Dragă sufleţel,
Îmi pare rău că a trebuit să guşti din amarul despărţirii, din nou. Poate de aceea, acum, totul e mai amar decât prima dată.
Înţeleg că ieri a fost ultima zi de prezent, că nu mai vezi în viitor, că nu mai ai lacrimi deşi ochii tăi vor să plângă, că nu mai ai somn, că nu mai poţi respira, că totul pare un coşmar din care încerci cu disperare să te trezeşti şi nu reuşeşti.
Înţeleg că totul a fost atât de brusc, de neaşteptat, că nu ai avut ocazia să îţi iei rămas bun de la tot ce iubeşti.
Înţeleg că ai crezut atât de mult în voi încât, acum, tu, o jumătate, nu mai ştii să te identifici, nu mai ştii cine eşti, ce vrei.
Ştiu că acum mai vrei un sărut, o îmbrăţişare, o privire şi...că, poate, îţi vrei înapoi viaţa de acum câteva zile, săptămâni, luni, înainte ca relaţia să înceapă să agonizeze fără să-ţi dai seama.
Dragă sufleţel, explicaţii există pentru ceea ce s-a întâmplat, dar niciodată nu sunt destul de logice pentru inimă.
Eu, una, am învăţat că tot ce se întâmplă are un scop. Şi, de cele mai multe ori, acel scop are legătură cu evoluţia ta ca om. Adică fiecare întâmplare, mai mult sau mai puţin fericită, în final, va schimba ceva în tine. Este, însă, numai treaba ta, ca ceea ce se schimbă să fie în bine.
Dragă sufleţel, îţi doresc ca tot ce te chinuie acum să ajungă, mai devreme sau mai târziu, în acel sertăraş al creierului care zăvoreşte tot ce-i urât şi neplăcut. Îţi doresc să înveţi să treci peste dependenţa din iubire, care creează iluzia înşelătoare că nu te mai aşteaptă nimic bun. Adu-ţi aminte să visezi chiar dacă eşti, acum, o jumătate.
Şi....dragă sufleţel, ai încredere în oameni, în cei apropiaţi, căci ei vor fi mereu lângă tine, să te prindă când îţi pierzi echilibrul, dar trebuie să te ajuţi şi singur, să nu-ţi dai drumul.
Îmi pare rău că a trebuit să guşti din amarul despărţirii, din nou. Poate de aceea, acum, totul e mai amar decât prima dată.
Înţeleg că ieri a fost ultima zi de prezent, că nu mai vezi în viitor, că nu mai ai lacrimi deşi ochii tăi vor să plângă, că nu mai ai somn, că nu mai poţi respira, că totul pare un coşmar din care încerci cu disperare să te trezeşti şi nu reuşeşti.
Înţeleg că totul a fost atât de brusc, de neaşteptat, că nu ai avut ocazia să îţi iei rămas bun de la tot ce iubeşti.
Înţeleg că ai crezut atât de mult în voi încât, acum, tu, o jumătate, nu mai ştii să te identifici, nu mai ştii cine eşti, ce vrei.
Ştiu că acum mai vrei un sărut, o îmbrăţişare, o privire şi...că, poate, îţi vrei înapoi viaţa de acum câteva zile, săptămâni, luni, înainte ca relaţia să înceapă să agonizeze fără să-ţi dai seama.
Dragă sufleţel, explicaţii există pentru ceea ce s-a întâmplat, dar niciodată nu sunt destul de logice pentru inimă.
Eu, una, am învăţat că tot ce se întâmplă are un scop. Şi, de cele mai multe ori, acel scop are legătură cu evoluţia ta ca om. Adică fiecare întâmplare, mai mult sau mai puţin fericită, în final, va schimba ceva în tine. Este, însă, numai treaba ta, ca ceea ce se schimbă să fie în bine.
Dragă sufleţel, îţi doresc ca tot ce te chinuie acum să ajungă, mai devreme sau mai târziu, în acel sertăraş al creierului care zăvoreşte tot ce-i urât şi neplăcut. Îţi doresc să înveţi să treci peste dependenţa din iubire, care creează iluzia înşelătoare că nu te mai aşteaptă nimic bun. Adu-ţi aminte să visezi chiar dacă eşti, acum, o jumătate.
Şi....dragă sufleţel, ai încredere în oameni, în cei apropiaţi, căci ei vor fi mereu lângă tine, să te prindă când îţi pierzi echilibrul, dar trebuie să te ajuţi şi singur, să nu-ţi dai drumul.
Foarte frumos scris, dar si foarte trist in acelasi timp. Titlul ma face sa ma gandesc la "Maktub"- Paulo Coelho...
RăspundețiȘtergereD-abia astept alte postari, Denisa! Apropo, la multi ani!
Cat de frumos ai reusit sa exprimi in cuvinte toata povestea aceasta atat de trista...
RăspundețiȘtergereAm recitit aceasta postare a ta mai veche pe nerasuflate. Recunosc ca mi-au aparut cateva lacrimi in coltul ochilor...cred ca randurile acestea imi erau adresate mie in vara anului 2009. A trecut timpul dar,... odata cu el si rana s-a mai cicatrizat si am reusit sa merg mai departe si sa fac loc unei noi iubiri desi a fost f.greu si tu stii cel mai bine asta...
iti multumesc din suflet ca mi-ai fost alaturi in perioada aceea lipsita de culoare din viata mea. Ai fost un real sprijin pentru mine. Nu am sa uit niciodata Deni meu.Tu m-ai inteles cel mai bine pentru ca si tu ai trecut prin asta.
Cristina M.
Da, draga mea, pentru tine am scris. Am recitit acum, ca mi-ai atras atentia....mi-am amintit cat de suparata erai, cat te-ai mai consumat. Sa stii ca timpul te-a ajutat mai mult decat am facut eu. Gata, zile senine sa avem!
RăspundețiȘtergere