Înainte, vezi și...
Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (V) - Răul de lângă noi
Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (V) - Celălalt spital
Nu m-am gândit să scriu despre pandemie (VII) - Grupul de sprijin
Nu am vrut să public nimic până când nu s-au externat. Ne așteaptă un drum plin de provocări, dar a trecut ce a fost mai rău.
Cum spuneam la început, pandemia asta ne-a afectat viețile. Cumva, trebuie să găsim o cale să trăim în continuare. Să ne bucurăm de noi, de cei dragi, fără teamă. Ne-ar ajuta să fim mai responsabili cu cei din jur. Să înțelegem că nu suntem singuri și că bunăstarea individuală depinde de cea a comunității în care conviețuim.
Dacă cei care conduc această comunitate s-ar fi gândit la oamenii ei și nu și-ar fi văzut de interesele personale, probabil nu ne-am fi confruntat, acum, cu această tragedie în fața căreia asistăm neputincioși. Mi-e tare milă de oamenii care nu se vaccinează, copleșiți de suspiciuni și teamă. Mi-e milă de oamenii care ajung la spital când este prea târziu. Mi-e milă de medicii nevoiți să îndure neîncrederea în pregătirea lor, jignirile și umilințele, acuzele halucinante. Mi-e milă de oamenii cu urgențe medicale care nu mai au loc pe nicăieri, căci sistemul e paralizat. Mi-e milă de toți cei prinși în aceste jocuri murdare, care au învrăjbit lumea. Jocuri fără noimă pentru noi, sensul îl știu doar cei care-l fac. Niște criminali care au lăsat spitalele sărace, fără paturi și fără medicamente, care au lăsat medicii fără echipamente și fără ajutoare.
Părinții mei au ajuns la spital la limită. Cât timp au stat acasă și s-au chinuit, nu i-a căutat nimeni să-i plătească ca să joace teatru că le scade saturația ori că nu mai pot vorbi. nici nu au fost plătiți ca să simuleze că fac febră peste 39, nu mai pot mânca, nu se mai pot mișca. Nu i-a căutat niciun personaj sinistru dintre cei care neagă beneficiile medicinei și atacă cu îndârjire medicii și protocoalele medicale. Pe părinții mei nu i-au ajutat prostiile care circulă pe whatsapp și pe Messenger.
Dacă ar fi ascultat de cei care fabulează tâmpenii, de cei care răspândesc conspirații și teamă, părinții mei nu ar fi putut fi salvați. Dacă ar fi ascultat de cei de pe ambulanță, părinții mei nu ar fi ajuns la spital, ca să fie salvați. De două ori, în aceeași zi, au fost sfătuiți să rămână acasă, că le va fi mai bine. Au fost descurajați să meargă la spital, căci e ,,dezastru". Li s-a explicat că vor avea de așteptat cu orele la UPU, până să-i bage un medic în seamă. Așa a fost, au așteptat. Dar nu pentru că nu voiau medicii să îi bage în seamă. Ci pentru că erau doi medici și zeci de oameni în așteptare. Pentru că, fizic, mai mult, mai repede și mai bine nu se putea.
V-am spus, am avut cercul meu de sprijin, cu care am ajuns până aici.
Am ajuns până aici pentru că există prieteni dragi care i-au ajutat pe ai mei cu o mâncare caldă, i-au încurajat cu vorbe bune și înțelepte, le-au căutat o asistentă minunată, care să-i îngrijească în cele mai dificile zile.
Am ajuns aici pentru că există o mătușă care s-a zbătut neîncetat să le ia medicamente, să țină legătura cu medici și asistente în spital, care a avut grijă să nu le lipsească nimic, de când a început tot coșmarul ăsta.
Cu acești oameni am plâns, am judecat, am luat decizii, ne-am sprijinit și ne-am încurajat între noi.
Au fost apoi medicii, specialiști pe care i-am sunat zilnic, să le povestesc despre părinții mei. Oamenii ăștia nu mă cunosc, dar au avut răbdare să mă asculte. M-au încurajat să-i trimit pe ai mei la spital. M-au atenționat că nu sunt bine. M-au pus în alertă, mi-au dat informațiile și puterea necesară ca să-mi pot mobiliza părinții.
Nu în ultimul rând, am avut alături prieteni, cunoscuți. Am vorbit cu toți, am cerut ajutor, sfaturi, unul nu mi-a întors spatele. Fiecare încurajare, fiecare promisiune, m-a întărit, m-a ridicat când eram picată și m-a ajutat să merg înainte.
Și mai sunt oamenii din spital, care le-au redat alor mei încrederea, speranța.
Vă sunt recunoscătoare. Eu, singură, nu a fi reușit să-mi ajut părinții.
Minunații mei bunici trebuie să fi fost și ei implicați în chestia asta. Niciodată nu ne-au lăsat la greu, ar fi fost culmea să se întâmple acum. Mamaie, draga de ea, ne-a dus mereu de mână pe la doctori. Ea ne făcea programări, vorbea pentru noi, se interesa de investigații, ne interpreta analizele. Acum, ca și atunci, a deschis niște uși.
Scriam mai sus că Dumnezeu lucrează prin oameni. Așa a fost și acum. Ne-a ascultat rugile. Și ne-a pus în cale oamenii potriviți, la momentul potrivit. Oamenii de care am scris mai sus. Altfel, nu s-ar fi putut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu