The pretender

Sau "omul cu o mie de feţe". Vă amintiţi? Era şi un serial care purta această denumire. De multe ori mă trezesc analizând oamenii şi un gând nu-mi dă pace: "de ce simt nevoia să pară altfel de cum sunt în realitate?" sau "de ce reuşesc să-ţi creeze o primă impresie atât de deformată?". Nu vreau să vorbesc despre lovituri sub centură, falsitate etc. Dar sunt sigură că vi s-a întâmplat de multe ori să întâlniţi o persoană care să fie, în genere, acră, aspră, dură, şi să aibă acele momente rare în care zâmbeşte atât de frumos, încât pare că se luminează camera. Şi să te întrebi "oare de ce nu zâmbeşte mai des, totul ar fi mult mai uşor"? Sau invers: o persoană care pare atât de delicată, de amabilă, de prietenoasă şi amuzantă, iar când te aştepţi mai puţin să te servească cu replici atât de acide încât să te întrebi cu ce-ai greşit pe lumea asta???

De exemplu, am avut la un moment dat de a face cu o fată care se purta foarte frumos cu mine. Din senin, mi-a devenit destul de apropiată. Poveşti, plimbări, destăinuiri....totul mergea bine. Apoi, la fel de brusc, s-a îndepărtat şi a început să mă trateze de parcă eram coşmarul vieţii! Fără să fac nimic, i-am devenit prietenă. Şi tot fără să-i fac nimic, a ajuns să mă urască!

Se pare că aceşti "pretenders" încă reuşesc să mă ia prin surprindere. Nu am încredere în oamenii prietenoşi din prima, dar mă atrag cei spirituali, zâmbitori, cu simţ al umorului. "Sunt oameni buni", îmi zic. Iar apoi se întâmplă să-şi schimbe brusc atitudinea, devin meschini, ironici şi agresivi. Şi această contradicţie între aparenţă şi esenţă mă blochează întotdeauna.

Voi aţi avut de-a face cu astfel de cameleoni?