Treceți la conținutul principal

Planuri pentru concediul meu de doi ani

Photo by bruce mars from Pexels
Mă trezesc atunci când vreau eu, că doar nu mă duc la serviciu. Stau acasă, sunt in CONCEDIU de creștere a copilului;) Ah, și dacă simt nevoia, mai lenevesc în pat, copilul este înțelegător, nu cere mâncare, nu simte nevoia să-i schimb scutecul sau să ne jucăm.

Într-un final, mă dau jos din pat. Copilul și-a schimbat scutecul, și-a băut laptele și și-a irosit energia pe care o are dimineața jucându-se singur. Ba chiar s-a apucat să-și pregătească ceva să mănânce mai târziu. Un terci, o tocăniță, nu știu exact. M-am așezat și eu pe canapea, la televizor, să-mi beau cafeaua caldă și să văd ce a mai făcut Kim Kardashian.

Copilul ar vrea afară, să se plimbe. Înțelege că nu am chef, iese singur. Eu rămân să-mi fac unghiile și să răsfoiesc o revistă. Mai trece o oră, trebuie să bag copilul la somn (după ce și-a mâncat terciul sau ce și-o fi pregătit, logic). Cum sunt o norocoasă, se duce singur. Nu înainte să-și schimbe scutecul!

Ar trebui să spăl niște vase, haine, să pun un aspirator. Stai puțin, sunt sau nu în concediu? Uite că se rezolvă totul de la sine. Vasele se spală singure, la fel și hainele (se mai și întind la uscat!), aspiratorul îmi știe casa cu ochii închiși. Cred că dorm și eu!

După vreo două ore, mă trezesc cam buimacă. Nu prea m-am odihnit. Mă duc să fac un duș, să mă simt mai bine. În bucătărie, copilul mănâncă (iar? ce?). Eu am chef să ies. La cumpărături! Așa că plecăm la mall cu mașina. Altă viață! Nu cred că mi-a scăpat o cabină de probă, la câte haine am probat. Și am vorbit la telefon cu toate prietenele, ne-am făcut planuri de ieșit la cafele și la fiml! Iar copilul a stat frumos și m-a așteptat, vis!

Se face seară, sunt obosită, abia aștept să ajungem acasă și să mă culc. Dar parcă aș vedea și un film. Ăsta micu' se descurcă, și-a făcut băița, a mâncat, s-a băgat la somn.  Hai că mă bag și eu, că mâine o iau de la capăt.

...........................................................................................................................................

Probabil așa decurge o zi în viața unei mame, în mintea ălora care întreabă nonșalant: ,,Dar ce ai făcut toată ziua?".  Le doresc sincer, din tot sufletul, fix o zi din concediul meu!

Și aici puteți citi cum îmi place mie cafeaua :)))

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Michael Jackson - (I) Remember the time...

Îmi amintesc că aveam 10 ani, eram în clasa a III-a sau a IV-a şi eram foarte îndrăgostită de Michael..... Cred că am făcut o pasiune numai uitându-mă la promovarea concertului care urma să aibă loc în România. M-a fascinat aşa de mult, încât am reuşit să-i scriu numele corect - degeaba făceam engleză, nu reuşeam să scriu un nume străin doar auzindu-l, de obicei scriam cum pronunţam. Dar cu Michael a fost altă poveste. Offf....de câte ori am mâzgălit de atunci MICHAEL JACKSON.... cu inimioare, la sfârşitul caietelor de mate sau de română!!! Aşa pitică cum eram, am început să colecţionez, normal, poze din "Ecran Magazin" - un fel de Bravo pe acele vremuri, să port pe ascuns insigne cu Michael - că ai mei nu erau de acord. Într-o zi, am văzut în vitrina unei librării o revistă, a cărei copertă era, practic, un mic poster cu Michael. Oooo, am înnebunit, voiam şi eu. Dar cum să fac??? Ai mei erau foarte reticenţi pe atunci vizavi de tot ce produce plăcere copilului :d, aşa că am

Dincolo de granițe

  De ceva vreme lucrez la granițele personale. Acele bariere imaginare pe care să le pun pentru a-mi fi mie bine. Nu este ușor: față de cine să le țin ridicate? ori față de ce? când le cobor? cum comunic că sunt ridicate? ce spune asta despre mine? cum voi fi percepută? ce am de pierdut? dar de câștigat? ce învăț eu din asta? Nu mereu am analizat lucrurile astfel. Chiar dacă am simțit că nu îmi fac bine anumite atitudini, gesturi, vorbe, situații, am ținut barierele jos. Nu am comunicat că nu mă simt bine. Când nu am mai putut, m-am retras. Dar nu am rezolvat nimic, căci am ajuns iar în situații similare. Până când... 🔅...am conștientizat că spațiul meu personal, atât fizic cât și emoțional, este cel mai important. Și nu există niciun motiv în lumea asta pentru a permite cuiva, indiferent cine este, să ,,intre cu bocancii" în spațiul meu personal. Expresia nu îmi aparține, dar este des folosită pentru a transmite cât de puternică poate fi o asemenea intruziune. Și rezonez cu ea.

Poveşti de viaţă II

E timpul să revin cu un nou exemplu din viaţă! În urmă cu mulţi ani am cunoscut un cuplu aparent "bine închegat". El - un om de afaceri super de treabă, sociabil, care era îndrăgostit nebuneşte de ea, după câţiva ani de căsătorie şi un puşti la activ. Ea - o păpuşică frumoasă de pica, de asemenea de treabă. Erau aproape mereu împreună, el îi satisfăcea toate poftele iar ea...era frumoasă de pica. La un an după ce i-am cunoscut, au divorţat. Dar nu asta era ideea! Până să se strice treaba, am asistat la o chestie super super faină. Eram într-o deplasare în Sighetu Marmaţiei, pentru câteva zile. Într-o dimineaţa m-am dus la tipă în cameră, să ne pregătim ca fetele, să mai vorbim de una de alta....şi a ciocănit cineva la uşă. Ne-am cam mirat noi, era destul de dimineaţă şi noi ne cazaserăm la un motel prin munţi pe acolo prin Sighet. Am deschis, era una din cameriste....cu un buchet mare mare de trandafiri roşii, pentru păpuşică. Wowww! Şi nicio carte de vizită....m-am mirat eu.