Un părinte își dorește, conștient, ce este mai bun pentru copilul lui. Însă, în subconștient, oare își dorește asta pentru că el consideră că nu a avut parte de ce este mai bun? Dorește să împlinească, prin propriul copil, neîmplinirea care îl macină? Insistă ca visurile lui parțial realizate (ori niciodată) să fie duse la bun sfârșit de către copil? Se teme ca nu cumva copilul să sufere în fața unui eșec, așa cum a suferit el?
În subconștient, un părinte își dorește, pentru copilul lui, Bucle de Aur. Este, în felul său, Cristina, o mămică ce trăia într-un orășel norvegian, Woro. Cristina și-a dorit, cum altfel, tot ce este mai bun pentru fetița ei. Și a cerut pentru micuță...păr din aur adevărat.
La început, Cristina s-a simțit cea mai fericită mamă de pe pământ. Copilul ei era admirat de toți, atrăgea toate privirile. Toată lumea spunea că este ,,cea mai frumoasă fetiță din lume" datorită părului minunat din aur curat. Dar copilul nu era fericit. ,,Greutatea părului o silea pe Bucle de aur să meargă ţinând capul aplecat în jos, ba chiar încovoiată. Din păcate aceasta se ferea să umble şi stătea mai toată ziua cu capul pe pernă. În loc să fie veselă şi mulţumită, era, dimpotrivă, tristă şi amărâtă şi plâgea în ascuns pe mamă-sa" - spune povestea.
Ce s-a întâmplat? Vă invit să ascultați întreaga istorioară , de la minutul 9.59.
Nu știu cum de mi-am amintit de povestea asta, o ascultam des când eram mică, la pick-up. Ce știam eu atunci...Altfel mi-a sunat în urechi acum, când sunt mamă. Mi s-a strâns inima de teamă să nu-mi doresc și eu bucle de aur pentru micuța mea.
Acum conștientizez câtă presiune m-a apăsat în copilărie și în adolescență. Fala notelor m-a urmărit ani de zile. Teama de a-mi face de râs familia m-a sufocat de nenumărate ori. Am și clacat. În timp, mi-am asumat faptul că, efectiv, am obosit. Și am învățat să înțeleg că a nu atinge obiectivele fixate de mine sau de altcineva nu înseamnă că am eșuat.
A eșua îmi sună punct terminus. Ori, eu m-am reinventat. M-am luat de atâtea ori de la zero. Nu, nu am eșuat. Viața mea nu trebuie să fie o cursă cu ținte de atins.
Nu pot să-mi doresc ce cred eu că este mai bine pentru copilul meu și să nu țin cont de ce-l face fericit. Sau să ignor ce-și dorește el, pe motiv că eu sunt mama și știu mai bine.
Timp de 4 ani, mi-am crescut copilul să fie independent în decizii. Și deja știe ce i se potrivește, ce-i face bine, ce-i trebuie și ce-i prisosește. Are un discernământ fantastic, nativ, pe care i l-am încurajat prin încrederea acordată.
Nu trebuie să fac altceva decât am făcut până acum. Trebuie doar
✅ să-i fiu alături, necondiționat
✅ să-l sprijin și să-l îndrum, când mă solicită
✅ să-i arăt apreciere și recunoștință pentru ce este
✅ să nu-i critic alegerile, chiar dacă nu sunt de acord cu ele
Un copil crescut cu sprijin, apreciere, recunoștință și încredere va deveni un adult conștient de alegerile sale, responsabil, echilibrat. Oare, în final, nu asta înseamnă să ne dorim ce este mai bine pentru copii?
Comentarii
Trimiteți un comentariu