Cred că orice adolescentă/femeie a oftat măcar o dată în viaţă şi a zis: "Lucrurile ar fi stat altfel dacă eram băiat/bărbat...". Şi asta nu din cauză că nu s-ar mai fi simţit bine în propria piele şi ar fi apucat dorul de o schimbare de sex. Doar că mentalitatea românească te face, uneori, să te întrebi cum de femeile au reuşit să obţină dreptul la vot.
Fetele poartă un stigmat încă de la naştere, în multe familii din ţara noastră. Încă mai aud poveşti despre taţii care pleacă furioşi de la maternitate când aud că primul lor moştenitor e fată. Deja se gândesc cu groază că nu se au cu cine ajuta la bătrâneţe, deşi ştim bine cine are grijă să fie mâncare pe masă, haine spălate, curăţenie şi aşa mai departe....adică cine ţine casa, cum se zice.
Deşi spunem că trăim în democraţie şi că ne-am emancipat, fetele sunt privite tot ca "o piatră de moară" în casă: în adolescenţă părinţii se tem ca ele să nu-şi piardă "cinstea", să-i facă de ocară şi să nu le mai ia nimeni, după 25 de ani îşi fac griji că nu le mai mărită. Oricum ar fi, marea problemă a multor părinţi de fete este când le văd "la casa lor" ?. Astfel de lucruri sunt greu de crezut într-o ţară în care bătrânii se uită scârbiţi după tinerii cu piercinguri, tatuaje, frezuri şi haine neconvenţionale.
Şi totuşi, e mare lucru să păzeşti cinstea fetei, măcar în aparenţă, ca să nu vorbească rudele, vecinii, colegii de serviciu, lumea, în general. Acestea fiind zise, 20 de ani nu este o vârstă la care să te poţi bucura de libertate deplină: "De ce ieşi aşa des cu băiatul ăsta, că vorbeşte lumea că te măriţi" / "De ce stai atâta plecată cu băiatul ăsta, că zice lumea că faceţi şi altceva, doar nu staţi la un suc 4-5 ore. Şi cât să vă plimbaţi???" / "Să fii devreme acasă, că tu nu eşti vagaboantă ca aia a lu` Gicu, să vii dimineaţa din baruri" / "Să faci ce-ţi spun eu, că nu te-am crescut să mă faci de ruşine" - sunt câteva din replicile pe care cu siguranţă nu le-ai fi auzit dacă erai băiat. Mamele uită că, la vârsta de 20 de ani, erau deja măritate, poate şi cu un plod în braţe, dar dacă aduci vorba..."eu eram măritată, nu mă vorbea lumea pe la spate".
Numai că s-au cam dus vremurile în care te măritai ca să scapi de acasă. Nu zic, se întâmplă, dar femeile mai au o şansă: independenţa financiară. Cui i-a plăcut cartea şi i-a mers mintea nu se mai agaţă de un bărbat ca să aibă o stabilitate în viaţă. Vârsta la care femeile se căsătoresc a crescut tot mai mult în ultimii ani şi speranţa de a deveni, în sfârşit, soţia unui bărbat, a trecut pe un plan secund.
Cinstea fetei e dată uitării, odată cu şcolitul prin alte locuri şi cu găsirea unui loc de muncă. Dar părinţii continuă să tremure de gura rudelor, a vecinilor şi a colegilor de muncă: "anii trec şi pe fată nu o ia nimeni, ce ne facem". Căci aşa e văzută problema: "nu o ia nimeni". La băieţi e altfel: trebuie să cântărească bine lucrurile, taţii vor o noră gospodină, mamele o vor docilă, ideea e că băiatul nu are voie să se arunce cu capul înainte, când e vorba de căsătorie. Dar la fete.....ele nu aleg, ele sunt luate! Şi anii trec, rudele vorbesc numai despre asta, colegii şuşotesc pe la colţuri şi părinţii, disperaţi, îşi sfătuiesc fetele să mai lase din pretenţii şi să se ia! Şi iar te gândeşti că era bine băiat!
Nu mai vorbesc de nunţi, botezuri, înmormântări, revederi accidentale - orice prilej e bun ca să fii întrebată: "Şi, te-ai măritat?". Tu spui semeaţă şi zâmbind: "Nu, mai aştept". Şi vezi cum omul se încruntă brusc, se pierde, te măsoară cu privirea şi nu înţelege ce problemă ai. Iar dacă întrebarea a vizat părinţii, e jale mare: pleacă capul, oftează cât pot de adânc şi şoptesc: "Nu s-a mărita, încă".
Mă gândeam, fără să exagerez, că fata e văzută ca o marfă: nu o mai cumperi dacă observi că stă de mult în vitrină şi nimeni nu o ia; te gândeşti că e ceva alterat, în neregulă. Aşa şi cu noi! cu cât munceşti mai mult să ai o carieră, o casă, o maşină, ceva finanţe, cu atât părinţii şi restul lumii care te urmăreşte de copilă îşi fac mai multe griji că nu mai are cine să te ia.
O prietenă vorbea astăzi la telefon cu tatăl ei, care, cum a auzit că sunt prin preajmă, a întrebat dacă m-am măritat. Îi transmit că nu, că nici nu am de gând, la care el exclamă, amărât: "Nu ştiu cât mai aveţi de gând să staţi aşa, să nu faceţi nimic...".
E greu!
Fetele poartă un stigmat încă de la naştere, în multe familii din ţara noastră. Încă mai aud poveşti despre taţii care pleacă furioşi de la maternitate când aud că primul lor moştenitor e fată. Deja se gândesc cu groază că nu se au cu cine ajuta la bătrâneţe, deşi ştim bine cine are grijă să fie mâncare pe masă, haine spălate, curăţenie şi aşa mai departe....adică cine ţine casa, cum se zice.
Deşi spunem că trăim în democraţie şi că ne-am emancipat, fetele sunt privite tot ca "o piatră de moară" în casă: în adolescenţă părinţii se tem ca ele să nu-şi piardă "cinstea", să-i facă de ocară şi să nu le mai ia nimeni, după 25 de ani îşi fac griji că nu le mai mărită. Oricum ar fi, marea problemă a multor părinţi de fete este când le văd "la casa lor" ?. Astfel de lucruri sunt greu de crezut într-o ţară în care bătrânii se uită scârbiţi după tinerii cu piercinguri, tatuaje, frezuri şi haine neconvenţionale.
Şi totuşi, e mare lucru să păzeşti cinstea fetei, măcar în aparenţă, ca să nu vorbească rudele, vecinii, colegii de serviciu, lumea, în general. Acestea fiind zise, 20 de ani nu este o vârstă la care să te poţi bucura de libertate deplină: "De ce ieşi aşa des cu băiatul ăsta, că vorbeşte lumea că te măriţi" / "De ce stai atâta plecată cu băiatul ăsta, că zice lumea că faceţi şi altceva, doar nu staţi la un suc 4-5 ore. Şi cât să vă plimbaţi???" / "Să fii devreme acasă, că tu nu eşti vagaboantă ca aia a lu` Gicu, să vii dimineaţa din baruri" / "Să faci ce-ţi spun eu, că nu te-am crescut să mă faci de ruşine" - sunt câteva din replicile pe care cu siguranţă nu le-ai fi auzit dacă erai băiat. Mamele uită că, la vârsta de 20 de ani, erau deja măritate, poate şi cu un plod în braţe, dar dacă aduci vorba..."eu eram măritată, nu mă vorbea lumea pe la spate".
Numai că s-au cam dus vremurile în care te măritai ca să scapi de acasă. Nu zic, se întâmplă, dar femeile mai au o şansă: independenţa financiară. Cui i-a plăcut cartea şi i-a mers mintea nu se mai agaţă de un bărbat ca să aibă o stabilitate în viaţă. Vârsta la care femeile se căsătoresc a crescut tot mai mult în ultimii ani şi speranţa de a deveni, în sfârşit, soţia unui bărbat, a trecut pe un plan secund.
Cinstea fetei e dată uitării, odată cu şcolitul prin alte locuri şi cu găsirea unui loc de muncă. Dar părinţii continuă să tremure de gura rudelor, a vecinilor şi a colegilor de muncă: "anii trec şi pe fată nu o ia nimeni, ce ne facem". Căci aşa e văzută problema: "nu o ia nimeni". La băieţi e altfel: trebuie să cântărească bine lucrurile, taţii vor o noră gospodină, mamele o vor docilă, ideea e că băiatul nu are voie să se arunce cu capul înainte, când e vorba de căsătorie. Dar la fete.....ele nu aleg, ele sunt luate! Şi anii trec, rudele vorbesc numai despre asta, colegii şuşotesc pe la colţuri şi părinţii, disperaţi, îşi sfătuiesc fetele să mai lase din pretenţii şi să se ia! Şi iar te gândeşti că era bine băiat!
Nu mai vorbesc de nunţi, botezuri, înmormântări, revederi accidentale - orice prilej e bun ca să fii întrebată: "Şi, te-ai măritat?". Tu spui semeaţă şi zâmbind: "Nu, mai aştept". Şi vezi cum omul se încruntă brusc, se pierde, te măsoară cu privirea şi nu înţelege ce problemă ai. Iar dacă întrebarea a vizat părinţii, e jale mare: pleacă capul, oftează cât pot de adânc şi şoptesc: "Nu s-a mărita, încă".
Mă gândeam, fără să exagerez, că fata e văzută ca o marfă: nu o mai cumperi dacă observi că stă de mult în vitrină şi nimeni nu o ia; te gândeşti că e ceva alterat, în neregulă. Aşa şi cu noi! cu cât munceşti mai mult să ai o carieră, o casă, o maşină, ceva finanţe, cu atât părinţii şi restul lumii care te urmăreşte de copilă îşi fac mai multe griji că nu mai are cine să te ia.
O prietenă vorbea astăzi la telefon cu tatăl ei, care, cum a auzit că sunt prin preajmă, a întrebat dacă m-am măritat. Îi transmit că nu, că nici nu am de gând, la care el exclamă, amărât: "Nu ştiu cât mai aveţi de gând să staţi aşa, să nu faceţi nimic...".
E greu!
Ai mare dreptate, sa stii.
RăspundețiȘtergereO postare foarte frumoasa dar profund adevarata in Romania. In alte tari (Spania, Franta cel putin) nu este demult asa, dimpotriva, dar in Romania mai trebuie sa treaca ceva timp pana la schimbarea mentalitatii.
RăspundețiȘtergereAm citit si eu niste articole despre mentalitatea de peste granita:)) In aparenta suntem moderni, emancipati, in esenta purtam povara unor generatii inchistate.
RăspundețiȘtergere