Puţin din "acasă"

Pe la începutul lunii am fugit într-un scurt concediu acasă, cu vremurile astea nu se ştie niciodată când se mai iveşte ocazia! Şi printr-un maraton de vizite, am reuşit să-mi strecor două ore în afara oraşului, pe lângă Călimăneşti (în drum spre Sibiu), la Mânăstirea Turnu. Atunci am realizat cât de dor mi-era de peisajul de "acasă".

Mânăstirea se află chiar la poalele Muntelui Cozia, de care mă leagă o amintire tragi-comică!


În urmă cu mulţi ani, când eram eu prin liceu, am fost cu ai mei şi cu nişte vecini pe munte. Am lăsat maşinile chiar în curte la mânăstire şi am urcat...6-7 ore, până sus, la releu. Peisajul de vis, (din păcate nu am eu poze scanate să pun acum), traseu accesibil, se merită, fie şi numai pentru o altă mânăstire, Stănişoara, aflată la mijlocul traseului, unde am mâncat cel mai bun orez cu bureţi iuţi (iamii).





Bun, am ajuns pe culme, ne-am tras în poze, parcă am făcut şi un grătar. Ideea e că la coborâre, eu şi frate'meu am luat-o înainte, ne simţeam sprinteni tare! Am lăsat părinţii şi vecinii în spate şi, din când în când, mai comunicam prin chiote, ca să fim siguri că suntem aproape unii de alţii. La un moment dat, am intrat într-un fel de pădurice întunecată, pe unde vedeam numai resturi de blană năpârlită şi urme de animale. Fascinaţi şi înspăimântaţi totodată, am uitat să mai chinuim, iar când am ieşit din pădurice, era prea târziu, nu ne-a mai răspuns nimeni. Ne-a fost frică să ne întorcem printre blănuri năpârlite, aşa că am ţinut-o tot înainte, până am dat de nişte case. Erau cel mult zece, păreau părăsite, nu era ţipenie de om.

Noi, din ce în ce mai speriaţi, nu ştiam cum să ne întoarcem. Ne-am tot învârtit pe acolo, până a apărut o femeie. Am întrebat-o cum să ajungem la Turnu, ne-a zis că-i departe tare, că numai un cioban ştie drumul şi ăla era dus cu oile aiurea. Aoleu, şi noi ce facem? Frate'meu a început să plângă, era micuţ, eu încercam să-l liniştesc şi să-l conving că nu ne-am rătăcit...decât puţin. Ne-am continuat drumul aiurea, schimbam traseul la fiecare marcaj (ulterior am aflat că exsită mai multe marcaje, fiecare cu semnificaţia lui), ne spuneam toate rugăciunile pe care le ştiam. La un moment dat mă gândeam să ne întoarcem la casele părăsite, să dormim acolo, dar ştiam că ai noştri ne vor căuta neîncetat, aşa că am mers mai departe. Pădure peste tot, nici nu se vedea bine lumina, ne era frică să nu ne prindă noaptea pe acolo, nu aveam la noi decât câteva haine. După ore şi ore de mers, am reuşit să dăm într-un luminiş. Fericiţi nevoie mare, am prins elan şi, la un moment dat, am auzit maşini. Uraaaaa! După puţin timp, am coborât într-o şosea. Habar n-aveam unde suntem, ne-au lămurit nişte oameni că suntem aproape de gara din Călimăneşti. Era aproape ora 19.00, deci mersesem 7 ore prin pădure. Am ajuns şi la gară, dar cum să luăm trenul, n-aveam niciun ban la noi. Al meu frate a început să se plângă la oameni, iar cineva ne-a dat bani de tren. În sfârşit, am luat trenul, am ajuns acasă.



Rămăsese să ne anunţăm părinţii, dar cum? Ori găseam pe cineva să mergem după ei ori....telefonul mobil (noi nu aveam încă, dar aveau vecinii noştri cu care plecasem în drumeţie). Am reuşit să facem rost de număr, am sunat, am anunţat că suntem bine.

După vreo două ore au ajuns şi părinţii, erau terminaţi, săracii. Ne-au povestit că au coborât liniştiţi, chiar dacă nu mai luasem legătura, în ideea că ne vor găsi la Mânăstirea Stănişoara. Acolo i-au întrebat pe călugări de noi, nu ne văzuseră. I-au pus să bată clopotele, ca să auzim ceva, şi să se roage pentru noi. Ulterior am aflat că noi coborâsem pe partea cealaltă a versantului, de aceea nu auziserăm nimic. Disperarea i-a cuprins când au ajuns la poalele muntelui, la Mânăstirea Turnu, şi nu ne-au găsit. Mama a început să plângă, tata a plecat iar să ne caute. Erau speriaţi şi la gândul că am fi putut să cădem în vreo galerie, ceva, eu fiind înnebunită după peşteri. Şi călugării de aici au tras clopotele, s-au rugat pentru noi, vecinii au anunţat salvamontiştii, toată lumea era în alertă.

Urmările? Eu am avut băşici în talpă şi coşmaruri cu păduri o săptămână, tata dureri de spate, mama un super herpes pe bază de stres.