Am văzut în timp că treaba cu perfecţiunea imaginată nu se potriveşte cu realitatea. Am preferat să cred în continuare, de frică să nu fiu atât de dezamăgită încât să devin nefericită. Pe de altă parte, instinctiv, am învăţat să casc ochii mari în jurul meu, să observ şi să învăţ, din experienţa mea şi a celorlalţi.
Nu există viaţa perfectă. Întotdeauna vom vedea binele şi strălucirea la alţii. Dar lipsa lipsurilor nu înseamnă perfecţiune, clar. Suntem prea oameni ca să putem să ne mulţumim cu ce avem.
Casa perfectă e o altă himeră. Visez şi acum că voi avea locul meu, că îl voi amenaja după bunul plac, că îl voi decora...ohhh, şi câte mai fac în mintea mea. Deocamdată am reuşit să schimb peste 10 chirii şi să plătesc altora cam 1.500 de euro pe an. Sunt conştientă, însă, că mă voi mulţumi şi cu un apartament micuţ, căruia voi reuşi să-i dau aerul de care are nevoie ca să mă simt eu "acasă".
Prietenul/iubitul/soţul perfect e o altă nebunie. Cred că mai am pe undeva o listă cu ce calităţi trebuie să aibă "idealul", scrisă la vârsta basmelor cu feţi-frumoşi. Dar n-am ţinut decât la cele de bun simţ. În rest am făcut compromisuri. Şi aşa ajung la relaţia perfectă. Care nu există, nici la cei care par făcuţi unul pentru altul şi sunt suflete pereche. Relaţia o ai după cum ţi-o faci, după cum ştii când să cedezi şi când să te impui. Trebuie să fii foarte maleabil. Dar, într-un final, când tragi linie, să ai senzaţia (şi aici dau o replică dintr-un film) "că te afli într-o cadă cu apă caldă şi că ţi-e bine". Pare banal şi n-are nicio legătură cu metaforicele artificii şi fluturi în stomac. Dar mai contează, dacă ţi-e bine???
Meseria perfectă e cu cântec! Dacă faci ce-ţi place, eşti prost plătit sau lucrezi cu oameni cretini. Dacă eşti bine plătit şi-ţi place ce faci, rămân cretinii. Dacă lucrezi cu super oameni, posibil să fii prost plătit...şi să fie un job nasol. Şi dacă toate acestea se aliniază într-un grafic pozitiv, ai mari şanse să fi ajuns la un nivel pe care nu-l poţi depăşi şi începe plafonarea. Sau te trezeşti că jobul perfect nu-ţi mai e de ajuns. Te-ai săturat şi vrei altceva.
Vorbeam cu o prietenă, zilele trecute, despre perfecţiunea în viaţă. Şi ne gândeam noi că am citit prea multe cărţi şi ne-am uitat la prea multe filme. Dar nu e prea târziu să ne descurcăm în realitatea imperfectă. Până la urmă, viaţa bate filmul!
Stii, si eu visam la viata perfecta, uitand ca traiesc intr-o lume imperfecta. Odata cu trecerea timpului, am inceput sa-mi dau seama cum sta treaba.
RăspundețiȘtergereDar visele legate de perfectiune inca nu au disparut, macar cu atat sa raman....
Eu visam un serviciu de vis, o casa de vis, un barbat de vis, prieteni de vis....
Serviciu de vis.... am dubii, inca nu l-am gasit;
O casa de vis.... posibil sa existe, doar ca nu o detin eu :((;
Barbatul de vis... sti cum se spune, barbatul de vis ori e insurat, ori e homo; oricum nici pe asta nu l-am gasit.
Prieteni de vis... am prieteni/prietene asemenea mie, cu defecte si sunt fericita ca ii am ca prieteni.
Sa fim noi sanatoase, ca in rest ....
RăspundețiȘtergere