Înainte, vezi și...
Le-am spus că voi chema iar ambulanța, că e esențial să ajungă la spital pentru evaluare. Din a treia încercare am reușit să prind pe cineva la 112. Mi-au făcut legătura la Ambulanță Vâlcea, unde m-au certat că am sunat iar, în condițiile în care ai mei refuzaseră internarea. Și că au oameni care așteaptă să fie preluați. Mi-au închis telefonul în nas.
Evident, părinții mei nu refuzaseră. Dar este o practică destul de întâlnită, să descurajeze oamenii. De genul: ,,Vreți la spital? Dar nu vă sfătuiesc să mergeți în perioada asta". (mi s-a întâmplat și mie recent, îi chemasem la mine pentru o altă problemă).
Am sunat iar la 112, nu mai răspundea nimeni. La ai mei nu venea nimeni. Eram disperată, nu știam ce să fac. Îmi fusese sau nu preluată solicitarea? Eram ca un leu în cușcă.
Mi-am luat liber de la serviciu, ca să mă pot ocupa exclusiv de părinții mei.
Apoi, m-a sunat cineva de pe un număr de fix. Era băiatul unor vecini, am crescut pe aceeași scară, ne știm de mici. Lucrează în sistemul de dispecerat și îmi recunoscuse numele. Voia să știe ce s-a întâmplat, să mă asigure că va veni o ambulanță și la ai mei. Mi-a spus că în solicitare apărea că am cerut oxigen acasă, pentru mama, când eu voiam transfer la spital pentru amândoi. Inițial a zis să sun la 112, i-am spus că deja nu-mi mai răspunde nimeni. Atunci a corectat el solicitarea. Și tot el ne-a ajutat atunci când m-a sunat tati, aproape disperat, că ambulanța nu îl ia și pe el. A făcut băiatul ăsta puțin tărăboi, nu știu ce le-o fi zis, cert e că i-a convins. E adevărat, Dumnezeu lucrează prin oameni. Și l-a trimis pe vecinul meu la momentul potrivit.
În timpul ăsta am sunat la directorul de spital. I-am spus că vin părinții mei, voiam să știu cum e situația, în caz că se impune internarea. Mi-a spus că este dezastru, că nu au locuri, dar că va încerca să-i aibă în vedere, măcar pe partea de evaluare. Am dat alte telefoane, voiam să am deja planurile B, C, D asigurate. Am primit niște promisiuni, chiar și o confirmare, că vom găsi locuri în spitale, în caz că e nevoie de internare.
Era ora 14.00 Așteptarea la spital a fost cruntă. Le-au luat sânge și i-au lăsat într-un cort, în fața spitalului. Era frig și se resimțeau. Erau obosiți. Mama, tot fără oxigen. La un moment dat le-a măsurat cineva saturația, mama avea 85-86. Se cam necăjise pe mine, îi lăsasem impresia că vor rezolva repede. Probabil am sperat că, fiind deja evaluați, duși cu ambulanța, altul va fi parcursul.
,,Pot fi lăsați să stea undeva la căldură? Acum sunt în cort și le este foarte frig. Mi-e tare miă de ei. Mama nu mai poate sta acolo, pe scaun. Vrea să se întindă", i-am scris directorului.
Nu mi-am imaginat că vor fi ținuți așa. Este inuman, umilitor și periculos. Nu e de mirare că oamenii se tem de spitale, mai ales acum. Asta în caz că ajung la spital și nu sunt descurajați, cum li s-a întâmplat alor mei. Ambele echipaje sosite cu ambulanța le-au spus că la spital se așteaptă mult, că vor avea de stat în frig, în cort. Și că mai bine rămân acasă.
La un moment dat, s-au înțeles cu o asistentă să meargă acasă, să mănânce. Mătușa le pregătise o supă și șnițele. Simțeau că nu mai pot rezista. De altfel, mi-au și zis de câteva ori că pleacă, pentru că nu se mai simt, fizic, în stare să aștepte. Mi-a fost atât de frică să nu li se facă rău, că nu am încercat să-i fac să se răzgândească. A fost momentul meu de slăbiciune. Au revenit la ora 18.00, la CT.
Am vorbit ulterior la telefon. Erau mai bine cu vocea, mâncaseră, prinseseră forță. Mi-au spus să-mi iau gândul că se vor interna, că nu au nevoie de așa ceva, la câte au văzut. Că oamenii sunt ignorați cu orele, că medicii sunt copleșiți și mai bine fac ei tratament acasă.
Ca să înțelegeți nivelul agitației mele, în ziua aia am făcut aproape 20 000 de pași. În casă.
Târziu, după ora 20.00, au sosit rezultatele. Mult mai proaste decât mi-aș fi imaginat. Tata avea aproape 40% plămân afectat. Iar mama...50%. Li se dusese toată energia, erau pierduți. Îi simțeam la telefon. Eram super calmă în voce, le spuneam încontinuu că va fi bine. În interior, urlam de frică și de disperare. Ce avea să se întâmple?
Au plecat cu mașina lor la celălalt spital. Nu mai era nicio șansă să fie transferați cu vreo ambulanță. Acolo, au vorbit cu un medic infecționist. Tânără și empatică. Cred că le-a explicat foarte bine cum stau lucrurile, cât de serioase sunt. Când am vorbit, nu mai opunea niciunul rezistență. Așteptau să fie internați. Doar că nu erau locuri pentru mama, care avea nevoie de oxigen. O țineau, sărmana, pe un scaun. Nici acum nu știu cum a rezistat în ziua aia, atâtea ore.
Dar Dumnezeu are planurile lui și noi suntem prea mici să le înțelegem.
Am comunicat că am vorbit noi de locuri, că e totul aranjat în altă localitate din județ. S-a trecut pe foaia de transfer. Dar, la telefon, stupoare. Medicii au aflat că pe ai mei nu îi aștepta nimeni acolo. Am apelat la planul B. O fi fost C? I-am rugat pe medici să caute, în toată țara. Vorbisem, doar. Undeva se găseau locuri pentru părinții mei. Trebuia!
,,Doamnă, nu știu unde să mai sunăm. totul e plin. N-o pot ține pe mama dumneavostră aici. Are nevoie de pat la oxigen. Nu am niciun pat să-i dau. O vom trimite cu ambulanța, dacă găsim una, la celălalt spital", mi-a spus doctorița. ,,Și acolo?", am întrebat cu voce sfârșită. ,,Nu știu. Să sperăm că îi vor găsi un pat". Nu exista niciun pat, știam prea bine.
I-am rugat pe bunicii mei s-o ajute pe mami. L-am rugat pe Dumnezeu. Nu se putea totul opri așa. Eram cu ai mei în telefon, când am auzit vocea medicului, voia să vorbească cu mine: ,,Haideți că a decedat cineva".
Am auzit doar ,,decedat" și mi s-au tăiat picioarele. Cred că am strigat: ,,poftim???".
,,A decedat o pacientă, tocmai am aflat. S-a eliberat un loc pentru mama dumneavostră. Va rămâne aici, internată la oxigen".
M-am așezat pe podea și am început să plâng.
Comentarii
Trimiteți un comentariu