplexă și, cumva, m-a ambiționat! Oricum, cred că o persoană cu o așa mentalitate nu ar trebui să fie instructor auto.

Am găsit o școală cu review-uri interesante, am zis să încerc acolo. Patroni, un el și o ea, soți, de profesie psihologi. M-au chemat la o discuție și, după ce m-au analizat, m-au repartizat unui instructor care, din punctul lor de vedere, mi se potrivea. Omul era de o răbdare infinită. Îmi explica același lucru, dacă era nevoie, și de o sută de ori, pe același ton impasibil. M-a învățat să conduc defensiv, mi-a spus mereu să am încredere în alegerile pe care le fac, să-mi vizualizez traseele și să respect semnele. Să ignor toți nebunii la volan, să-mi văd de treabă! Patronii mă mai întrebau cum îmi e, dacă ne înțelegem și simt că îmi e bine. Am apreciat enorm. Normal, când am terminat orele (le-am făcut pe toate!) simțeam că ar trebui să mai repete una-alta. Instructorul mi-a spus că sunt pregătită!

Primul drum a fost cu niște prieteni, au fost cobai weekendul ăla! M-am mutat la ei pentru trei zile, îi luam și îi aduceam acasă (eram și colegi). Apoi am experimentat și cu alți colegi, mi-era teamă să merg singură. A venit și momentul ăla, într-un weekend, eram de serviciu. Străzile libere, am mers cu super stres dar a fost bine. Fiecare drum făcut era cu emoții, cu mirare că, iată, conduc în bucurești! Mereu mă gândeam la vorbele instructorului: mergi pe drumul tău, respecți semnele, nu ai treabă de alții! Așa fac și astăzi. Condusul defensiv m-a salvat și de tâmpiții care nu respectă semnul de cedează, și de ăia care îți taie brusc calea, și de ăia care te depășesc, îți intră în față și pun brusc frână.

Viața mea s-a schimbat enorm, în sensul că am avut mult mai multă libertate de mișcare - să ajung în oraș, la magazine, în diverse parcuri, nu mai zic de când e și bebe. Poate dacă aș fi locuit în București, lucrurile ar fi stat altfel, rămâneam la mijloacele de transport în comun. Așa, nevoia m-a silit să conduc!