De câte ori mă privește simt că port o mare responsabilitate: să o ocrotesc și să-i ofer echilibru. Așa că îi zâmbesc. La orice oră, în orice moment. Zâmbetul este puterea mea secretă, iar ea se simte ocrotită și ehilibrată. Văd tot în ochii ei umbriți de gene lungi (mă tot întreb de unde le are!) că e bine când zâmbesc, îmi întoarce și ea un zâmbet larg cu dinți de lapte, îi văd pe toți șapte!
Înainte să se nască Vic nu știam nimic despre bebeluși. Dar nimic! De câte ori am văzut un bebe fie dormea, fie era treaz, roșu ca un rac și plângea de mama focului (acum sunt aproape sigură că din cauza căldurii, există tendința de a înfofoli un nou-născut de parcă l-ai duce la Polul Nord, dar pe atunci nu știam de ce plânge). Invariabil, era înfășat, în casă era saună iar adulții se agitau în jurul lui încrâncenați de parcă erau chirurgi și urmau să intre în sală pentru un caz nemaivăzut.
Noroc că am prietene care au născut și s-au documentat înaintea mea și mi-au deschis ochii către secretele bebelușiei. Și am început și eu să citesc, să înțeleg mai bine lumea lor. O lume fascinantă, plină de zâmbete.
Cine are urechi, să asculte! Cine are ochi, să vadă! Bebelușii au o capacitate incredibilă de a învăța, de a înțelege, de a-și exprima fericirea sau nemulțumirea. După primele trei luni de acomodare și bâjbâială prin lumea lor, am început să ascult, să înțeleg, să văd. De atunci, Vic nu a mai avut secrete pentru mine! Fiecare seară pe care o închei adormind copilul relaxat îmi aduce zâmbetul pe chip, știu că mi-am făcut bine treaba. Totul mi se pare firesc. Cum la fel mi se pare nefiresc atunci când citesc opiniile unor mame (și sunt multe) care consideră (în ciuda tuturor cercetărilor și studiilor făcute în ultimii ani) că bebelușii sunt manipulatori și că nu vor altceva decât să-ți acapareze viața. Nu o să uit afirmația unei mame ferm convinsă că bebelușul ei nu face diferența între ea și vecina, de exemplu, că îl poate lăsa cu oricine în casă și că până la un an oricum nu înțelege nimic, doar doarme, mănâncă și umple pampersul. Trist, femeia asta pierde un an de zâmbete din viață. Primul an din viața copilului ei! Deși bine ancorată în lumea antreprenoriatului, această mamă nu a avut ochi să citească, să vadă, nici urechi să asculte!
Nu zic de cărți, dar dacă mamele ar folosi măcar internetul ca să se documenteze, ar fi bine! Bine de tot! Dar când lectura se rezumă la pliantele supermarketurilor și la serialele turcești, de unde să afli că studiile și cercetările demonstrează că primii doi ani din viața copilului sunt cei mai importanți? Și că aici intervine rolul nostru, să le arătăm lumea, să îi echilibrăm, să-i ocrotim? Și că nu este deloc în regulă să-i forețzi să mănânce, să-i lași să plângă în pătuț sau în cameră, să te dai cu cremă de pantofi sau ardei iute pe sâni ca să nu mai sugă, să-i pui pe nu știu ce perne, în nu știu ce dispozitive, să îi lași la televizor, să le dai dulciuri, să-i grăbești să stea în fund, în picioare, la oliță...
Conectarea se face prin cântec, dans, cuvânt. implicit, prin zâmbet, căci nu poți face nimic dacă nu zâmbești. Nu atunci când ai un bebeluș în față! Cred că un copil este propria ta oglindă. Dacă nu-ți place ce vezi, atunci uită-te la tine, înseamnă că undeva ai greșit. Oglinda doar reflectă. Așa și copiii. Dacă Vic râde mult este pentru că îi zâmbesc la fiecare contact. Dacă începe să se bâțâie când îi place o melodie sau să lălăie este pentru că eu fac karaoke și dansez în fața ei. Dacă face ca Donald Duck nervos înseamnă că tocmai m-a auzit vorbind certându-mă la telefon.
Din fericire, Vic zâmbște 80% din timp. Îmi place ce văd în oglindă, mi-am propus să zâmbesc toata viața!
Mai multe articole despre conectare, zâmbete și dragoste am scris pe fashionmoms.ro!
Comentarii
Trimiteți un comentariu