Înainte, vezi și...
Până la urmă, am reușit să dau de doi pneumologi de la Marius Nasta. Florin Mihălțan și Beatrice Mahlăr, au fost extraordinari să-mi acorde puțin timp, în toată nebunia asta. Nu au fost impresionați de schema de tratament și m-au sfătuit să-i duc la CT, la spital.
Pe 13 octombrie 2021, ai mei s-au dus la spital. Încă nu primiseră rezultatele testelor PCR, dar au anunțat peste tot că sunt pozitivi, că au simptome și că vor CT. Li s-au făcut și analize. Au așteptat câteva ore în curtea spitalului. Le era frig, foame. O prietenă de familie le-a adus o supă caldă și i-a încurajat. Apoi, au venit veștile bune: 15% plămân afectat, suplimentare tratament, nu sunt de internat. I-au trimis acasă.
Mă bucur că am fost jurnalist. Meseria asta te învață să-ți bagi nasul, să pui întrebări încontinuu, să încrucișezi sursele, să pui informațiile cap la cap și să abordezi oamenii indiferent de poziție.
Așa că, în zilele ce au urmat, am sunat epidemiolog, infecționist, neurochirug, directori de spitale. Le-am povestit despre ai mei, despre tratament și simptome, le-am cerut sfatul.
Unul dintre ei mi-a atras atenția că nu e chiar de bine. Tata avea, de fapt 25% plămân afectat. Iar mama, 15-20%. Faptul că starea nu li se ameliora, cu tot tratamentul primit, nu era în regulă. Tata continua să facă febră mare. Iar la mama, să scadă saturația.
Am vorbit cu fratele meu să le facem o surpriză, să-i mai înveselim. Să le facem o vizită scurtă. Și să le ducem concentratorul, să fie acolo. Am luat ceva produse de sezon (sirop de tuse, măști, dezinfectanți), flori, praz și roșii și am plecat la părinți. Am sunat înainte un epidemiolog, să văd dacă e sigur să intrăm în casă. M-a sfătuit să purtăm măști FFP2 peste măști simple, să nu atingem nimic, să stăm la distanță în spațiu bine aerisit și nu mai mult de 15 minute.
I-am găsit tare obosiți. Uimiți să ne vadă, așa s-au emoționat. Aveau fețele slăbite, ușor chinuite. Mama nu prea putea sta în picioare. Le-am transmis încurajări și am plecat. Parcă eram mai puțin panicată.
Prietenii lor le-au găsit o asistentă dispusă să vină să le facă tratament injectabil (lucra în zona Covid, în spital). Tot ea a pus concentratorul în funcțiune, pentru mama. Mătușa mea ținea și ea legătura cu un medic, căruia îi comunica simptomele lor. Le lua medicamente, mâncare.
Și, totuși, starea lor nu se îmbunătățea deloc.
,,Tata a continuat să facă febră 39, seara. Ia algocalmin fiole. Ulterior, febra cedează. La mama a început să crească peste 38. Saturație 94 la tata, la mama a început să scadă noaptea la 90, chiar 88, din câte mi-a spus. Apetit scăzut. . ", i-am scris unui medic pe 17 octombrie. I-am trimis noua schemă de tratament.
,,Dacă stau pe saturații de 90 sau mai puțin au nevoie de oxigen permanent. Să mențină o saturație de 95-96, cel puțin. Dacă nu este suficient concentratorul ca să ajungă la valorile acestea, trebuie să mergeți la spital", mi-a răspuns medicul.
Între timp, mama mi-a spus că nu mai stă fără concentrator. Că fără el, saturația îi scade brusc. M-am speriat teribil. M-am consultat cu mătușa mea, la fel de panicată. Vorbeam deja să-i internăm. Ei erau obosiți, irascibili, nu voiau să comunice pe acest subiect. Se agățau de orice mic progres: că parcă au mâncat mai bine, că nu mai fac febră așa mare etc.
Am vorbit cu asistenta, nici ea nu ne sfătuia să-i mai ținem acasă. Toți cu care vorbeam îmi spuneau că pot fi în pericol. Le-am zis, așadar, că e timpul să meargă iar la spital, dar cu ambulanța. Nu prea voiau, s-au necăjit că îi iau din patul lor. Le-am spus că măcar pentru evaluare să meargă, că nu-i ține nimeni dacă nu sunt de internat. Am sunat-o pe prietena lor și am rugat-o să îi convingă și ea. Apoi, asistenta mi-a spus că e super aglomerat la spital, că sunt 7 ambulanțe în așteptare și 70 de oameni la coadă, și că nu are rost în seara aceea.
A doua zi, pe 18 octombrie, pe la 8 și ceva dimineața, am chemat ambulanță cu oxigen și medic. A ajuns super repede. La fel de repede a și plecat, fără părinții mei. Medicul îi ascultase cu stetoscopul, le-a spus că se aude bine la plămâni. Iar mamei i-a zis că are atac de panică, să nu mai stea la concentrator și să facă exerciții de respirație.
Am înnebunit Nu-mi venea să cred. Plus că era ceva în mintea mea care urla: ,,Trebuie să ajungă urgent la spital! Trebuie să facă iar CT! Trebuieeee!".
Comentarii
Trimiteți un comentariu