angana

Sarbatori fericite...

2011-12-27T20:31:00.000+02:00

si tot ce va doriti! Pe bune, in perioada asta a anului sunt plina de emotii pozitive, ganduri bune si imi place sa-i vad pe toti senini si zambitori!

Poate pare ciudat, dar a fost primul Craciun facut fara ai mei. La mine e pe ales, lucrez de Revelion sau de Craciun, iar anul asta am ales sa lucrez in jurul lui 25, inclusiv 25 :( Trist, pentru ca nu am avut timp sa fac nimic bun, cu programul meu de minimum 10 ore pe zi. Noroc cu mama, mi-a trimis cateva preparate traditionale, inclusiv sarmalute, pe care le-am pus eu la fiert ca sa miroasa bine si la mine in casa! Deci cam asta a fost la capitolul gatit.

Mi-a lipsit si traditia noastra din dimineata lui 25, cand ne adunam in jurul bradului, sa ne desfacem cadourile. Acum am avut un Craciun grabit, care, cumva, mi-a scapat printre degete. Dar tot am apucat sa imi impodobesc bradutul. Nu e cel mai frumos? :)

Oracol

2011-12-14T00:22:00.002+02:00

Va mai aduceti aminte de oracolul din scoala generala? Cel mai ingrijit caiet din ghizdan, cu foile colorate, subliniate in fel si chip, cu floricele desenate, poze lipite si cate si mai cate...:) Si il dadeam numai colegelor pe care le simpatizam. Si uite asa eram la curent cu mici placeri nevinovate: muzica si culorile preferate, numele baiatului pe care il placeau in ascuns, cantareata/cantaretul, actorul/actrita, filmul preferat si cate si mai cate :)

Azi am fost prin magazine, sa-i caut un cadou verisoarei mele de 9 ani. Singurul motiv pentru care m-a iertat ca am lipsit de ziua ei a fost ca ii voi aduce un cadou frumos. Initial, m-am orientat catre un pulover cu Tinker Bell, dar m-am gandit sa cer ajutor si de la sora ei. Bine am facut, micuta noastra a renuntat la desene si acum vrea numei bluzite care se poarta peste colanti! Am abandonat puloverul si am ales altceva pentru micuta domnisoara!
Pe urma i-am cautat si un jurnal cu lacatel si cheita, pentru ca vrea sa aiba propriul "jurnal" secret;) Ratacind printre rafturi, am dat de noul oracol - un fel de carticica cu pagini cartonate si colorate, cu intrebarile gata tiparite si cu un pret pe masura - 40 de lei. S-a dus caietul dictando, pe care il personalizam noi si in care intrebarile erau atat de haioase si de nevinovate... Acum, micutii sunt invitati sa completeze numarul de mobil, adresa de e-mail, ID-ul de Twitter, ID-ul de Facebook.... :P

Magic

2011-12-08T15:30:00.001+02:00

Am o zi libera, dar cu vreme urata. Asa ca o petrec intre calculator si un laptop si imi fac agenda pentru munca. Si cu Magic FM zornaind din bucatarie:) Si imi place. E fain tare sa asculti Magic FM in decembrie, de cand a decis sa devina radio-ul lui Moc Craciun. Printre atatea procese da cautat, un cantecel de iarna isi face loc imediat, relaxeaza mintea si bucura sufletul:) Parca asta era regretul meu pe la inceputul anului: ca s-a dus decembrie, eu o sa pornesc radioul si nu o sa mai aud colinde.

Stiti ce ar mai merge? O cana cu vin fiert cu aroma de scortisoara si portocale si o crema de vanilie aburind pe aragaz. Sunt aromele mele preferate de iarna:)

Placeri vinovate

2011-11-29T22:55:00.000+02:00

Nu stiu daca sunt inspirata de foame. As manca ceva bun dar, ca de obicei, nu am nimic in frigider. Si trebuia sa gatesc, dar acum e tarziu. Ce sa mananc?? Cred ca voi face clatite, macar atat, macar pentru dulceata delicioasa pe care o am in frigider. Iamiiii:) Cum spuneam, foamea ma inspira sa aberez putin despre ce am descoperit hoinarind cu orele pe teren cum altfel decat....flamanda!

Pe primul loc ar fi covrigeii Luca. Sunt deliciosi, altfel decat cei standard cu sare si susan. Astia au ciocolata, mere cu scortisoara sau masline dupa pofta inimii! Iar supremul e Luca traditional: o feliuta de sunca presata asortata cu o feliuta de cascaval si impreuna rulate intr-un delicios aluat presarat cu mac.

Apoi imi vin in minte merdenelele, fata de care am dezvoltat o...mica dependenta! Si croissantele cu ciocolata, cornuletele cu gem sau strudele cu fructe.

Iar pentru o zi de weekend, incerc sa-mi fac drum spre Lipscani. Acolo pot savura o lipie presarata cu carne de vita, cartofi, amestec de legume si sos. Si partea buna e ca NU e shaorma!

Veselia nu-i in criza

2011-11-29T20:30:00.000+02:00

Intre serviciu si casa imi place sa mai fie ceva. E cam trist ca in fiecare zi, dupa 10 ore de munca, sa te refugiezi fix intre peretii micutei locuinte. Si iesitul in oras, daca il faci prea des, se banalizeaza. Asa e la mine, simt nevoia sa schimb des "aromele". E adevarat, nu-mi iese mereu, de obicei ma condimentez cu un tur de magazine sau un suc.
Acum doua seri, al meu mi-a facut o surpriza: m-a dus la teatru! Da, eu cam trebuie sa fiu dusa, pentru ca fac mai mereu ce trebuie si cam uit sa fac ce-mi place. Asadar, am fost la teatrul "Constantin Tanase", unde au spectacole de varietati. Mai tineti minte emisiunile la care ne uitam de Revelion? Cu scenete comice, cantece, dansuri etc? Cam asta e teatrul de revista. A fost minunat, m-am simtit ca si cum as fi participat la emisiunile la care ma uitam cand eram mica, emisiuni care mi-au ramas la suflet. Recomand spectacolul "Veselia nu-i in criza", asa cum ne-a fost si noua recomandat, te face sa uiti doua ore de tot. Iar sa-i vad pe Alexandru Arsinel, Nae Lazarescu, Vasile Muraru si Adriana Trandafir jucand a fost un super bonus!
Vreau sa merg din nou la teatru. Mi-am lansat singura provocarea, acum ramane de vazut ce arome voi alege. Daca nu mai pomenesc nimic aici, e clar ca am pierdut provocarea :)

Daca nu s-ar fi intamplat.....

2011-09-22T11:04:00.000+03:00

Fiecare a spus macar o data: "daca nu as fi facut asta/nu as fi mers acolo/nu as fi ales asa, cine stie ce s-ar fi intamplat". Efectul de domino al coincidentelor este, uluitor, spun eu. Chiar ieri am experimentat din nou ce inseamna sa ai "noroc chior", sa fii "victima" hazardului sau, de ce nu, sa simti ca "cineva, acolo sus, te iubeste".

PARTEA I: Hello, maine lucrezi!

Tot asteptam o zi libera, sa-mi vad de planurile mele, sa ies din Bucuresti, sa caut cai verzi pe pereti! Si acea zi a fost ieri, miercuri. Sau cel putin asa credeam :) Asa ca marti seara nu am avut niciun stres sa ies, nu am cautat subiecte pentru a doua zi, nimic! Pe la 22.00 ma suna o colega, avea nevoie de ceva si m-a facut sa deschid mail-ul. Soc si groaza, figuram in sumar ca lucrez miercuri! Am sunat-o pe sefa'mea, ca eu sunt libera, ca nu am ce cauta la munca. "Sorry, cred ca te-ai luat dupa programul vechi, dar stii ca eu l-am refacut si vi l-am trimis pe mail. Stii, nu?". Nuuuu, ca nu mai citisem mail-ul de munca :D. Si na, a trebuit sa ma resetez pentru miercuri, de la "free" la "busy". Si acum, analiza: daca nu ma suna colega, nu ma uitam in mail, nu vedeam ca lucrez, imi vedeam de planuri, plecam din Bucuresti si....nici nu vreau sa ma gandesc cum iesea cand ma sunau sa ma prezint de urgenta sa dau un direct:))

PARTEA II: Aloooo, lasati-mi masina!

Tot ieri, alta lectie de domino. Stabilisem sa merg cu al meu prin magazine, dupa ce ies de la munca. Numai ca s-a intamplat sa termin mai tarziu, au fost si probleme cu transportul in comun, iar magazinele inchideau pe la 21.00. I-am propus sa ne vedem pe drum, ca pierdeam timpul pana ajungeam acasa. Oki. Apoi il sun ca nu, nu mai are rost, case facuse aproape 20.00. Oki. Apoi il sun iar, hai ca nu mai merem acolo, mergem in alta parte, unde se inchide mai tarziu. Chiar nu aveam chef sa merg direct acasa! Si cand ne-am intalnit, mi-a multumit pentru decizia finala. Si iata de ce: dupa discutia finala, ca totusi iesim, a coborat la masina. In acelasi timp cu el, si vecinul de vizavi: "salut vecine, salut vecine!". Al meu se indreapta spre parcarea din spatele blocului, vecinul la fel. Cand ajung acolo, masina noastra blocata de alta masina si langa...politia din sector!

al meu: Ce s-a intamplat?
politistul: Pai ati parcat pe locul altcuiva.
al meu: Pai nu stiam, nu am vazut niciun numar trecut.
vecinul: A ta e masina???
al meu: Pai da. Tu m-ai blocat????
vecinul: Pai da. Dar n-ai lasat si tu un numar de telefon, ca te sunam si rezolvam. asa, am chemat politia.

Se face schimbul de politeturi, politistii isi dau seama ca nu mai are rost sa-i cheme pe aia sa ne ridice masina (ca de aia venisera!!!!) si...cam asta e tot. Asadar: nu decideam sa mergem pe undeva, al meu nu cobora din casa, nu se intalnea cu vecinu', politistii ne ridicau masina si acum ne-am fi plans in pumni dupa ce ne-am fi golit buzunarele ca sa ne recuperam bunul mobil!

Ce ziceti?

Din viaţă :) VI

2011-09-06T13:00:00.000+03:00

Tot mai des ne este dat să auzim la ştiri că fast foodurile fac ravagii şi în rândul nostru, că ne-am dat la hamburgeri şi cartofi prăjiţi mai ceva ca americanii şi că am cam luat-o pe calea obezităţii. Dar mai este oare de mirare, când mersul la Mac, de exemplu, e devenit o tradiţie în aproape fiecare familie? De ce să te "chinui" să te joci inteligent cei mici, sa-i pui să facă mişcare cu adevărat, să te tăvăleşti pe iarbă sau prin nisip alături de ei, când este mult, mult mai lejer să-i arunci între nişte bile de plastic colorate sau să se dea pe topogane, în timp ce îndeşi în ei o tonă de calorii sub formă de "masă fericită" ???

În concediu am stat la o cabană din Parcul Naţional Retezat. În curte erau un leagăn de lemn şi câteva jucării de plastic, în rest natură:) Cabanierul ne-a povestit că a venit o familie cu un copil, pentru a petrece câteva zile în aer curat. Oamenii s-au uitat în stânga, s-au uitat în dreapta şi au întrebat: "dar loc de joacă nu aveţi?". Cabanierul s-a cam blocat, le-a arătat leagănul şi...jucăriile. "Dar un topogan, ceva? Copilul este destul de agitat, trebuie să-l ţinem ocupat". Wow! Deci vii la munte, dar cauţi condiţiile din parcurile de oraş...minunat!

Ieri eram în autobuz. La un moment dat, aud: "aşa, mămică, gura mare! muşcă din ea! ştttt, nu mai vorbi, mănâncă". Nu vedeam nimic, doar auzeam, că era aglomeraţie. Dar mă cam enerva să aud într-una: "mănâncă, nu mai vorbi" şi indicaţii: cum să ţină mâncarea, cum să muşte, cum să se şteargă la gură...ce naiba??? La un moment dat, îmi apar în vizor...mama şi fiica. Mama, o femeie cochetă, nu avea altă treabă decât să-şi îndoape fetiţa, de vreo8-9 ani, cu o....şaorma! Deci asta era problema.Şi mă uitam aşa, aiurea, că săraca fetiţă nu avea timp nici să respire din cauza mamei, care nu ştia să spună decât: "şttt, nu vorbi, mănâncă" şi s-o şteargă la gură. Şi totuşi, şaorma????

Înapoi

2011-09-04T21:45:00.000+03:00

Sunt într-o lipsă acută de timp...prostii! Sunt într-o stare de amorţeală, de nu am chef ieri, azi şi mâine de nu mai pot. Timpul trece prea repede iar eu...parcă nu mai am chef să încerc să ţin pasul. Sufăr. De depresie post-concediu :( Altfel nu se explică cum de m-am întors la muncă şi visez la mare, la plajă, la munţi, la o căsuţă cu gărduleţ şi un petec de iarbă verde.

Cum m-am întors, am avut parte de multe duşuri reci. De exemplu, acum câteva zile am participat la un marş al sirienilor, care protestează faţă de regimul din ţara lor. După controverse cu şeful jandarmilor care-i însoţea, şi care m-a apostrofat că eu îi întârzii marşul pe motiv că l-am rugat 2 minute, ca să intru în direct, am avut parte şi de jigniri din partea unui şofer dus cu capul. Idiotul claxona disperat, că nu putea pleca de pe loc din cauza sirienilor, deşi jandarmii i-au făcut semn să aştepte puţin, până trece toată lumea - era vorba de 2-3 minute. Şi atunci, m-a găsit pe mine ţap ispăşitor, că tot transmiteam de acolo: "javră, lepră, aici te-ai găsit să dai direct?" etc etc. Proaspăt întoarsă din locuri în care nu prea am avut de-a face cu oamenii, am fost cam uluită de atacul acestui individ. Dat fiind că eram încă în timpul serviciului - asta te cam împiedică să-ţi dai drumul, trebuie să fii respectuos, demn bla bla, nu am putut decât să-l felicit pentru ce a reuşit să înveţe până la vârsta aia şi i-am întors spatele.

Azi am fost la un liceu - d'ale bacului. Şi mă tot chinuiam să conving un elev care a picat să intre în direct - misiune imposibilă. Apoi am găsit unul care luase examenul, sau cel puţin aşa susţinea, şi am zis că-i bun şi ăla. Dar ce să vezi? Nu eram eu. După multe insistenţe din partea mea, mi-a trântit-o: "Dacă eraţi mai tinerică, poate veneam". Şi-a luat blesteme şi înjurături telepatic, căci fiind în timpul serviciului, nu am putut să ripostez.

Jungla naibii, oraşul ăsta. Caut suporţi zdraveni ca să rezist până la următorul concediu. Noroc că agonizez încă şi toate aceste incidente doar mă zgârie niţel.

Alerg dupa soare :)

2011-07-17T22:05:00.001+03:00

Astazi am esuat din nou in incercarea de a-mi schimba culoarea pielii! De o luna fug dupa soare si el de mine!

De vina ar fi, inainte de toate, serviciul! Mi-a acaparat tot timpul, asa cum facea odinioara. S-au dus trezitul la pranz, seara in fata televizorului si postarile nocturne pe blog :( Acum trezirea se da la cel tarziu 7, iar acasa ajung, cel mai devreme, la 7 seara...dar zob.

O alta piedica e vremea, normal. Care a complotat cu serviciul meu cel acaparator, astfel incat, atunci cand sunt libera, ploua de rupe, iar cand lucrez e super cald si soare si toata lumea merge la plaja.

Weekend-ul trecut a fost un timp perfect pentru bronzat. Stiu asta pentru ca eu am lucrat! Nu-i bai, am fost si eu pe teren cu treaba, dar sa fac material cu canicula! M-a luat si pe mine soarele....pe brate si putin decolteu...cel mai bine se vede daca imi iau un maieut pe mine :D

Weekendul asta am fost libera. Abia asteptam, dupa 2 saptamani de rupere. Mi-am facut tot felul de planuri, relaxarea suprema urma sa fie duminica.....plaja! Si ce sa vezi???S-au anuntat furtuna, grindina si ploi. Normal ca nu m-am mai riscat cu strandul, am bagat o relaxare mai la umbra padurii. A fost dragut, dar chiar sa n-am eu parte de plaja pana nu ajung la mare??

Marea din vecini IV - Acolo unde începe marea

2011-06-08T04:19:00.000+03:00

Am fost la un pas de a renunţa la Kaliakra, pentru că se făcuse 7 seara şi luasem decizia să ne întoarcem în Bucureşti - din lipsă de cazare. Mă bucur că nu am făcut-o.

De fiecare dată când văd marea mă simt de parcă e prima dată. Dar aşa cum am văzut-o din Kaliakra.....never happened. Capul Kaliakra este o rezervaţie naturală - vorbim de o stâncă de vreo 60 de metri înălţime (o parte fiind în mare), ce păstrează ruinele unei cetăţi, o chestie militară, un muzeu în stâncă, o capelă şi, cum altfel, maci şi multe alte flori minunate. Iar dincolo de ea e marea -
minunată, imensă, cu nuanţe de verde şi albastru, întrerupte pe alocuri de curenţii care se văd ca nişte dâre albe. Programul de vizitare - ca să prindeţi vânzătorii de chilipiruri, muzeul deschis şi restaurantul pescăresc de acolo - este între 10.00 şi 20.00. Intrarea este 3 leva de persoană, pentru care beneficiezi de parcare - un petec de asfalt, intrarea la muzeu şi cam atât. Dar priveliştea e de milioane. Deşi fac abuz de exprimări plastice, vă spun sincer că mi s-a oprit respiraţia când am privit totul de sus. Printre ruine am trecut cam insensibilă, cele de la Histria (da, nu mai sunt poze, că le-am şters din înţelepciune; probabil în concediu le bag iar!) arată mai bine, părerea mea.

Nu îmi mai venea să plec. Bine, speram să văd şi nişte tumbe de delfini, că aşa scria pe panou, că seara apar delfini în apropiere - n-am avut noroc.

Cu imaginea macilor plecându-se de pe stâncă deasupra mării albastre am plecat spre Bucureşti. Încă îi văd atunci când închid ochii....

Marea din vecini III - Scoicile!

2011-06-08T03:42:00.000+03:00

Aşadar, după vreo trei ore de Balcic, am plecat spre Dalboka. Ca să ajungi acolo, trebuie să iei drumul spre Kaliakra. Se ajunge destul de uşor dacă mergi din Vama Veche, cam la vreo oră după ce ieşi din ţară vezi indicator spre Kalikra (14 km). Kaliakra, nu Kaliakria. Dar noi, cum veneam din Balcic, am avut mai mult de mers şi am impresia că am şi ocolit. Iar drumul spre Dalboka se face din şoseaua care duce spre Kaliakra, distanţa între cele două fiind de 10 km.

Odată ajunşi pe drumul spre Dalboka, am lăsat maşina într-o parcare improvizată pe stânga. Am citit că e mai bine aşa, ca să evităm aglomeraţia de jos. Cum adică? Păi drumul coboară în pantă cam la 45 de grade, dacă nu mai mult. Deci dacă nu stăpâneşti pornirea în rampă.....Drumul este asfaltat până la ferma de scoici de pe malul mării, e în stare foarte bună (da, uimitor), dar strâmt, dacă trec două maşini, una clar intră în bălării. Jos sunt iar locuri de parcare, dar na, mai bine sus. Coborârea pe picioare se face cu genunchii uşor flexaţi, dar fermi!

Când mă gândesc, am avut mare noroc cu vremea. Şi cu anotimpul. Am nimerit în plin sezon de maci şi alte minunăţii, şi totul se vede altfel, credeţi-mă.

În fine, după o coborâre de 5 minute, cred, dar care au părut o veşnicie, am scăpat de panta aia infernală. Pe malul mării, două terase te îmbie. Una în stânga, mai cochetă, iar una în dreapta, pur pescărească. Am ales să mâncăm în dreapta din două motive: 1.toţi internauţii o recomandă, pentru că scoicile gătite acolo provin de la ferma de scoici; cei din dreapta ar aduce scoicile de la market. 2. nouă ne place rustic style!!!!

Meniurile sunt şi în română, bazate exclusiv pe scoici (midii) şi peşte. Preţurile sunt mai mult decât oki, cel puţin la scoici, probabil pentru că sunt direct de la producător. De altfel, cât am stat să mâncăm, am văzut cum angajaţii făceau curse regulate cu barca şi cărau scoici cu lăzile de la platforma din mare.

Despre scoici...numai de bine! Acum câţiva ani am avut o experienţă destul de neplăcută. Eram prin Galaţi sau Brăila, nu mai ştiu, şi am mâncat la un restaurant paste cu fructe de mare. Nu mi s-au părut a fi dubioase, dar toată noaptea am vomitat. Normal, am pus cruce la fructele de mare. Dar în adâncul stomacului păstram speranţa că undeva, cândva, cumva, voi mânca şi eu chestii delicioas!. Şi aşa a fost. La Dalboka am zis să încercăm scoici cu orez (6 leva) şi scoici cu sos picant (7 leva). O minunăţie, cred că nici n-am respirat până nu am terminat! Cu berica pe lângă, am plătit, în banii noştri, în jur de 45 de lei.

Nici aici nu am găsit loc de plajă, doar pietre printre care se ascund şerpişori albi! Dar liniştea de acolo, mirosul de scoici gătite în fel şi chip, gustul lor şi posibilitatea de a te relaxa pe un şezlong de lemn merită un popas de câteva ore...

Marea din vecini II - Balcic

2011-06-07T05:30:00.001+03:00

Dimineaţa am băgat un duş de înviorare şi am plecat să schimbăm nişte bani. V-am spus, nu aveam deloc valută la noi, numai lei - not good, aveam deja 2 leva datorie la non-stop! Apoi ne-am strâns bagajele, am părăsit hotelul şi am plecat spre castel .De la hotel până acolo făceam 20 de minute, cred, dar noi am poposit pe un dig să ne uităm la mare, la meduze şi să păpăm sandvişuri.

Castelul Reginei Maria

Eu am mai fost la Balcic în urmă cu trei-patru ani. Dar atunci era altă conjunctură, plus că vremea era nasoală, nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Acum am luat aminte la toate. Castelul Reginei Maria arată frumos pe afară. Din păcate, nu există o singură cameră care să redea fidel aspectul de odinioară. Sunt fotografii şi obiecte expuse în 3 încăperi, asta e tot. Fază de blonzi: era şi o încăpere cu suveniruri, printre care şi tablouri pictate pe pânză, o minunăţie. Şi tot admirându-le, am zis să ne şi luăm unul, căci preţurile variau - ne-am decis să-l luăm pe cel de 1 leva, care arăta surprinzător mai bine decât cel de 10! Noroc că ne-am prins până să ne facem de râs că numerele nu erau preţuri, ci numerotau tablourile, care erau doar de expoziţie:)))) Peisajul de la castel....altă poveste! În faţă marea infinită, colorată altfel decât a noastră, în spate grădina botanică. Intrarea? Castel plus grădina 10 leva de persoană, adică 25 de lei, am calculat noi. Cam mult, pentru calculele noastre. Dar cine a stat 3 ore pe acolo????

Ce ne-a plăcut? Marea văzută de sus, florile, iarba, ţestoasa la care ne-a uitat 30 de minute cum se chinuia să se urce pe o piatră (vezi video pe fb), casele vechi, curăţenia, aranjamentele, capela Stella Maris. Ce nu ne-a plăcut? Că nu ne-am luat şi noi un vin făcut din tandafiri - 25 de leva sau 60 de lei, că am fost goniţi dintr-o casuţă aranjată minunat pe interior, trecută în circuitul turistic al grădinii, dar transformată în restaurant - motivaţie: "here is restaurant, not museum", că toate izvoarele aveau alături plăcuţe explicative cu cât de minunate şi tămăduitoare erau pe vremuri după care urmau plăcuţe contemporane care te avertizau că apa nu e potabilă!

Capela Stella Maris

Pe marginea falezei am putut admira căsuţe splendide făcute cu piatră şi lemn. Balcicul în sine arată foarte bine din cauză că are casele situate pe relief stâncos, terasat, iar marea, cum spuneam, se vede pur şi simplu altfel. Nu vă faceţi iluzii în legătură cu plaja, nu are! Mă rog, e o fâşie mititică cu 10 umbreluţe de paie şi cam atât. În rest, piscinele hotelurilor şi pietrele de lângă dig.

Gata cu Balcicul, hai la ferma de scoici!

Marea din vecini I

2011-06-07T04:50:00.002+03:00

Abia aşteptam să am timp să vă povestesc despre aventura din Bulgaria - unde am ajuns din întâmplare săptămâna trecută. Mă rog, nu chiar din întâmplare. Aproape de un an ţineam în mine dorinţa de ajunge la o fermă de scoici, după ce am văzut pe fb nişte poze senzaţionale. Ca niciodată, nu am făcut trasee peste trasee, nici nu ne-am interesat de cazare, nu am schimbat bani...am plecat complet nepregătiţi, dar nerăbdători şi entuziasmaţi!

Vama Veche

Ştiam doar că trebuie să ieşim pe la Vama Veche. Destinaţii? Balcic, Dalboka şi Kaliakra. Pe la 3 am plecat din Bucureşti. La intrare pe Autostrada Soarelui, îmi sare în ochi plăcuţa cu rovinieta. "Noi avem rovinietă?" Verificăm, expirase de o lună. Fuck! Intrăm în primul peco, luăm rovinietă, ne liniştim, eram în legalitate.

Am ajuns în Vama Veche: linişte, lume puţină, soare de amiază...am oprit puţin, am mancat sandvişuri pregătite cu grijă de acasă (simţul economiei cultivat de mică: cât poţi, mai mănânci şi din traistă!), am făcut pozeeee. Eu m-am bălăcit puţin până la glezne, doar era primul

canapele pe plaja din Vama Veche

contact cu marea pe anul ăsta.

Am ajuns la graniţa cu Bulgaria. Trecem doar cu buletinul, dar iar semnul cu rovinieta! La insistenţele mele, care sunt moartă dacă mă pui să comit o ilegalitate, am cumpărat iar rovinietă, dar de Bulgaria! - 25 de lei pe 7 zile, parcă. Şi...direcţia spre Balcic...prin nişte gropi......ce de gropi, dar câte gropi, 80% din drum a fost de slalom! Şi am mers şi cu băgare de seamă, că ăia sunt foarte stricţi cu limitele de viteză, care în localitate scad şi la 40 km/h. Căzuse întunericul, multe semne erau inscripţionate numai în alfabetul lor dubios, ştiam că drumul spre Balcic se face undeva la stânga şi noi dădeam numai de din astea de dreapta....Când ne pierdusem orice speranţă şi credeam că nu vom mai ajunge, am găsit Balcicul! Normal, noi am reuşit întâi să intrăm în oraş, care arată deplorabil. Noroc cu nişte indicatoare spre

liniste in Vama Veche

castel şi grădină, aşa am ajuns şi noi în staţiune.

Pe principiul "lasă că e staţiune şi găsim noi ceva de cazare", am lăsat maşina pe acolo pe undeva şi am luat-o la picior să căutăm un hotel. Era 10 seara. Misiunea nu a fost tocmai uşoară. Am neglijat faptul că nu este sezon, că puţine locuri sunt deschise şi că, în ciuda acestui fapt, locul abundă în turişti. După ce am făcut un mic sondaj, ne-am decis la un hotel fără pretenţii, aproape de plajă - până la urmă, voiam doar să dormim şi să facem un duş. Cazarea? 40 de leva sau 100 de lei. Din fericire, proprietarul rupea ceva engleză, cu tanti de la non-stop de unde ne-am luat Kamenitza (marca lor de bere) am comunicat prin sunete şi gesturi, ca-n epoca de piatră! Ne-am abandonat bagajele şi ne-am dus să ne plimbăm pe faleză - am ajuns, fără să vrem, până la castelul Reginei Maria, pe care ne propusesem să-l vedem a doua zi. După o oră de plimbare, ne-am întors la hotel, am băgat o berică, un joc de cărţi şi am căzut rupţi de somn - ne-am fi uitat şi la televizor, dar singurele chestii româneşti erau reclamele de pe Diva International!

Din viaţă :) V (fiecare zi e 13?)

2011-05-20T04:58:00.000+03:00

O noapte liniştită, o zi liniştită. Până când am descoperit că nu am apă caldă! Nu e ceva de mirare, locuiesc într-o zonă în care utilităţile par a fi incapabile să existe în acelaşi timp! Dar era musai să spăl părul, până să plec la muncă. Ce să fac, ce să fac? Noroc cu experienţa din studenţie: se ia cea mai mare oală din casă, se umple cu apă, se pune pe foc şi când ies aburi e semn că e gata! Se mai ia ceva cu coadă - nu tigaie, mai bine ibric sau cratiţă! şi apoi începe distracţia, supranumită "baia cu ibric"....:D A fost senzaţie, nu alta.

În fine, mă spăl, mă usuc la păr, mă aranjez să plec la muncă. Începe furtuna. Măi, de la un super soare s-a ajuns la nor cu tunete şi răpăială. Schimbă hainele, ia cizmele - de care sunt tot mai convinsă că mă voi despărţi abia în miezul verii.

Pe stradă, fetele naivele înotau în săndăluţe şi pantofiori - m-am felicitat pentru alegerea cizmelor. Ajung la muncă, la fel: peste tot săndăluţe. Eu le compătimeam că ştiam ce vreme e afară, ele se minunau de cizmele mele - cred că m-au invidiat după ce au plecat:)) În fine, peste o oră am aflat de ce fusese furtună: pentru ca eu să iau cizmele, pentru că am fost trimisă să caut câini otrăviţi printr-o pădure...înţelegeţi mecanismul? Dacă ar fi fost soare, mi-aş fi luat şi eu săndăluţe şi....dar vai, nici nu vreau să mă gândesc!

Normal că m-am băgat şi eu prin pădure după poliţiştii care căutau animalele. Noroi, iarbă verde - m-am felicitat iar că mi-am luat cizmele. Mare lucru nu vedeam, că era beznă şi noi nu aveam lanterne, doar lampa de pe cameră. Până la urmă am găsit ce căutam, am filmat....să plecăm cu maşina.

Dar, supriză: nema baterie! Nu ştiu cum, s-a consumat. M-am pus la împins maşina - m-am felicitat din nou că mi-am luat cizmele. Cum eforturile mele au trecut neobservate, am rugat nişte poliţişti să ne ajute.

Iar acum stau şi scriu în timp ce-mi bălăngăn pe sub masă picioarele încălţate în cizme.

Anii de liceu

2011-05-19T03:59:00.001+03:00

De obicei nu ma gândesc, nu a fost perioada mea forte. M-am distrat doar în generală şi la facultate. Dar uite că anul ăsta se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul, iar pregătirile sunt în toi!

Liceul a fost ca un duş cu apă rece - după opt ani petrecuţi în şcoala de lângă casă, cu profesori mămoşi şi colegi aproximativ prietenoşi, am ajuns la "Bastilia" -porecla liceului. Aici...totul abstract: colegii, materiile şi profesorii.

"Bastilia" sau Colegiul Naţional Alexandru Lahovari

La info ţin minte că nu înţelegeam absolut nimic, am făcut meditaţie ca să învăţ să umblu cu calculatorul! La mate - paralelă maximă, chiuleam la greu; eram singura cu media încheiată din două note plus teza - o notă de la o lucrare la care copiam ca amărâta şi o notă de la evoluţia la tablă (fază la care mă prezentam OBLIGATORIU în fustă scurtă şi scăpam "doar" cu 9). La fizică nu am reuşit să-mi impresionez profu' prin vestimentaţie. Dar nici prin prestaţie. Invariabil luam 4 ori de câte ori mă asculta, mă mai salvam la lucrările de teorie, că mereu am stat bine cu memoria! Cel mai bine mă înţelegea mama, fostă elevă a aceluiaşi prof - la fel de "strălucită" la fizică. Cu chimia m-am împăcat bine până când a devenit anorganică şi s-a mutat pe partea de real - de atunci am trecut-o în categoria ABSTRACT! Colegii - îi vedeam ca pe pitbulli! Erau competitivi şi eu nu, aşa că nu le-am stat în cale:))

Abia în clasa a XII-a m-am relaxat: ştiam ce vreau să fac mai departe (presă) şi mă gândeam doar la facultate. Aşa că nu am avut niciun regret când am scăpat de toate.

Şi uite că au trecut 10 ani de atunci. O să se facă o reuniune de liceu, cu toţi din promoţia respectivă. Deocamdată planuri peste planuri, nu e uşor să mobilizezi sute de oameni. Voiam să semnez condica fără ezitare, dar cum altfel, au ales să facă reuniunea FIX de ziua mea!

Ce să fac?....

Din viaţă :) IV (vecinii strică tot)

2011-05-19T03:14:00.003+03:00

Ce ai putea să-ţi doreşti după 15 minute de stat în frigul dimineţii, după 3 ore de mers cu trenul în interes de serviciu (nu, nu m-am mutat la CFR!) şi călcat în picioare cu "hauleu, n-am bilet" şi, una peste alta, după 13 ore de muncă? O baie fierbinte şi un somn liniştit, corect? În viaţa mea se întâmplă pe dos: apă caldă n-am din cauză că APANOVA a căşunat pe o conductă, iar somnul...hehe! Somnul mi-a fost f**** de vecinii mei care, taman în intervalul ăla cu LINIŞTE ÎN BLOC au pornit bormaşina.

Ca să înţelegeţi: dormeam în sufragerie, cu geamul deschis, uimitor de linişte şi soare, cald...BÂZZZZZZZ, BRRRRR. Înjur, scrâşnesc şi plec din sufragerie în dormitor - acolo se auzea mai încet. Adorm la loc. Deodată, BÂZZZZZZZ, BRRRRR...se mutaseră şi cretinii cu bormaşina sub dormitor. Iar înjur, scrâşnesc şi mă mut la loc în sufragerie. Din câte reţin, parcă m-am trezit tot în sufragerie, deci posibil să nu mai fi migrat.

Nu ştiu cum sunt nervii unora, dar eu, dacă dorm 10 ore din 48, fac urât. Sper, spre binele lor, să fi terminat de dat găuri.

Din viaţă :) III (fără tocuri la muncă)

2011-05-11T02:30:00.002+03:00

Credeţi că numai la Columbeni, Zăvoreni şi Boci se întâmplă chestii? La mine şi mai multe!

Acum vreo săptămână bântuiam prin blog, prin gmail, am ajuns la picasa şi...am reuşit să-mi şterg toate pozele din blog. Am zis că nu-i adevărat, am încercat toate opţiunile din calculator şi internet, nimic nu mi-a mai adus pozele înapoi :( Aşa a început operaţiunea "muncă de chinez bătrân". Mi-am amintit de câteva, le-am fixat, dar mă aşteaptă atâtea şi atâtea şi atâtea postări de (re)ilustrat.... :)

Mi-am făcut şi eu planuri cu primăvara...nu mi-au ieşit. Cât am lucrat, a fost soare şi frumos afară. Cât am fost liberă, am avut un cer negru cu ploi multe şi concurs de fulgere şi tunete. Şi nici măcar nu m-am simţit ca în "mica Veneţie" = bucureştiul plin de apă.

Într-o seară m-am aventurat la munca pe tocuri. Taman atunci s-a urcat unul pe o clădire. A trebuit să merg şi să-mi fac treaba până s-a dat jos. Trei ore de stat în picioare, a fost de vis. De atunci am revenit la bocanci.

În weekend, vecinii mei au dat iar sonorul la maxim. De obicei aşa ascultă ştirile, emisiunile...Surpriză, de data asta era o melodie foarte faină. Am avut, totuşi, un feeling şi am început să zapez. Am ajuns la Pro Tv. Normal, rula "Dansez pentru tine" şi asta era melodia aleasă de una dintre echipe. Cum de m-am gândit la altceva???

Bomboana de pe tort. În seara asta am nimerit să mă uit la un film pe TVR1. Şi am făcut bine, mi-a plăcut mult. Filmul este italian, din 2008, se numeşte "Scusa ma ti chiama amore" ( Iartă-mă, dacă-ţi spun, te iubesc!). Faza e că în filmul ăsta, acţiunea porneşte de la o fază la care eu, una, visam când eram puştoaică! Un tip bun (cum altfel, doar e italian) de vreo 37 de ani dă cu maşina (uşor, nu vă imaginaţi altceva) peste o tipă de 17 ani. Cam aşa începe povestea. Oare nu visam toate la un tip mişto, cu bani, carieră şi, binînţeles, mai matur decât puştanii de vârsta noastră? Mă rog, tipul se dovedeşte, la un moment dat, a fi un idiot - so true! Apoi revine pe calea cea bună - so not true!

Omul din greşeli învaţă

2011-05-02T06:46:00.000+03:00

Cel puţin, aşa spune un vechi proverb românesc. Tot aşa se mai spune că până nu dai cu capul de sus, nu-l vezi pe cel de jos. Şi dacă nu înveţi, asta ce înseamnă? Că treci degeaba prin viaţă? Şi că vei lua mereu aceleaşi decizii greşite?

Câţi dintre noi nu au, zis, oare, că nu vor mai avea încredere, că nu vor mai face, că nu vor mai zice, că nu vor mai avea vicii, că nu vor mai spune...

Eu, una, intru clar în categoria celor care nu se învaţă minte niciodată. De fiecare dată când o comit îmi spun: "cu siguranţă nu va mai exista data viitoare". Apoi mă amăgesc cu "de data asta e altfel". Şi vine "data viitoare" :)

Aşa a apărut, cred, şi vorba asta: "nu se mai învaţă minte odată!".

Din viaţă :) II (contaminată pentru doi ani)

2011-05-02T06:10:00.003+03:00

Ieri dimineaţă am ieşit de la serviciu pulbere....nu de beată, ci de oboseală. Am aţipit pe drum în tramvai, cu mână încleştată pe geantă. Când am coborât, abia mergeam. Până când am văzut flori...puzderie de flori! Oamenii de care scriam că-i împrăştie poliţiştii când n-au ce face aveau la vânzare liliac, mărăgritar, lalele, garoafe...o splendoare! Mi-am umplut braţele şi mi-am revenit!

Aseară am avut o filmare la o secţie de poliţie. De amorul artei, am pus mâna pe o puşcă, să stea bine la cadru. Apoi am aflat că puşca era dată cu un parf toxic, pentru depistat amprente. Baiul e că praful rămâne impregnat doi ani. Poliţistul mi-a zis să nu dau sau să iau şpagă în acest interval de timp, că las praf din ăla peste tot! Şi mi-a mai zis că ar fi bine să beau lapte - v-am zis că praful e toxic, da?

Ieri dimineaţă s-a petrecut un cutremur. Mulţi nu l-aţi simţit, că dormeaţi. Eu da, că eram la muncă. Ca de obicei, nu mi-am dat seama că e cutremur. Am crezut că cineva cară mobilă la etaj şi dă cu ea de pământ. Era mai plauzibil, nu?!

Cum am "petrecut" la nunta secolului

2011-04-30T04:00:00.003+03:00

Am reuşit să fac ceea ce nu-mi propusesem: să rămân lipită de televizor până la sărutul mirilor din celebrul balcon al Palatului Buckingham! Cum am făcut ochi, m-am târât pe canapea în sufragerie şi acolo am rămas: ce mic dejun, ce rată la bancă, ce întreţinere...:) Abia am strecurat un duş, dar cu teama că ratez sărutul!

Nu am suportat să urmăresc nunta pe vreun canal românesc. Nu aş fi înţeles nimic din cauza comentariilor lungi, plicticoase, făcute cu voci preţiose. Eu, una, m-am uitat pe Euronews. Aşa procedez de fiecare dată când vreau să înţeleg ceva dintr-un eveniment internaţional. M-am şi enervat când am văzut la o televiziune românească scris "cât crezi că va dura mariajul cuplului regal? dă sms la...". Haideţi, măi, oamenii nici nu intraseră în biserică. M-am bucurat să văd, însă, că transmisiunea nu a fost întreruptă pentru a face loc ştirii că Vîntu a fost arestat. Chiar dacă raţiunea a fost ratingul.

M-am emoţionat, am admirat, am lăcrimat, cam asta am făcut toată ziua. Nu-i de mirare că mi-a pierit orice chef de a mă întoarce la realitate:) Şi mama mea a fost puternic impresionată de eveniment. m-a sunat să-mi spună că i-a plăcut rochia, că i-au plăcut cerceii, că i-au plăcut câte şi mai câte, ca la final să exclame indignată: "Vezi, mamă, până şi Kate a făcut nunta, numai tu nu vrei să faci :)) !"

Contrar urărilor din partea cârcotaşilor , sper că nu vor divorţa, sper că nu au semnat acel contract prenupţial oribil care-l lasă pe el cu averea şi copiii, iar pe ea, fără job, sper că ea nu va fi urmărită şi analizată aşa cum a fost Lady Di, sper că el nu va fi un mitocan, sper să fie un cuplu de poveste, ce să mai!

Cu mulţi ani în urmă citeam într-o revistă că Lady Di a fost declarată cea mai elegantă femeie din lume. Nu ştiam cine e Lady Di, dar mi-a rămas în memorie ideea. Într-o zi, butonând la televizor, am văzut titrat pe toate canalele de ştiri: Lady Di 1 iulie 1961-31 august 1997. Mi-am adus aminte de articolul din ziar şi am înţeles că cea mai elegantă femeie din lume murise. Am plâns. Apoi am început să urmăresc tot felul de documentare, de filme, interviuri, să citesc...aşa am descoperit-o pe "prinţesa inimilor".

Din viaţă :) I (natura ignorată)

2011-04-27T23:03:00.003+03:00

La capitolul ăsta intră bazaconii :) văzute, închipuite, renegate.

Nu mi-aş fi imaginat să văd în vestiarul unei săli de sport, ce-i drept imediat după Paşte, un pachet cu o felie uriaşă de cozonac asortată cu ouă roşii:)

Cum s-a terminat cu Postul Paştelui, casele de căsătorii au fost luate cu asalt. Se vede treaba că românii au fost nerăbdători "să se ia"!

Să plâng sau să râd când îi văd pe oamenii cu motocositoare? Mai nou se chinuie să distrugă şi firicelele de iarbă şi păpădie crescute printre şinele de tramvai. Şi apoi toarnă pietriş, ca să se asorteze cu asfaltul gri, cu blocurile gri, cu zidurile gri...Mă doare sufletul când văd iarba spulberată fără milă, mă dor urechile de la zgomotul pe care-l fac şi mă enervează că nu se gândesc să asfalteze, mai degrabă, vreo stradă din categoria "unde mi-am rupt maşina-n două".

Îmi place în parc: alergi, te plimbi, te joci, caşti ochii...mai nasol dacă eşti fată şi mergi singură. Este imposibil să nu apară vreun crai care să te întrebe: "singurică, singurică? deranjez?".

Tot legat de parc...detest sămânţarii. Oamenii ăia care se înarmează cu seminţe de dovleac şi floarea soarelui şi cum pun piciorul în parc încep să mestece şi să scuipe. Bine, sămânţarii sunt pretutindeni, dar când îi văd în parc mă apucă piticii. De multe ori am evitat să stau pe o bancă pentru simplul motiv că în faţa ei era un covor de coji. Bleah! Tare aş vrea să se pună în aplicare amenzile alea pentru nepăstrarea curăţeniei. Sau sămânţarii prinşi să primească mături şi...la treabă cu ei. Aveam aşteptări că gardienii ăia plătiţi din parcuri vor face ordine. Dar ce te faci când ei patrulează aliniaţi, cot la cot, cu pungile de seminţe desfăcute şi mestecă şi scuipă de parcă ar ieşi ceva din cojile răspândite pe alei?

Bărbaţilor care se plâng că ale lor iubite sunt prefăcute şi manipulatoare le povestesc următoarea (se citeşte cum se scrie!): ea, la aproape 30 de ani, la telefon cu iubitul: "Ţe faţi, iubi? (...) mmmm, da, îhmmmm (...) iubi, am fost la un magazinel si am văzut o futiţă foaaaalte fumoasăăăăă! îhmmmm, Da, iubi, mi-a plăcut supel muuuuult! Ela o futiţă cum vleau si euuuuu, iubiiii". Dacă n-ai în casă aşa ceva, bucură-te în sinea ta şi taci, nu te mai plânge!

Vorbe din trecut

2011-04-27T04:53:00.002+03:00

Paştele acesta a fost deosebit, deja v-am spus. În plus, am avut vreme frumoasă, cum n-a mai fost de câţiva ani. Aşa că am mers la ţară, la iarbă verde, aer curat şi o linişte să te doară urechile! (mergeam şi dacă ploua, oricum). Am găsit un câmp plin de păpădii, copaci în floare, verde peste tot.

La mine la ţară n-ar fi nimic fără bunici. Ei au ales să rămână acolo, în colţul de rai, cum obişnuim să-i spunem. Ei au ales să facă o nouă casă acolo - pentru noi. Tataie s-a dus acum vreo trei ani, cred. Mamaie nu mai merge la ţară fără noi, îi e urât singură. Bunicii mei au fost un exemplu de cuplu cum rar mai găseşti. Se completau atât de firesc, de natural. Şi nu este vorba de obişnuinţă, sunt oameni care trăiesc zeci de ani împreună şi nu se asimilează. Dar ei...formau un tot:)

De câte ori merg la ţară scotocesc peste tot. Mereu găsesc ceva vechi, încărcat de amintiri. Acum m-am uitat pe albume cu mamaie. Poze vechi, cu oameni care nu mai sunt sau care fac parte din copilărie, poze alb negru fascinante, ale căror poveşti numai mamaie le ştie. Şi am găsit nişte agende şi un caiet. Agende din anii 90 încoace, pline de însemnările lui tataie. Am început să citesc de curiozitate şi am descoperit că avea obiceiul să noteze orice îi atrăgea atenţia sau nu...pentru evidenţă - şi nu ştiam eu cu cine semăn! Multe însemnări făceau referire la "colţul de rai". Dar pentru el era "staţiunea". Nu avea nevoie să meargă în nu ştiu ce locuri, să viziteze, să se relaxeze. "Staţiunea" a fost mereu sufletul lui. Alte însemnări erau despre pensie, despre datorii, despre materiale pentru casă...

colţ de rai/staţiunea

Revenind la relaţia cu mamaie, pe o pagină am găsit scris ceva de genu': "Azi a fost ziua Dinicăi. A împlinit 54 de ani. Ne-au vizitat copiii la staţiune. A fost o zi bună. La mulţi ani, dragă Dinica!". I-am citit şi bunicii, a început să plângă, sărăcuţa. Eu m-am ţinut cu greu tare. Dar mă întreb: care bărbat mai scrie într-o agendă, de ziua soţiei, "La mulţi ani, dragă..."?

P.S. nod în gât

Tradiţia mea de Paşte

2011-04-27T03:27:00.001+03:00

Hristos a înviat! Am revenit la muncă, după vreo patru zile de stat acasă. Ca la fiecare întoarcere în Capitală, mă întreb ce caut eu aici:) Dar o să treacă. Trebuie să fiu recunoascătoare pentru că am avut un Paşte minunat!

Anul acesta am vopsit ouă...pentru prima dată! Da, cam târziu, dar până acum n-a fost nevoie, le făcea mama care insista, în fiecare an, să-mi dea şi mie pe puţin 20. Anul ăsta cu greu am convins-o că nu mai am nevoie, pentru că am făcut şi eu. Toate roşii, au ieşit destul de bine:)

O altă reuşită a fost vinerea mare. Am prins slujba de prohod, care mi-e foarte dragă. După atâţia ani, la mine în familie încă se respectă nişte obiceiuri. Unul din ele este mersul la biserică, măcar la marile sărbători. Cum ziceam, am prins slujba din vinerea mare, eveniment ratat în ultimii ani din cauza serviciului. Vinerea dinaintea Paştelui aduce aminte de ziua în care Iisus a fost răstignit şi îngropat. Credincioşii aduc flori la biserică, trec de trei ori pe sub o masă, care simbolizează catafalcul lui Iisus şi cântă Prohodul. La final înconjoară biserica de trei ori (depinde de biserică, se face şi o singură dată) - pentru fiecare zi petrecută de Mântuitorul în mormânt. Acum am reuşit să fac toate acestea.

Am ratat, ce-i drept, joia mare sau Denia celor 12 Evanghelii - o slujbă în cadrul căreia se îngenunchiază de 12 ori, dar de altfel spectaculoasă.

Sâmbăta, normal, se petrece în linişte şi relaxare. Eu m-am plimbat prin parc şi am făcut poze, nu am mereu ocazia să fac asta când merg acasă. Dar am reuşit să dorm o oră înainte de slujba de Înviere. Asta e altă tradiţie a noastră: dormim ca să putem rezista la slujbă, care nu se termină odată cu luatul luminii. Acela este numai începutul. Am luat lumină, am dus-o acasă, apoi m-am întors la biserică. În anii trecuţi, slujba ţinea până la 4 dimineaţa. Acum au mai scurtat-o :) Slujba a durat până la ora 3, după care oamenii s-au călcat în picioare ca să prindă "paştele" - aşa zicem la pâine înmuiată în vin, un fel de anafură specială! La biserica de care aparţin acasă totul e cât de cât organizat: se pun bucăţi de pâine în mai multe vase, se stropesc cu vin şi se sfinţesc; la finalul slujbei sunt oameni care pun "paştele" în pahare de unică folosinţă şi le împart. Fiecare om primeşte un pahar, dar lumea tot se calcă în picioare - pentru că, nu-i aşa, românilor le place îmbulzeala. "Paştele" are aceeaşi regulă ca şi anafura, se ia pe nemâncate (un alt motiv pentru care dormim este că, de când ne trezim şi până la 4 dimineaţa nu mai mâncăm nimic, întâi luăm "paştele"). La 4 dimineaţa eram acasă şi....ne aşezam la masă, cu rudele apropiate. Aşa facem noi de când mă ştiu: prima masă de Paşte e la 4 dimineaţa, în familie. Abia apoi urmează somnul:) Ideal ar fi fost să mergem şi la "a doua înviere". În ziua de Paşte, la ora 12.00, Arhiepiscopia Râmnicului a organizat o slujbă în cadrul căreia Evanghelia a fost citită în 12 limbi. Ei, slujba asta n-am reuşit s-o prind până acum. Poate la anu'!

În rest, ca la toată lumea: mese peste mese, îmbuibeală maximă şi voie bună!

În schimb, eu n-am fost niciodată la discotecă în noaptea de Înviere; sau de Prohod; sau de Crăciun. Pentru mine, se exclud din start! Nu o să înţeleg niciodată ce-i cu nebunia de a bate cluburile de sărbători:)

Pentru nopţi albe

2011-04-14T04:21:00.002+03:00

Momentan sunt marcată de insomniile avute în ultimele două nopţi. Atât de marcată, încât beau pepsi, ceea ce, în mod curent, nu se întâmplă. Nu beau cafea, nu beau cola/pepsi şi nici ceai negru - pentru simplul motiv că-mi pot alunga somnul doar cu gândul!

Ei, dar când e să-l chem la mine, atunci este o maaareeee problemă. Cum ziceam, insomnie cumplită. Am încercat să stau în pat cu ochii închişi, doar doar o să obosesc; m-am uitat la televizor - altă dată dădea rezultate, îmi oboseau ochii, acum nimic (mă rog, erau umflaţi ca la broască, dar nu mi se lipeau pleoapele decât în sus!); am încercat să mă relaxez, să inspir şi să expir în toate chipurile - de unde, mă agitam mai rău. Apoi mi-am adus aminte de un joc al minţii din copilărie, când, pentru a fi sigură că visez frumos, îmi imaginam că sunt un personaj din desene sau din poveşti. Din păcate, nu a funcţionat :(

Acum, ori de vină sunt grijile pentru trecut, prezent şi viitor care mă bântuie fix când am chef să dorm. Ori un ceai care se voia a fi "pentru un somn liniştit", dar cred că am greşit doza. Sau faptul că imaginaţia mea suferă pentru că nu prea mai găsesc nimic pur şi frumos în care să mă abandonez. Deci Tudor are dreptate, mai avem nevoie de basme. Iar din punctul ăsta de vedere, sunt o norocoasă: acasă mă aşteaptă o bibliotecă plină.

Vă mai aduceţi aminte? :)

Cum să spui că-ţi pare rău

2011-04-14T03:40:00.001+03:00

Pare destul de simplu de tranşat: dacă ai chef sau simţi îţi ceri scuze, dacă nu, nu. Dar am persoane apropiate faţă de care, dacă îmi recunosc greşeala, e ca şi cum mi-aş bate singură cuie în talpă! Pe modelul: tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Cunosc şi oameni care apreciază cea mai simplă exprimare a regretului. Şi mai sunt cei care nu dau doi bani. Trebuie găsit un moment potrivit; dar trebuie să alegi şi persoana care chiar ar aprecia mustrarea ta de conştiinţă.

Cele mai enervenate situaţii sunt, cred, cele care implică persoane necunoscute. Cele mai banale sunt ciocnirile accidentale pe stradă. Se întâmplă, din neatenţie, de la aglomeraţie. Eu mereu zic "scuze", că sunt sau nu "de vină", dar de puţine ori şi aud asta. Şi mi se pare că "scuze" e prea mult, că ar trebui să zic acel sec "pardon", care transmite şi "băi, tu eşti de vină". Dar nimic, mereu îmi iese "scuze", de parcă mereu ar fi vina mea. Săptămâna trecută am păţit-o la un concert, unde am mers să fac un material. Operatorul stătea în picioare că aşa avea vizibilitate, eu din obişnuinţă. Şi vine la mine o domnişoară revoltată, că nu vede de noi. Am reacţionat imediat, cu cea mai umilă moacă posibilă: "Oh, îmi cer scuze, nu mi-am dat seama. Rezolv imediat". Mă aşteptam la o reacţie la fel de împăciuitoare ca a mea. Când colo, se încruntă la mine şi mi-o trânteşte: "Păi da, vă cereţi scuze, dar stăteaţi aşa, în faţa noastră". Am rămas perplexă. Am şuierat printre dinţi: "Helloooo, am fost amabilă". Apoi m-am gândit că nu dă bine să fiu agresivă...:)

Ideea e că, cel puţin la necunoscuţi, "bine" şi "pardon" sunt suficiente. "Bine" în cazul în care sunteţi rugat să vă daţi la o parte şi "pardon" dacă i-aţi dat una din greşeală, de exemplu! "Scuze", mult mai personalul "îmi cer scuze" merg la cunoscuţi, dar atenţie la situaţie, nu faceţi risipă. Iar "îmi pare rău" şi supremul "iartă-mă" sunt de folosit numai în situaţii excepţionale, când aţi dat rău de tot cu bâta-n baltă.
Obişnuiţi să vă cereţi scuze?

De ce mă enervează bărbaţii

2011-04-11T04:55:00.002+03:00

Să mă iertaţi! Aş avea un mic bilanţ:) Aşadar, de ce...

Pentru că se pretind maturi, dar în sufletul lor rămân adolescenţi! E un lucru bun să treci prin viaţă minimalizându-ţi problemele, nervii, obstacolele. Dar când îl iau în braţe pe "nu ştiu", "nu pot", "n-am chef", "nu am dispoziţie, stai să-mi vină", "încă un joc pe calculator", iar treburile bat la uşă, ne vine să le dăm o bătăiţă la fund, nu???

Pentru că sfaturile de la consoartă li se par cicăleli, iar vorbe de duh spuse din inerţie li se par sfaturi. Dragilor, treziţi-vă, nu există prieteni câştigaţi după un pahar sau după ani de lucrat la un loc. Sau după un zâmbet superficial. Dacă nu vă băgăm în seamă, avem toane. Dacă vă dăm atenţie, vrem să vă controlăm. Ce diabolice!

Pentru că "tot ce ţine de casă - piaţă, spălat, dat cu aspiratorul, şters praful, gătit - este responsabilitatea femeii". Atribuţii programate genetic, nu aşa! Păi bine, asta e dilemă veche, dar trăim alte timpuri, pe naiba. Nu vă mai putem ţine ca pe handi, puteţi şi voi să faceţi treburi din astea "femeieşti". Şi din pură iniţiativă, nu la îndemn. Adică daţi roată ochii, vedeţi ce nu se potriveşte în peisaj şi faceţi! Replică: "De când e lumea, femeile s-au îngrijit de casă, de copii, iar bărbaţii s-au dus la vânătoare şi la război". Duceţi-vă:))

Pentru că orice pipiţă programată să zâmbească pentru atenţie sporită le suceşte minţile şi îi pun eticheta de "fată bună, de treabă", iar tu, care îi stai la bine şi la rău, vrei să-l manipulezi. Tu capeţi onoranta etichetă de "vrei să mă ţii sub papuc, nu? nu ai să vezi aşa ceva".

Pentru că se cred indispensabili, puternici, iar pe noi ne consideră, pe lângă cele spuse mai sus, slabe de înger şi neputincioase şi, cel mai important, incapabile să răzbim în viaţă fără ei. Munca noastră nu e ca a lor, efortul depus de noi nici nu se compară, experienţa noastră de viaţă tinde spre zero şi, la un mic calcul, aveam şanse să eşuăm dacă nu apăreau să ne salveze. Săracă iluzie a cavalerului pe cal alb!

Pentru că atunci când sunt la nevoie, devin docili, umili, drăgăstoşi, adevărate aspiratoare de afecţiune, şi dau ocazia celor în care mocnesc instincte materne să-şi reverse toată atenţia şi dragostea posibilă asupra lor. Miau!!! Dar când le este bine....devin iar egoişti, insensibili, calculaţi şi plini de raţionamentul gâştii. Hrrrr! Păi şi nu-ţi vine să îl ţii sub papuc niţel? La propriu!

Pentru că nu aud ce spui tu, dar înţeleg ce vor ei. Nu cred că mai are cineva pretenţia să i se citească dorinţele în ochi. Aşa că vorbim răspicat, lăsăm bileţele, facem grafice ca să ne facem înţelese. Reluăm idei, ţinem minte orice detaliu pentru a putea da, nu-i aşa, exemple. Degeaba! Ei nu aud, dar înţeleg. Ceva ce n-are legătură cu ce ai încercat să explici. Iar de exemplele tale s-a ales praful - "sigur, ţii contabilitatea,îţi umpli mintea numai cu prostii".

Pentru că nicio tortură medievală nu i-ar determina să spună "îmi pare rău, am greşit". Nici pe noi, ce-i drept. Dar măcar nu jucăm "să alergăm în jurul cozii". Să vă explic, de la ei am învăţat regulile: el face/zice ceva; te deranjează; îi semnalezi că te deranjează; nu-ţi dă dreptate; mai mult, nu înţelege! şi reia ce i-ai spus, bineînţeles altfel, de unde reiese că eşti o nebună; insişti cu explicaţiile, ca să te faci înţeleasă; se enervează; te enervezi; ţipă; ţipi; şi vine lovitura de graţie: te acuză că nu se poate discuta cu tine:)) că mereu ai o problemă şi ceva de reproşat; îi spui că nu a înţeles, vrei să-i explici; îşi dă ochii peste cap; şi reia ce i-ai spus, bineînţeles altfel, de unde reiese că eşti o nebună. Şi orice ai face, te va abate mereu de la ceea ce te-a deranjat, pentru că de vină eşti tu că te-ai supărat că a zis/a făcut ceva. Recunoaşteţi tiparul???

Şi exemplele nu se opresc aici:)

PS: culese din casă şi de la vecine

Florile, zarzavaturile şi poliţia comunitară

2011-04-11T03:54:00.001+03:00

Toţi suntem obişnuiţi cu comerţul de la colţul străzii, din staţiile de RATB (cei din Bucureşti), parcuri, concerte, ce să mai, de pe unde se poate! Având în vedere că mereu avem tendinţa să ne furăm între noi, n-aş băga mâna în foc că ce pot cumpăra dintr-un loc igienizat, aprobat, lăudat etc. e mai de calitate decât marfa similară expusă, umil, pe o tarabă, să zicem.

Pe o stradă în apropierea blocului în care stau, în fiecare dimineaţă, se pune de-o piaţă ambulantă. Oamenii vând de la flori şi zarzavaturi la legătură până la şosete de lână. Cum nu am o piaţă în imediata apropiere, îmi convine să iau ceapă verde, salată sau ridichii de la ei, că sunt mai ieftine şi par mai naturale decât în magazine. Şi flori iau de la ei, pentru că găsesc şi altceva în afară de trandafiri, crizanteme şi crini imperiali. Mie îmi plac florile de ţară, gen narcise, zambile, lalele :)

Ei, dar am o problemă cu poliţiştii comunitari. Mereu vin şi-i izgonesc pe oameni, fix atunci când vreau să-mi iau o lalea şi o legătură de pătrunjel. Şi să-i vezi pe toţi cum îşi îndeasă la loc urzicile în sacoşe mari de rafie şi o iau la picior. Sunt oameni sărmani, se vede pe ei, nu se îmbăgăţesc din asta. În schimb, n-ai loc pe trotuar de maşini. Dar pe alea nu le vede nimeni. Şi nici talciocul fix din centrul Bucureştiului - cât e vara de lungă, nu te poţi mişca de ţiganii care vând marfă din compexul Europa. Şi ăsta e invizibil pentru domnii poliţişti.

Caz: Duminică dimineaţa, un poliţist, pus să le zgornească pe băbuţele care vindeau buruieni de sezon, s eplimba prin faţa lor sobru, cu mâinile la spate şi piept bombat. Ele stăteau cu sacoşele în spinare - "plecăm, nu plecăm, ne amendaţi au ba...". Şi le zice: "Azi e duminică şi nu vreau să spuneţi că sunt rău".

Păcate alimentare

2011-04-09T06:40:00.000+03:00

De ceva timp mă lupt cu obiceiurile culinare pe care le-am moştenit. Pur şi simplu nu se mai potrivesc cu metabolismul, cu vârsta şi, de ce nu, cu ritmul de viaţă. Nu ştiu dacă diger lent, dar sigur depun la greu. Sunt o egoistă care transformă aproape orice într-un mic depozit pentru sine. De exemplu, mănânc din plin anul ăsta, la anul voi avea "aripioare" şi "gogoşele"! Uitându-mă înapoi, am renunţat, totuşi, la câte ceva: prăjelile sunt rare, şi alea într-un strop de ulei, dulciuri moderat (aş zice, dar nu pot trăi fără ele), mezeluri (de aproximativ o lună, cică toate sunt toxice).

Mâncam slăninuţă, jumări, ouă prăjite, pâine cu unt plus orice fel de "topping"! Dar eram în creştere, nu se vedea. Treptat le-am mai eliminat eu, dar nu sunt drastică. Nici în creştere nu mai sunt! Aş vrea să pot consuma din belşug fructe şi legume, dar aici nu am o tradiţie. M-am împăcat greu cu legumele, încă mai am verdeţuri pe lista neagră: loboda, urzicile, spanacul. Iar fructele...sunt o chestie rarisimă. Peste tot scrie că mărul taie pofta de mâncare. Mit testat şi infirmat! La mine o creează şi o adânceşte.

Ziceam de vârstă....dap, încă un argument ca să o las mai moale cu alimentele preferate. Sau să le exclud de tot?

Cât despre ritmul de viaţă, ar pune în încurcătură orice nutriţionist. Nu numai că îmi este imposibil să iau trei mese pe zi, dar este exclus ca ultima masă să fie la ora 18.00/19.00.

Un instructor de la sala la care merg (nu ştiu dacă am povestit asta) mi-a zis că mişcarea trebuie însoţită de dietă. Sunt de acord, dar oameni suntem. Şi cu păcate. Cum zicea? "n-ai făcut nimic dacă scapi în oala cu ciorbă"; sau "cartofi părjiţi cu maionează...haha".

Acum sunt într-o perioadă de....detoxifiere! Mă rog, ţin post. Dar cum timpul nu permite numai salate, te mai amăgeşti cu nişte soia, o mâncare gătită sau un cartof.

Într-o perioadă renunţasem la pâine. Dar mâncam de trei ori pe zi. Meniu în cantitate moderată, dar combinată. Câte puţin din fiecare. Slăbisem. Dar m-am ales şi cu o anemie mare, de apoi m-am îndopat cu fier.

Cum s-o mai dai?

Cadou de aprilie

2011-04-09T05:31:00.002+03:00

Pe modelul "oamenii deştepţi răcesc vara" (sau, extrapolând, când se încălzeşte vremea), cred că m-am procopsit din nou cu o viroză. E nasol şi doare, mai ales că sunt la muncă.

Mă gândeam, vorbind cu un coleg din liceu, că ar trebui să fie interzis prin contract să vii la muncă atunci când eşti bolnav. Eşti ameţit, îţi scapă toate din mână, abia te târăşti, simţi că te dor toate şi nu ştii dacă ai dormit strâmb sau ai făcut febră musculară de la stat pe scaun, capul îţi vâjâie, parcă simţi că te ia şi febra, ochii te dor şi eşti "mârâit"? Semn clar să stai acasă, nu să mergi la muncă. Doamne fereşte, dacă îţi contaminezi şi colegii? Că de aia e aşa de populară viroza asta!

Vă mai aduceţi aminte de isteria gripei porcine? Ce vremuri....cum îţi curgea puţin nasul, cum tuşeai, erai făcut pachet, trimis acasă şi interzis la birou cel puţin o săptămână!!

Ei, şi ca şi cum n-ar fi de ajuns că sunt în reluare şi că mă dor toate, am fost la o mică acţiune cu cei de la Garda Financiară. Au mers să verifice un restaurant, au găsit nişte probleme, aşa că s-a cam dus cu cinele liniştite. Numai că un client şi invitaţii lui nu s-au dat duşi cu una, cu două. Ne-au luat la rost, ne-au acuzat că le stricăm petrecerea, apoi s-au pus pe înjurături ca la uşa cortului. Cum era? "Bomboana de pe tort?" Asta am primit şi noi, fix în moalele capului, numai că erau dropsuri. Tari ca piatra, prima dată chiar am crezut că ăia au dat cu pietre. Şi două m-au nimerit. Şi au fost date cu sete.

Vremea surpriză

2011-04-06T05:56:00.000+03:00

Aş vrea să simt odată că a venit primăvara. Pomii au început să înflorească şi păsările fac gălăgie. E un semn bun, nu? Dar nu am renunţat la cizme sau la paltoane. Mă bucur la fiecare rază de soare, dar încă tremur la gândul că m-aş putea uita pe geam şi aş vedea că ninge! Acum vreo două ore a plouat. Oare cu ce va veni mâine vremea? Sunt pusă în dificultate, aş vrea să-mi arunc hainele de iarnă în valiză şi să le scot pe cele de vară. Că aşa e în chirie, nu ai loc să-ţi etalezi toată garderoba. Eu, una, jonglez cu nişte valize uriaşe:) Şi am probleme de fiecare dată când plec la muncă: scot capul pe geam, consult site-urile de meteo, abia apoi îmi aleg hainele- mereu nepotrivite pentru vremea schimbătoare.Cred că primăvara va veni de Paşte, când eu mă voi retrage în cele câteva libere la ţară:)

Spirit!

2011-04-06T04:59:00.000+03:00

Ce o să vă spun pe scurt n-are legătură mai cu nimic, dar m-a făcut pe mine să râd....la primele ore ale dimineţii. La capătul tramvaiului 41 din Bucureşti (pe lângă Casa Presei) stau mulţi şoferi cu microbuze care fac naveta şi până la Ploieşti. Fie seară, fie dimineaţa, îţi urlă în urechi staţiile, doar doar te răgândeşti, deviezi din drumul tău spre muncă sau spre ce-o fi şi te urci în microbuz! Acum vreo două dimineţi tot urlau: "Baloooooteştiiiiiii! Cine merge la Baloteştiiiiiiii? Mai avem loooooocuri! Primul microbuz pleacă în 10 minute. Baloteştiiiiiiii". (Baloteşti este o localitate din Ilfov). Doi puşti care treceau prin zonă.

- Auzi, hai să mergem la Baloteşti, e super ofertă!
- Da, Baloteşti, ultima şansă!
- Dacă nu mergeţi acum, dar acum, la Baloteşti, nu ştiţi ce se întâmplă!
- Ce rataţi...
- Hai, îndrăzniţi, luaţi microbuzul de Baloteşti!
- Grăbiţi-vă, timpul expiră!

Au făcut super caterincă:))

Atenţie la bigudiu!

2011-04-05T04:17:00.000+03:00

În urmă cu vreo două săptămâni am intrat într-o bancă, aveam nişte treburi de rezolvat. De felul meu, dau ochii roată, mă zgâiesc şi analizez. Şi mi s-a pus pata pe gardian - o femeie trecută de 40 de ani, durdulie, cu parul făcut permanent, care stătea în uşa băncii şi se uita în zare. Şi se mai strâmba din când în când, apoi iar cădea pe gânduri. La un moment dat, o funcţionară a chemat-o să o ajute cu nişte copii xerox, dar femeia-paznic nu a ştiut cu ce se mănâncă şi s-a amărât. Şi eu mă gândeam: "Oare ce calificare are femeia asta ca să fie gardian într-o bancă????". Zău aşa! La fel am văzut şi în metrou: era o femeie trecută de 50 de ani. Slabă moartă, cu părul musai permanent, se plimba agale de la un capăt la altul al garniturii. Ce pot face ele??? Să zicem că un bărbat mai inspiră cât de cât un sentiment de protecţie, dar o femeie aflată la vârsta a doua, fără niciun fel de pregătire, la care, când te uiţi, te întrebi oare unde-i şorţul de bucătărie....

Război caloriilor

2011-04-05T03:29:00.001+03:00

De câţiva ani tot spun că trebuie să fac ceva ca să dau jos nişte kilograme nedorite. Uşor de spus, dar....nu pot să merg pe role, nu ştiu să înot foarte bine, nu pot să merg pe bicicletă, nu îmi place să alerg prin parc, nu practic niciun sport. Aş merge pe jos oricât, dar în rest sunt o persoană sedentară (în ciuda job-ului). Am avut şi o dilemă: oare să merg la aerobic sau la fitness? Apoi ba că n-am tricouri, ba n-am pantaloni pentru sală, ba n-am adidaşi. Şi aşa trecut-au anii, eu m-am făcut mare...

Dar gata, de săptămâna trecută am aruncat mănuşa. Îmi vreau măsura S înapoi, nu mai vreau să renunţ la hăinuţele "care mi-au rămas mici" şi nici să cad în depresie că nimic nu mi se mai potriveşte (mă rog, atunci sufăr de lipsă de inspiraţie la garderobă). M-am înscris la o sală unde să ţopăi şi să alerg alături de alţii. Altfel nu pot să lucrez.

Nu mai am ambiţia de la 18 ani. Atunci păstram un jurnal şi-ami amintesc că aveam însemnări de genu': "am mâncat cam mult şi am făcut burtică. nu-i problemă rezolv cu 50 de abdomene. vreau să arăt bine la banchet". Peste câteva zile: "am dat burtica jos, trebuie să mai fac exerciţii cu gantere". Nu-i glumă, chiar aşa am scris...şi aşa am şi făcut. Tinereţea asta:))

Sala la care merg arată foarte bine. Şi cursurile îmi plac, sper ca programul să-mi permită să merg cât mai des. Şi sper să şi am rezultate. Deşi, unul dintre antrenori, în încercarea de a mă determina să mai dau câteva milioane în plus pentru nişte ore de antrenament personal, mi-a spus că am slabe şanse să arăt cum vreau doar dupa şedinţele de aerobic. M-a luat cu dieta, cu exerciţii de tot felul....Ce-i drept, după un antrenament demonstrativ cu el, n-ai fi putut face deosebirea între faţa mea şi un rac fiert:))

Deocamdată vreau s-o iau uşor. Şi sigur voi reuşi să slăbesc fără să-mi angajez un antrenor personal. Despre dietă...mai vedem, mai degrabă aş încerca un nutriţionist, care să-mi facă un regim în funcţie de preferinţele mele culinare şi de program.

Şi mai e ceva. Azi am aflat sigur că trebuie să dau jos 9 kilograme. Vă voi spune după o lună ce progrese am făcut. Ţineţi-mi pumnii!

Tupeu de...Severin

2011-03-25T05:51:00.000+02:00

Politicienii noştri au tupeu, asta o ştim cu toţii. Orice ar face, indiferent de ce li se întâmplă, se spală pe mâini şi susţin sus şi tare că nu e de la ei! Acum, în ograda ţărişoare noastre, a mers cum a mers: sunt prinşi cu mâţa în sac, clar a fost o înscenare. Indubitabil! Au fost prinşi în flagrant luând mită - versiunea este, invariabil, aceeaşi: "nu am luat, dom'le, mită, îmi recuperam un împrumut". Puţin scandal mediatic, splălare de rufe în public, dezvăluiri senzaţionale şi ruşinea se spală, iar politicienii merg mai departe cu capul sus. Dar cu Parlamentul European Nu te pui! În loc să te retragi cu umilinţă, te încăpăţânezi mai ceva ca scaiul în lâna oii şi pui placa: "a fost o înscenare, totul a fost scos din context". Iată că PE ne dă o adevărată lecţie de etică şi de bun simţ în cazul Severin. Aşa da!

"Debate"

2011-03-21T04:59:00.001+02:00

Nu ştiu de ce, m-am apucat să citesc un articol banal -"Facebook renunţă la butonul de Comment. Vezi modificările". Subiectul: nu mai dai click ca să-ţi apară comentariul, ci "enter". M-au distrat, însă, reacţiile la articol.

alezz

Najpa fara butonul Comment!

Ca daca mi'e lene sa ma intind pana la tastatura sa apas enter?? Sfantul MOuse ma ajuta enorm! Aiurea, dar asta e..

paul

mi se pare buna ideea

ti.e lene sa te intinzi pana la tastatura?... abstract! da comment'urile le scrii vocal? nu de la tastatura? =)))

nea costel

destept mai esti

Dar de scris commentul, cum il scrii? din mouse???

Bogdan

sau..

Sau butonul "who cares".......

Subscriu la ultimul!

Mizerii

2011-03-21T04:43:00.001+02:00

Anul trecut am încheiat socotelile cu un job unde aproape zilnic m-am lovit de birocraţie, gândiri haotice şi mentalităţi de genul: "ordinul se execută, nu se dicută". Până aici, nimic deosebit. Dar finalul a fost cel care m-a umplut de scârbă.

Mi-am dat demisia, dar mi-am luant angajamentul că îmi voi termina toate treburile, chiar şi după ce îmi expiră preavizul. Se întâmpla în preajma Crăciunului, deci cam de Revelion urma să pun punct. Fix în ziua în care mi-am băgat preaviz s-a nimerit să iau şi prima de Crăciun. M-am dus la HR să încep formalităţile de încetare a contractului. Cum au aflat că îmi dau demisia, au început să se umfle.

- Ţi-ai luat prima?
- Da
- Păi nu trebuia, s-o aduci înapoi.
- De ce????
- Pentru că îţi dai demisia.
- Aşa, şi? Ce legătură are una cu alta?
- Păi pleci din acestă instituţie, deci nu mai ai dreptul la primă.

- Staţi puţin, dar sunt încă angajată aici, contractul mi se termină peste două săptămâni, aşa că am tot dreptul la primă.
- Prima se acordă pentru fidelitate, iar tu părăseşti compania.
- ... (eu mută)
- Nu pot să cred aşa ceva. Păi dacă încă lucrez aici....Şi dacă îmi dădeam cu acordul părţilor şi plecam fix acum, ce făceaţi, veneaţi după mine?
- Aceste asunt regulile, nu aveţi dreptul la primă. Unde sunt banii?
- La mine în birou.
- X (către o colegă), du-te cu domnişoara şi adu banii. (mă rog, era vorba de bonuri cadou în valoare de 200 de lei)
- ... (eu şocată)

Am fost escortată până la birou şi obligată să returnez prima. Ulterior am vorbit cu toţi şefii, inclusiv cu directorul general. S-au arătat înţelegători, dar nu mi-am recuperat prima. Ce era să fac? În sinea mea, le-am burduşit tuturor frigiderul :(

Cu o scârbă tot mai mare m-am ocupat şi de procedurile de lichidare - birocraţie maximă. După vreo trei luni am reuşit să le returnez telefonul, pe care nu l-am mai utilizat de când mi-am dat demisia. Ei bine, predarea m-a costat 8 lei. De ce??? Pentru că idioţii nu mi-au oprit abonamentul în momentul în care mi-am dat demisia. Nuuuu, la ăla mai aveam dreptul, chiar la două luni după ce am "părăsit" compania. Nu e vorba de bani, ci de lipsa de fair play.

PS: deşi au trecut trei luni de la evenimentul cu pricina, m-am abţinut să scriu acest material fără cuvinte obscene.

Dacă lenea ar durea,

2011-03-20T06:23:00.003+02:00

mulţi ar ţipa...sau ceva de genu'! În general ascult, tac şi încerc să iau oamenii ca atare- cel puţin, asta intenţionez. Dar acum simt că nu pot ţine numai pentru mine un episod...hilar şi bizar, să zicem.

Nea' Gigi conduce. Nea' Sile filmează. Ce au cei doi în comun? Lucrează noaptea şi sunt comozi din cale-afară. Deşi noaptea nu se compară, ca volum de muncă, cu ziua, cei doi sunt veşnic nemulţumiţi de turele lor de noapte. Nea' Gigi are reguli clare: el nu se deplasează la "orice bălărie", nu înţelege de ce nu e consultat înainte să fie trimis undeva (pe modelul "vrei sau nu?") şi mereu pleacă de la premisa: "aaa, locaţia aceea e prea departe, sigur nu mai găsim nimic, mergem degeaba". Nea' Sile nu are reguli stricte, ci dureri periodice: de spate, de cap, de mână, de ochi, de picior, de orice. Mereu se plânge de ceva, e veşnic obosit şi, bineînţeles, nemulţumit.

Să ne înţelegem, cei doi lucrează, în medie, jumătate din timpul petrecut la muncă. Restul...se doarme:)

Ei, dar s-a trezit Franţa să atace Libia. Apoi s-au trezit şi alte ţări. Iar nea' Gigi şi nea' Sile s-au trezit că au sarcini suplimentare - care nu exced fişei postului, doar că s-au suprapus peste ..."restul de somn".

Gigi: Trebuie să umblu prin tot oraşul să-i aduc pe ăştia la muncă (n.r.: "ăştia" - colegi chemaţi din libere pentru a acoperi aşa cum se cuvine un eveniment despre care unii spun că e pe cale să devină al treilea război mondial )

Colegii locuiesc în zone uşor depărtate, aşa că ideea de a-i aduce la un loc l-a terminat pe nea' Gigi, care şi-a bătut capul mai mult de oră în legătură cu traseul pe care să-l urmeze (colegii locuiesc în Bucureşti, să ne înţelegem!)

Sile: Credeam că prind şi eu o oră liberă. Mi-au stricat toată noaptea.
Gigi: Şefu' nu ştia nimic. Cum au stabilit ei aşa, fără să vorbească cu şefu' ("şefu'" e un apelativ pentru cineva care nu e şef)
Sile: Păi nu vezi, toţi mă sună pe mine. Parcă sunt dispecer. Nu scrie în fişa postului să umblu eu după ei. (Sile stătea în maşină în dreapta. Treaba lui era doar să stea acolo, până îi venea rândul să-i filmeze pe colegii luaţi din libere de acasă)
Gigi: Păi nici pe mine nu mă poate obliga cineva să conduc. Şi dacă întârzii să-i aduc la muncă, nu e vina mea. M-au anunţat târziu. ("doar" cu câteva ore înainte)

(bătut câmpii)

Sile: Ei, asta e acum. Lasă că s-o termina şi războiul ăsta.

Am vecini care...

2011-03-20T05:30:00.005+02:00

...ţin morţiş ca eu să fiu informată, la orice oră, despre ce program urmăresc ei la televizor

...îşi antrenează copilul pentru alergări viteză; altfel nu se explică de ce îl aud fugind, încă de la primele ore ale dimineţii, de la un capăt la altul al apartamentului - zilnic

...simt nevoia să-şi renoveze mai tot timpul apartamentul. Mai exact, din 12 luni pe an, în nouă folosesc bormaşina, ciocanul, dalta.

...mă obligă să ascult odată cu ei manele. E musai!

...ştiu când vin sau plec, care memorează feţele prietenilor care mă vizitează şi numerele de înmatriculare ale maşinilor lor

...se plimbă cu liftul fix când trebuie să plec eu la muncă

...încep să mă interogheze dacă ne nimerim în acelaşi timp la intrarea în bloc, iar eu nu scot mai repede cheia, să fac dovada că locuiesc acolo

Care din vecinii mei vă plac? :)

Vara fără lăptărie şi motoare

2011-03-20T03:59:00.000+02:00

Ştiam că Teatrul Naţional Bucureşti (TNB) o să intre în renovări, dar acum două seri am aflat că "Lăptăria lui Enache" şi "La motoare", locaţii aflate în incinta clădirii TNB, se închid pe perioada renovării....adică minimum 2 ani. Ca să înţelegeţi, cele două fac parte din istoria Capitalei.

"Lăptăria" datează încă din anii 1920 şi era locul de întâlnire al scriitorilor avangardişti din Bucureşti.În timp a devenit şi loc de lansare a unor trupe consacrate astăzi. E un loc de promendă pentru toată lumea, unde poţi să asculţi o muzică bună, să vezi o piesă de teatru şi să mai stai la o poveste cu prietenii. Un cadru diferit de cafenelele şi barurile atât de răspândite astăzi.

"La Motoare" este o terasă pe care nu poţi s-o ratezi vara. Dacă ziua te topeşti în Bucureşti de la căldură, seara te poţi bucura de răcoare, lângă o bere rece, mititei şi cartofi prăjiţi şi de muzică super bună. Şi totul pe acoperişul TNB!

Sperăm la o renovare rapidă.

Când pământul se mişcă

2011-03-16T05:41:00.000+02:00

Nu are rost să-mi dau cu părerea despre ceea ce se întâmplă în Japonia. Nu pot să-mi imaginez, pare atât de ireal. Nu pot nici măcar să-mi imaginez cum am simţi noi un cutremur la o asemenea magnitudine.

Prima amintire despre cutremur o am de când eram mititică rău. Ai mei erau plecaţi la o nuntă, cred, iar eu eram acasă cu bro' încă în scutece şi cu bunicii. Şi ţin minte că mamaie era cam panicată, ne-a luat pe sus şi am coborât în curtea blocului, unde se strânseseră toţi vecinii. Şi stăteau acolo, între blocurile de 4 etaje, şi se uitau în sus. Şi eu, după ei, fără să înţeleg mare lucru.

Am crescut cu o teamă inoculată de cutremur şi cu 3 sfaturi esenţiale: "adăposteşte-te pe lângă pat/dulap", "nu te apropia de scări" şi "stai departe de lift".

Probabil că, ulterior, am mai prins cutremure, dar nu le-am simţit. Mi-a rămas în minte, însă, cel de acum 5-6 ani. Eram la Piteşti pe atunci. Stăteam frumos în casă cu prietena cu care locuiam, când a început să se mişte patul . Ea se uita la mine, eu la ea, şi cam atât. Se mişca patul, lustra, se mişcau jaluzelele de la geam şi florile....noi, nicio reacţie. Pare că a durat totul minute bune, dar au fost doar secunde. Până la urmă, am avut o revelaţie: e cutremur. Prietena mea a fugit în pragul uşii şi a început să plângă, eu după ea, încercând s-o liniştesc. Şi aveam în minte: "stai lângă mobilă, nu fugi pe scări".

Ah, am simţit unul şi în Bucureşti, la etajul 6, parcă acum 2 ani. Tot aşa, s-au zgâlţâit toate. Am simţit nevoia, atunci, să mă sprijin de ceva. Îmi pierise graiul de frică şi nu mai mişcam, voiam doar să treacă. Apoi am început să plâng. Parcă atât de vulnerabilă şi de neputincioasă nu m-am mai simţit niciodată. A fost oribil, atunci am conştientizat în ce cutii de chibrituri locuim.

Aşa că, nici dacă aş putea, nu aş vrea să-mi imaginez cum e să te zgâlţâi la 8,9.

Diferenţe interculturale

2011-03-15T05:59:00.000+02:00

Am stat vreo 2 ani prin Sibiu, în urmă cu mult timp. Venită din Oltenia mea unde toţi suntem iuţi, gălăgioşi nevoie mari şi aprigi, în Sibiu m-au izbit liniştea, calmul şi graiul. La un moment dat spuneam, chiar, că aş putea scoate un ghid...de orientare!

Printre primele lucruri învăţate a fost "ora doi" :) Eu spuneam "ora 14" sau "ora două după-amiaza", la ei, invariabil, era "ora doi".

Apoi am învăţat că ardelenii nu-i prea înghit pe olteni! Eu nu aveam mare lucru de împărţit cu nimeni, aşa că mă şocau afirmaţiile de genul "bine că aţi venit voi cu medii mari din sud, să ne luaţi locul aici", "ce bine ar fi dacă ar exista graniţă între Vâlcea şi Sibiu", "suntem asaltaţi de olteni, sunt mai mulţi decât noi". Afirmaţiile de genu' erau la ordinea zilei. Aşa că simţeam nevoia să folosesc perfectul simplu mai mereu - era ca şi cum aş fi zgâriat tabla cu unghia, pentru ei:))

Într-o zi am descoperit că, în Ardeal, "păpuc" este un cuvânt polisemantic şi poate însemna: "papuc", "pantof", "cizmă", "sandală"...;) Dar şi eu i-am uimit pe nenii instalatori din cămin, când i-am rugat să-mi monteze o "culme" la geam. Se uitau cruciş la mine şi nu ştiau de unde să mă ia! Până la urmă, i-am lămurit că era vorba să-mi pună şi mie o sfoară la geam, ca să am pe ce-mi întinde rufele.

Mare ţeapă mi-am luat cu mirodeniile lor! Mâncam la cantină şi, la un moment dat, am avut ciorbă nu ştiu de care - avea un gust atât de înfiorător, încât am presupus că e stricată şi am spus "pas". Altă dată, la fel. Nu mai puteam, eram pe culmile disperării. M-am plâns cuiva că ciorba e mai mereu stricată. Şi am fost lămurită că gustul este meritul desăvârşit al tarhonului, o buruiană pe care am evitat-o din acel moment până în zilele noastre.

Mari bătăi de cap îmi dădeau şi vânzătoarele: până dădeau bună ziua, până se întorceau, până dădeau marfa, până numărau restul.....treceau minute bune. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, de sâmbătă de la "ora doi" şi până luni dimineaţa, aveai slabe şanse să găseşti magazine deschise.....de fapt, şansele erau zero!

Atunci eram destul de afectată de aceste diferenţe. Acum îmi par amintiri care mă fac să zâmbesc. Şi culmea, dacă odată l-am urât, acum mi-e drag Sibiul cu toate ale lui. Mai puţin tarhonul!

Toate la timpul lor

2011-03-15T03:45:00.000+02:00

Cine a spus că există un moment pentru orice ştia ce spune. Cred că simţi atunci când este potrivit să faci ceva şi...când nu este :)

În viaţă mă intersectez, destul de des, cu persoane de vârste diferite - fiecare are propria viziune, mentalitate etc. În timp ce majoritatea celor de vârsta mea au intrat în rândul lumii, ca să zic aşa, adică şi-au întemeiat o familie, alţii sunt în plină zburdălnicie! Automat, discuţiile sunt diferite: vorbesc şi ascult atât despre căsnicii şi copii, cât şi despre ...orice altceva :) Dar există un punct unde aceste generaţii din jurul meu se intersectează: nu scap nicicum de nemiloasele întrebări - "voi ce aveţi de gând?"/ "voi ce mai aşteptaţi?"/ "timpul trece, voi nimic?".

Uneori am impresia că timpul a trecut prea repede, de nici nu l-am simţit, şi că acum mă uit la clepsidra întoarsă şi parcă număr ultimele firicele de nisip care alunecă pe peretele de sticlă. Alteori îmi aduc aminte de ordinea priorităţilor fixate cândva, la care nu pot şi nu vreau să renunţ. Mă uit în jur, iau exemple şi mă întreb: "aş putea să...."/ "aş fi în stare să....". În viaţa personală nu mai cred în ideea de bungee, ci mereu ajung la aceeaşi concluzie: toate la timpul lor.

"Securitatea" tehnologiei

2011-03-11T22:34:00.000+02:00

Datele noastre de contact, odinioară cunoscute doar de persoanele din anturaj, au ajuns pe taraba tuturor: la diferite firme de promovare a unor produse, pe internet, în ziare şi, mai rău, în posesia unor necunoscuţi. De sărbători primim scrisori sau felicitări la poştă, din partea autorităţilor. Telefonul fix sună şi la capătul celălat este un ciudat cu chef de caterincă. Hai că puteam da vina pe Pagini Aurii! Dar şi mobilul e la fel de expus. Nu mai vorbesc de sutele de spam-uri din mail-uri.

Eu, una, sunt asaltată de câteva luni pe mess de indiviţi ascunşi în spatele unor combinaţii kilometrice de litere. Toţi vor acelaşi lucru: "add me, chat with me, web me...plsss". Îi dau pe ignore, îi reclam ca spam, aleg să nu mai aud de ei niciodată...în zadar. Sunt mai mulţi decât ţânţarii pe caniculă, lângă baltă!

Mama, în schimb, este asaltată de necunoscuţi pe telefonul mobil. Cosmote a adus, pe lângă ofertele cu minute interminabile, apetitul unor obsedaţi de a forma în neştire numere. Când îi e lumea mai dragă, mama se trezeşte cu câte un apel de genul: "Buna, ce faci?/ cine e la telefon? / nu contează / cu cine vrei să vorbeşti? / cu tine...te vreau....". I-am salvat în memoria telefonului astfel de numere; aşa au apărut obsedatul1, obsedatul2....să ştie să nu mai răspundă la telefon.

Despre limite şi prejudecăţi

2011-03-11T22:14:00.000+02:00

Pe 8 martie, realizatorii de la un post de radio s-au gândit să lanseze o temă de discuţii pornind de la rolul femeii în societatea modernă, dacă e discriminată faţă de bărbat, evoluţia profesională etc.

Unul dintre ascultători a spus că are o mică afacere - conduce o firmă şi că a preferat să angajeze mai mult femei, pornind de la ideea că au mai puţine şanse faţă de un bărbat atunci când vine vorba de job. Nu ştiu cum vine asta, dar omu' a vorbit foarte oki şi respectuos şi l-am plăcut! A fost urmat de o doamnă care a spus clar şi răspicat ceva de genu': "eu cred că femeia are două roluri foarte clare: să aibă grijă de familie şi de casă". Hmmm...apoi a explicat de ce nu este de acord ca o femeie să aibă carieră: "eu nu cred că unei femei îi stă bine să concureze cu un bărbat. Bărbatul este cel care trebuie să asigure bunăstarea familiei".

Sinceră să fiu, am mai auzit femei care să spună: "aş fi vrut să fiu bărbat". Dar asta când vine vorba despre circulat pe străzi noaptea, mers în cluburi, fluierături de la şantierişti, ciupituri şi înjurături gingaşe aruncate pe stradă. Dar n-am auzit un bărbat să spună: "aş fi vrut să fiu femeie".

Cred că fiecare are rolul său, pe care singur şi-l stabileşte. De asemenea, fiecare are propriile limite pe care, dacă vrea, poate încerca să şi le depăşească. Nu le condamn pe femeile care aleg familia în locul carierei şi care preferă să stea acasă, să gătească şi să aibă grijă de copii şi care renunţă la o minimă independenţă financiară. Dar mi se pare absurd, pentru vremurile pe care le trăim, să fie condamnate cele care încearcă să "intre în lumea bărbaţilor", adică să aducă bani în casă. Dacă bărbaţii şi-au păstrat "rolul" de a fi susţinători financiari, iată că femeile au ales să-şi extindă atribuţiile: pe lângă cele casnice, au apărut cele profesionale.

Dar despre ce vorbim? Despre o realitate valabilă de zeci de ani, la care există, încă, reticenţă. Atât din partea femeilor, cât şi a bărbaţilor.

The pretender

2011-03-04T06:03:00.001+02:00

Sau "omul cu o mie de feţe". Vă amintiţi? Era şi un serial care purta această denumire. De multe ori mă trezesc analizând oamenii şi un gând nu-mi dă pace: "de ce simt nevoia să pară altfel de cum sunt în realitate?" sau "de ce reuşesc să-ţi creeze o primă impresie atât de deformată?". Nu vreau să vorbesc despre lovituri sub centură, falsitate etc. Dar sunt sigură că vi s-a întâmplat de multe ori să întâlniţi o persoană care să fie, în genere, acră, aspră, dură, şi să aibă acele momente rare în care zâmbeşte atât de frumos, încât pare că se luminează camera. Şi să te întrebi "oare de ce nu zâmbeşte mai des, totul ar fi mult mai uşor"? Sau invers: o persoană care pare atât de delicată, de amabilă, de prietenoasă şi amuzantă, iar când te aştepţi mai puţin să te servească cu replici atât de acide încât să te întrebi cu ce-ai greşit pe lumea asta???

De exemplu, am avut la un moment dat de a face cu o fată care se purta foarte frumos cu mine. Din senin, mi-a devenit destul de apropiată. Poveşti, plimbări, destăinuiri....totul mergea bine. Apoi, la fel de brusc, s-a îndepărtat şi a început să mă trateze de parcă eram coşmarul vieţii! Fără să fac nimic, i-am devenit prietenă. Şi tot fără să-i fac nimic, a ajuns să mă urască!

Se pare că aceşti "pretenders" încă reuşesc să mă ia prin surprindere. Nu am încredere în oamenii prietenoşi din prima, dar mă atrag cei spirituali, zâmbitori, cu simţ al umorului. "Sunt oameni buni", îmi zic. Iar apoi se întâmplă să-şi schimbe brusc atitudinea, devin meschini, ironici şi agresivi. Şi această contradicţie între aparenţă şi esenţă mă blochează întotdeauna.

Voi aţi avut de-a face cu astfel de cameleoni?

Dare!

2011-02-20T04:32:00.001+02:00

Nu mă consider o curajoasă, doar mama mă vede ca pe "croitoraşul cel viteaz!". Dar mi-am ales mereu un drum plin de provocări şi, când a fost să fac vreun pas, m-am aruncat cu capul înainte. Las deoparte bungee jumpingul sentimental, care n-a avut niciodată legătură cu chibzuinţa şi nici rezultate pozitive! Dar pe plan profesional, am trăit momente demne de inspiraţie ulterioară....măcar pentru curaj!

O provocare a fost atunci când studiam dreptul şi îmi doream cu ardoare să mă fac jurnalist! Aşa că m-am dus la PRO TV Sibiu şi le-am spus că vreau să mă angajez. Am fost adoptată, plimbată pe teren, mi-au hrănit tentativa de dependenţă!Atunci am scris primele ştiri! Soarta a făcut ca ei să mă creadă studentă la Jurnalism dornică de practică. Până la urmă adevărul a ieşit la iveală. Mi-a plăcut la ei, aşa că am revenit peste doi ani ca să fac practică pe bune, când am devenit şi studentă la Jurnalism! (thx, girls!)

O altă provocare a fost primul meu interviu. Cu Andrei Gheorghe, când era el pe val. Mă termina gândul, omul mi se părea intimidant, şmecher, iar eu trebuia să scot anumite informaţii de la el. M-am documentat o groază, ca nu cumva să pic de papagal, mi-am făcut o listă kilometrică cu întrebări...să fie. A venit ziua interviului, ştiu şi acum că purtam un pulover roşu pe gât. Andrei a fost degajat, glumeţ, mi-a răspuns la ce a vrut şi cum a vrut. Eu am transpirat, însă, deplorabil . Poate şi din cauză că în spatele meu aveam ditamai mandarina (lumina), care mi-a bătut în pulover 2 ore. Daaaa, 2 ore, nu mă zgârceam la umplut casete! (şi nici colegii de la montaj la umplut frigiderul meu cu muuuultă cărniţă!) Eram epuizată, dar fericită că am scăpat şi că Andrei Gheorghe nu m-a mâncat de vie. Şefă'mea mi-a spus: "Eh, te-a fraierit, a ocolit anumite întrebări". Nu mai conta, făcusem pasul!

O provocare a fost şi plecarea de la primul loc de muncă în domeniu. Nu m-am priceput niciodată să spun "Nu" clar şi răspicat şi să argumentez. Aşa că atunci când am vrut să-mi dau demisia, pentru că nu mai eram mulţumită de felul în care eram tratată şi de colectiv, am inventat o scuză: "mama mi-a impus ca întâi să-mi termin studiile şi apoi să lucrez". Lucru nu tocmai departe de adevăr. În schimb, şefă'mea mi-a propus să aibă o discuţie cu mama, care se joacă cu viitorul meu în media. În felul ei, mă aprecia, dar eu aveam dor de ducă şi o ofertă mai bănoasă (apăruse între timp). Până la urmă, învăţată de o prietenă, mi-am scris demisia şi i-am trimis-o prin poştă cu confirmare de primire. S-a supărat pe mine, iar eu tot n-am învăţat cum să-mi dau demisia fără scuze şi "mă simt prost".

În lumea asta este imperios să faci lucrurile să se întâmple, să le pui în mişcare. Lucram la un documentar despre Cuza. Spui Cuza, spui Iaşi - Ruginoasa, unde domnitorul a locuit pentru un timp. Ei bine, am fost provocată să aranjez din Bucureşti, pentru o zi de duminică, o filmare pe un teren agricol. Iar ţăranii din sat să-şi ia animalele şi plugurile şi să iasă la arat, ca să-i filmăm noi. Ce ziceţi, mi-a reuşit sau nu?

(să mai sărim câţiva ani)

De curând am trăit emoţia primei transmisiuni prin telefon. Mai participasem la o simulare, dar când am aflat că o să intru prin telefon, m-au apucat emoţiile. Noroc că oamenii m-au anunţat cu ore bune înainte! Am avut timp să bat pasul pe loc, să vorbesc singură, să-mi sun cunoscuţii, să scriu şi să rescriu textul şi, într-un final, să-mi dreg vocea şi să-mi ţin respiraţia!

Acum aştept emoţia primului live :)

Cum spuneam, am ales un drum plin de provocări!

Spune-mi ce mănânci dimineaţa ca să văd dacă eşti potrivit pentru job!

2011-02-20T03:13:00.001+02:00

Zilele trecute am urmărit o ştire despre tendinţele în recrutare. Pe modelul "nicio zi fără Facebook" şi "dacă nu ai cont FB înseamnă că nu exişti", mai nou, cei în faţa cărore te prezinţi pentru un job îţi urmăresc şi...profilul de pe faimoasa reţea de socializare.

Există şi o explicaţie: "Pentru noi este important, descoperim mai multe aspecte ale vieţii pe care o are intervievatul şi poate aşa evităm surprizele neplăcute", suna explicaţia unui reprezentant al unei firme de recrutări.

Pe mine m-a lăsat puţin mască raţionamentul. Ce treabă are viaţa personală cu serviciul? Contează oare ce poze postez, cu cine sunt prietenă, ce muzică ascult, ce site-uri vizitez sau ce experienţă am în domeniul pentru care am aplicat? Mai lipseşte ca intervievatul să vină la interviu cu mama şi bunica, să poveastească amintiri ruşinoase din copilărie!

Un om bine pregătit în recrutări sau angajator ar trebui să-şi creeze o impresie cât de cât corectă despre candidaţii la un post din primul contact, pe baza răspunsurilor la întrebări bine puse, evaluări şi aşa mai departe. Şi să lase deoparte bârfele virtuale:)

Porţie de voie bună

2011-02-07T04:43:00.002+02:00

Obişnuiam să am ca motto: "zâmbeşte înainte să deschizi ochii". Adevărul e că nimic nu se compara cu o zi liberă în care mă jucam de-a v-aţi ascundelea cu soarele: el îmi căuta ochii, eu mă făceam că îl ignor!

Ideea e că găsesc aproape în orice un motiv de a zâmbi. Azi dimineaţă, de exemplu, am prins nişte melodii bune la radio, pe mobil. Aşa că drumul cu tramvaiul a devenit plăcut, mai ales că s-a arătat şi soarele, după multe zile geroase.

Îmi place vara, când tund ăştia iarba prin parcuri. Pentru moment, aerul capătă miros de proaspăt. Aproape ca la ţară. Şi atunci zâmbesc :)

Mă bucur când îmi iese o mâncare gustoasă, pe care pot s-o împart cu cei dragi.

Mă simt bine la sfârşitul unei zile liniştite, în care nu m-am certat, nu am primit critici, nu am primit veşti triste...

Îmi place să fac cadouri. Atât să le cumpăr, cât şi să le împachetez! Crăciunul trecut am stat, cred, vreo 4-5 ore să ambalez cadourile. Îmi place hârtia imprimată cu motive de iarnă :) Şi pentru mami am personalizat punga - am pictat un brăduţ şi am lipit globuri roşii de hârtie! Iar căsuţa închiriată a primit "un tablou" cu Mickey Mouse şi Minnie, pictaţi în acuarelă de aceea de care foloseam şi la şcoala primară :))

Zâmbesc când văd bătrâni în parc, ţinându-se de mână sau de braţ, care se plimbă şi îşi povestesc captivaţi câte şi mai câte...după 40-50 de ani de convieţuire.

Dacă nu am parte de soare, cer senin şi oameni dragi, îmi pun o comedie şi voia bună e garantată!

Despre viaţa virtuală

2011-02-07T02:08:00.000+02:00

Nu există om care să aibă un calculator şi să nu intre zilnic pe un site de socializare, pe chat, să trimită un e-mail sau, pur şi simplu, "să se dea pe net". Este un hobby, o necesitate, o dependenţă şi chiar o obligaţie de serviciu! Mai mult, socializarea virtuală se transformă într-o carte de vizită - sunt puse la vedere studiile, contactele, datele personale, numele prietenilor, preferinţele sau antipatiile.

Socializez şi eu virtual atât cât să rămân vizibilă pentru cunoscuţii mei internauţi. De curând am primit o invitaţie "Viaţa personală la 30 de ani".Ha ha ha! (mai am până atunci, da??). Mă rog, sunt invitată să intru într-o comunitate virtuală. Iată care sunt "tentaţiile":

"Vino să cunoşti oameni pe măsura aşteptărilor tale. Înscrie-te în comunitatea MyConnections, un site unde se întâlnesc numai oamenii "aleşi".

O lume bună, într-o lume ne-bună? DA, aici suntem, aici găseşti oameni cu interese şi hobbyuri similare: vorbim aceeaşi limbă, iubim aceleaşi lucruri, vrem mai mult de la viaţa... personală.

MyConnections adună vieţi personale într-o reţea virtuală prin care circulă gânduri şi sentimente cât se poate de reale. Personal networking nu este un site de dating ori de matrimoniale. Este pur şi simplu următorul pas spre ceea ce îşi doreşte fiecare.

De ce să te alături comunităţii? - "loc de joacă" pentru mintea şi sufletul adulţilor, profile alese "pe sprânceană", câştigi trăiri, prieteni şi poate...mai mult".

Sorry, dar nu mă tentează, am trecut, de fapt, de vârsta la care stăteam de vorbă cu necunoscuţii pe net şi ne zâmbeam prin webcam!

PS: remember mIRC? :)

City girl

2011-02-06T07:28:00.002+02:00

Mă consider o fată de oraş, clar. M-am născut la oraş, am copilărit, am învăţat la oraş, sunt urbană 100%! Poate 99%...căci am avut noroc de bunici la ţară, iar vacanţele petrecute acolo îmi chinuie amintirile: mirosul toporaşilor ieşiţi cu primăvara, somnul la umbra copacilor, mirosul de iarbă crudă, cântec de greieri...

După 18 ani am tânjit după un oraş şi mai mare, şi mai agitat, şi mai nebun. Şi am ajuns în Bucureşti! Munca şi firea mă fac să-mi iau energia din agitaţie şi din haos. Sau mă făceau, cel puţin. De la o vreme, nu mai aştept cu nerăbdare să mă întorc în Bucureşti, după câteva zile petrecute departe de demenţa oraşului.

Tânjesc...după viaţa de ţară. Câteodată mai glumim la un suc: cum ar fi să lăsăm naibii totul, să ne ducem într-un sat părăsit şi s-o luăm de la capăt - fără griji pentru facturi, chirii, rate, fără cablu, fără wireless, fără alergătură după reduceri prin mall-uri, fără program de lucru, fără şefi, fără programare pentru zile libere şi concedii sau mers la doctor. Cum ar fi?

Bunica mea de la ţară se ţine bine la cei 80 şi ceva de ani pe care îi are. A prins cele două războaie mondiale, a născut pe câmp, a cărat coşul cu mâncare pe cap la lucrătorii de la câmp, a crescut trei copii care au devenit orăşeni. Toate cele 6 surori ale ei au migrat la oraş. Ea a rămas statornică. Încă îşi face griji că păsările nu au grăunţe, că nu sunt suficiente lemne de foc, că gardul de ulucă s-a înnegrit, că pământul nu-i arat, că fânul nu-i cosit, că merele nu-s culese şi câte şi mai câte. Şi nu suportă să meargă cu maşina!

Oraşul hackerilor din România

2011-02-06T06:06:00.044+02:00

Zilele trecute am citit un reportaj despre oraşul în care mă reîntorc oricând cu drag şi cu emoţie. Oraşul în care m-am născut, Râmnicu Vâlcea. Pentru mine este "acasă", cu aleea plină de castani ce duce la releul de pe Capela, cu lacul cu nuferi din parcul Zăvoi, cu străzi liniştite pe care mă simt în siguranţă la orice oră. Pentru nişte jurnalişti americani, este un oraş izolat, devenit centrul criminalităţii informatice. Au venit, au cercetat, au pus întrebări şi au tras concluzii. Au descoperit şi ei că maşinile de fiţe care bântuie oraşul nu sunt obţinute, culmea, cu salarii uriaşe, ci cu bani făcuţi prin fraudă pe internet. Oki, sunt mulţi hackeri în tot judeţul. Care tot continuă să-i păcălească pe străini, care cumpără lucruri pe care nu apucă să le vadă....fiindcă nu există. Dar nu-mi spune că m-am născut în Hackerville! Mai lipseşte, că tot e de bază pirateria în ţara noastră, să scrie că România e Pirates Land.

PS: reportajul (cu traducere şi adaptare)

Stresul la bărbaţi...

2011-02-01T12:53:00.000+02:00

nu-i ca cel la femei, clar. Mi-am dat seama ieri, trecând pe lângă un salon care oferă, printre altele, masaj de relaxare - repet, masaj, nu iniţiere în taine thailandeze! Ei bine, pentru dame, o oră de masaj costă 40 de lei. În schimb, bărbaţii trebuie să scoată cu 10 lei mai mult din buzunare.
Ori la ei se depune mai mult efort pentru că sunt mai stresaţi şi mai încordaţi, ori patronii salonului speculează faptul că bărbaţii descoperă în număr tot mai mare avantajele masajului. Oricum ai da-o, stresul la bărbaţi costă!

"Potecile ascunse ale Olteniei de sub munte" (II)

2011-01-28T15:48:00.004+02:00

În urmă cu ceva timp povesteam despre un mic circuit făcut pe la mine pe acasă!....Am redescoperit locuri aşa faine, că e păcat să le trec cu vederea. În traseul meu am poposit şi în oraşul Horezu, de unde mi-am luat, ca amintire, farfurii de lut cu simboluri tradiţionale: "cucoşul de hurez" şi "pomul vieţii".

Mânăstirea cu acelaşi nume este minunată, la fel şi peisajul.

Am trecut în judeţul Gorj, unde am vizitat mânăstirea Polovragi şi peştera cu aceeaşi denumire.

Cheile Olteţului

o colonie mai numeroasă de lilieci în Peştera Polovragi

În documentarea mea am aflat despre o cetate dacică, situată desupra peşterii Polovragi. Pasiunea mea pentru ruine nu cunoaşte limite, aşa că am luat-o la picior prin pădure, pe o potecă nemarcată, abia vizibilă sub frunze. După aproape o oră de mers ne-am gândit că s-ar putea să dăm de animale sălbatice, dar nu şi de cetate. Şi după ce am văzut şi o capră neagră, am făcut cale întoarsă. Ulterior am aflat că poteca pe care apucasem ducea, de fapt, la o peşteră unde a trăit un pustnic. Asta e, cetatea rămâne pentru vara asta!

ghiceşte poteca!

În circuit aveam trecută şi Peştera Muierii, dar am avut ghinion: o pană de curent a făcut imposibilă vizitarea. Aşa că am recuperat cu Mânăstirea dintr-un lemn, aflată la aproximativ 25 de km distranţă de Râmnicu Vâlcea, în comuna Frânceşti.

se spune că a fost construită din lemnul unui singur stejar,
în a cărui scorbură ar fi fost găsită icoana Maicii Domnului

Absolut din întâmplare am găsit pe internet că avem în Vâlcea şi nişte paramide...din pământ, ce-i drept, care sunt considerate rezervaţie naturală. e drept că am căutat mult, sătenii din partea locului nu ştiau nimic. Şi, sinceră să fiu, seamănă cu nişte alunecări de teren! Se pot vizita în comuna Stroieşti, sat Slătioara, în Vâlcea.

câţi scaieţi mi-am luat în pădure asta....

PS: Îmi doresc, în majoritatea timpului, să vizitez alte ţări, să mă bucur de peisaje exotice...Dar după astfel de drumeţii, gândurile mele se reorientează spre România, din care nu cunosc nici 1%.

"Stiupid"

2011-01-26T01:49:00.000+02:00

După ce că viaţa e grea, mă mai enervez şi din cauza televizorului! De fapt, a unor emisiuni care ocupă degeaba loc în grila de programe. La Antena 2 rulează de ceva timp o emisiune, "Nimic important", pe care o prezintă Lucian Mîndruţă. Nu m-am uitat niciodată, de câte ori îi văd faţa pare că spune "Dă mai departe, eu m-am plictisit deja!". În seara asta părea că-i rost de ceva animaţie acolo, aşa că m-am oprit din zapat. Aşa am aflat că Mândruţă îşi caută şi el, cum e la modă, o asistentă. Şi testează candidatele în direct, cu ajutorul unui juriu format din Codrin Ştefănescu - un soi de politician monden - şi Silviu Boerescu - fost redactor-şef al Playboy. Bla bla....candidatele aveau potenţial - erau timorate, tute, puteai face puţin show. În schimb, Mândruţă şi Ştefănescu s-au gândit că mai bine le ţin teorii şi predici şi le fac morală. Nu ştiu exact ce profil are emisiunea, dar cred că nu-i una de cultură, din moment ce înscrierea s-a făcut musai pe pagina de FB a lui Mândruţă. În schimb, candidatele au fost puse fie să enumere pictori, poeţi, romancieri, fie să-şi imagineze că au ajuns nişte vedete fiţoase...să citească poezii, să mimeze stări....ha, ha, ce-am mai râs.

M-a enervat Mândruţă că era sictirit complet, că citea întrebările de pe foi, că mai dădea câte o replică seacă şi apoi le reproşa fetelor că nu fac conversaţie. În loc să le încurajeze să scoată ce era mai bun în ele, le bloca de tot cu bla bla bla.

Dar mai rău m-a enervat Ştefănescu. În seara asta a avut un mare off, printre multe altele: preocupat să le arate fetelor cât de tute sunt, s-a legat de faptul că nu citesc poeziile-probă din concurs cu intonaţie. "Uite", i-a spus politicianul iritat unei fătuci, "sunt nişte semne aici, respectaţi şi voi virgula, punctul. Voi n-aţi învăţat la şcoală semnele de ortografie?". Din păcate, duduia nu a ştiut să-i recomande lui să se mai ducă la şcoală, pentru că virgula şi punctul nu sunt semne de ortografie (există excepţii, nu era cazul).

Când se părea că toate fetele sunt sortite batjocurii celor doi, care se întreceau în a le închide gura, a apărut o tipă de 20 de ani dezgheţată foc. Nu era citită, dar îi mergeau mintea şi limba şi avea replică la orice. În loc să aprecieze carisma fetei, ce a făcut domnul Ştefănescu??? I-a zis: "Tu eşti cam obraznică".

PS:

semnele de punctuaţie: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul şi virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog şi de pauză, parantezele

semnele ortografice propriu-zise sunt cratima şi apostroful

Reduceriiiiiiii

2011-01-17T06:35:00.002+02:00

Asta am sperat să găsesc în outletul de la marginea oraşului, chiar în prima zi oficială a preţurilor tăiate. Am o plăcere sadică să tot merg acolo, deşi nu-mi cumpăr niciodată nimic, din două motive: 1.aşa-zisele preţuri reduse de obicei cu 70% sunt la fel de mari ca în magazinele din centrul oraşului; 2. marfa este dubioasă, multe articole sunt demodate sau cu o croială şi design imposibil de purtat.

Totuşi, am revenit pe 15 ianuarie. Parcarea plină ochi, outletul plin de lume, cum nu mai văzusem de mult - pe acolo bate vântul, de obicei - , oamenii ieşind din magazine cu braţele pline de pungi branduite. Am intrat în fibrilaţii, vorba 'ceea. Aproape că am coborât din mers din maşină şi am intrat în complex plină de speranţe sau iluzii, dornică să cheltuiesc măcar puţin. Normal, am plecat cu braţele goale. Mi se pare că mi-am luat, totuşi, o apă plată, că muream de sete. În rest...tristeţe.

Eu reţin preţurile, cam ştiu care e valoare unei haine, de unde rentează să o iei, unde o găseşti mai ieftină sau mai scumpă. Şi am o reprezentare normală a ceea ce înseamnă preţ redus cu 90%. Sub nicio formă nu am găsit preţuri reduse cu 90%, care în restul anului să fi fost, oricum, la 70% din valoarea lor. Am avut surpriza să găsesc marfă mai scumpă decât în mall-ul din buricul târgului. Dacă preţurile au crescut "ca în perioada de reduceri", calitatea a rămas, în schimb, aceeaşi. Multe haine cu paiete aplicate într-un mod oribil, geci cu sclipici, pantaloni dintr-un material imposibil, blugi ţepeni de ziceau că au fost apretaţi, culori şi imprimeuri "must not have", rochii din altă lume....cu asta mi-am pierdut două ore din viaţă.

***

Înţeleg că ăsta'i rolul outletului, să vândă ce-i prost făcut, rămas pe stoc şi demodat. Nu înţeleg de ce preţul nu este mult redus. Şi nu înţeleg nici ce aveau oamenii în pungile alea branduite??????

Adevărat sau fals în viaţă

2011-01-11T05:47:00.002+02:00

Când eram mai mică sau mai tânără :) eram sigură că există viaţa perfectă, casa perfectă, prietenul/iubitul/soţul perfect, relaţia perfectă, meseria perfectă....nu credeam în perfecţiune, doar eram foarte optimistă şi cam visătoare...şi cam manipulată, după cum am ajuns să constat.

Am văzut în timp că treaba cu perfecţiunea imaginată nu se potriveşte cu realitatea. Am preferat să cred în continuare, de frică să nu fiu atât de dezamăgită încât să devin nefericită. Pe de altă parte, instinctiv, am învăţat să casc ochii mari în jurul meu, să observ şi să învăţ, din experienţa mea şi a celorlalţi.

Nu există viaţa perfectă. Întotdeauna vom vedea binele şi strălucirea la alţii. Dar lipsa lipsurilor nu înseamnă perfecţiune, clar. Suntem prea oameni ca să putem să ne mulţumim cu ce avem.

Casa perfectă e o altă himeră. Visez şi acum că voi avea locul meu, că îl voi amenaja după bunul plac, că îl voi decora...ohhh, şi câte mai fac în mintea mea. Deocamdată am reuşit să schimb peste 10 chirii şi să plătesc altora cam 1.500 de euro pe an. Sunt conştientă, însă, că mă voi mulţumi şi cu un apartament micuţ, căruia voi reuşi să-i dau aerul de care are nevoie ca să mă simt eu "acasă".

Prietenul/iubitul/soţul perfect e o altă nebunie. Cred că mai am pe undeva o listă cu ce calităţi trebuie să aibă "idealul", scrisă la vârsta basmelor cu feţi-frumoşi. Dar n-am ţinut decât la cele de bun simţ. În rest am făcut compromisuri. Şi aşa ajung la relaţia perfectă. Care nu există, nici la cei care par făcuţi unul pentru altul şi sunt suflete pereche. Relaţia o ai după cum ţi-o faci, după cum ştii când să cedezi şi când să te impui. Trebuie să fii foarte maleabil. Dar, într-un final, când tragi linie, să ai senzaţia (şi aici dau o replică dintr-un film) "că te afli într-o cadă cu apă caldă şi că ţi-e bine". Pare banal şi n-are nicio legătură cu metaforicele artificii şi fluturi în stomac. Dar mai contează, dacă ţi-e bine???

Meseria perfectă e cu cântec! Dacă faci ce-ţi place, eşti prost plătit sau lucrezi cu oameni cretini. Dacă eşti bine plătit şi-ţi place ce faci, rămân cretinii. Dacă lucrezi cu super oameni, posibil să fii prost plătit...şi să fie un job nasol. Şi dacă toate acestea se aliniază într-un grafic pozitiv, ai mari şanse să fi ajuns la un nivel pe care nu-l poţi depăşi şi începe plafonarea. Sau te trezeşti că jobul perfect nu-ţi mai e de ajuns. Te-ai săturat şi vrei altceva.

Vorbeam cu o prietenă, zilele trecute, despre perfecţiunea în viaţă. Şi ne gândeam noi că am citit prea multe cărţi şi ne-am uitat la prea multe filme. Dar nu e prea târziu să ne descurcăm în realitatea imperfectă. Până la urmă, viaţa bate filmul!

Retrospective şi previziuni

2011-01-03T05:53:00.000+02:00

2010 a fost, pentru mine, un an care a trecut greu. Pe plan profesional ... am schimbat 2 joburi, m-am luptat cu mentalităţi şi ....cam atât. Nu mai am decât o banală aşteptare de mai bine şi de stabilitate, pentru că, în ciuda nevoii de agitaţie şi haos, îmi place să stau locului! Pe plan personal ... am schimbat încă o chirie, am adunat amintiri frumoase din concediu şi cam atât, nu am avut putere pentru a schimba mai mult.

Şi ajung la retorica întrebare „când au trecut anii?“, uitându-mă la cei mai tineri sau făcând calcule - de când nu m-am mai văzut cu un anumit prieten, de când nu am mai ascultat o anume melodie, când a fost ultima oară când....

Ce vreau de la 2011? Mai mult timp pentru mine, cred.

Voi cu ce gânduri aţi plecat la drum?

"Potecile ascunse ale Olteniei de sub munte"

2010-11-23T00:15:00.001+02:00

Zău că nu mi-ar fi venit mie în minte un asemenea titlu, dar de fapt este denumirea unui traseu, descoperit pe un panou orientativ în drumeţiile mele.

Bine, l-am descoperit când eram aproape de final, când am trecut "graniţa" din Vâcea în Gorj. Dar m-am bucurat că am putut să-mi fac singură un itinerariu.

Lipseşte, totuşi, Muzeul Trovanţilor, aflat chiar la intrarea în localitatea Costeşti, pe DN 67, cum mergi de la Râmnicu Vâlcea spre Târgu -Jiu. Trovanţii sunt nişte bolovani destul de mari, minunaţi pentru poze, iar muzeul este, de fapt, o rezervaţie naturală.

Ar fi drăguţ să aveţi la voi şi o bucată de pâine, mai mereu veţi întâlni nişte hămesiţi urecheaţi care vă vor aprecia dărnicia!

Mânăstirea Bistriţa este un complex impresionant, situat în satul cu acelaşi nume, chiar la graniţa parcului naţional Buila-Vânturariţa.

Eu cam atât am surprins, în drumul spre o peşteră situată la aproximativ 15 minute de mers pe o potecă pe stâncă, mărginită de o balustradă. Este vorba de Peştera Liliecilor sau a Sfântului Grigore Decapolitul, sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 21 noiembrie. Să nu o confundaţi cu o peşteră din arada care poartă aceeaşi denumire! Asta nu este electrificată mai deloc, accesul în interior se face cu mersul piticului şi nu este recomandată claustrofobilor. Vă spun eu, care am un mic început de! Odată ce scapi de mersul ăla incomod, te trezeşti într-o grotă măricică, din care pornesc câteva galerii complet în întumeric. Acolo hibernează liliecii, începând cu octombrie, mi se pare. Îi puteţi chiar auzi în întuneric, cum fac "chiţ-chiţ" sau ceva de genu'. Mie, una, mi s-a făcut frică, mi-am trântit bluza de trening pe cap şi am încremenit aşa. Şi nici nu m-am dus să-i admir, aveam doar o lanternă chioară, iar întunericul îmi dă o senzaţie de sufocare. Bine, eu am fost în vizită în noiembrie, poate vara pătrunde mai multă lumină acolo - dar rataţi liliecii! Nu e cu intrare, adică scrie pe un carton 1 leu. Ghid cred că e o măicuţă, noi am mers aşa, la oha. Şi ni s-a zis că dacă poarta e încuiată (e vorba de un grilaj mic, ce blochează accesul în peşteră), să cerem cheia în biserică.

Şi i se mai spune Peştera Sf. Grigore Decapolitul pentru că acolo ascundeau călugării moaştele sfântului când năvăleau turcii. Racla poate fi văzută în Mânăstirea Bistriţa.

plecarea se face din incinta mânăstirii

cam aşa arată drumul

eu nu vedeam nimic, de fapt

era beznă, nu vedeai nimic

chiţăitorul în hibernare

Mai sus de Mânăstirea Bistriţa se vede o alta, sus pe stâncă: este albă, cu ţiglă roşie - Mânăstirea Arnota. Cam 4 km despart cele două aşezăminte bisericeşti, care se pot parcurge destul de lesne şi cu automobilul, chiar dacă vorbim de un drum forestier, care trece printr-o carieră de calcar - ca orientare, există un indicator înainte de a intra la Bistriţa. Mânăstirea este numai de măicuţe, arată minunat, curăţenie desăvârşită. Din păcate, noi am ajuns pe la ora 17.30, se lăsase deja întunericul. Cred că merită să urci în zori acolo, pentru priveliştea pe care doar am intuit-o. Există chiar o băncuţă pe buza muntelui, ca să zic aşa, până a intra pe poarta mânăstirii, pusă special pentru a admira peisajul. Se poate înnopta la Arnota, am văzut că aveau camere de oaspeţi. Aaa, când am ajuns, mâncarea era pe foc - mirosea incredibil de bine, iar măicuţele cântau vecernia - am stat puţin la slujbă. În fine, trebuie să mergi acolo ca să înţelegi senzaţiile. Întuneric - fără poze aici.

Atenţie mare când vă căutaţi locaţiile pe net, măcar luaţi-vă toate reperele posibile, numere de telefon, hărţi etc. Aşa am aflat de o altă peşteră din zonă, a Urşilor, care n-are nici în clin, nici în mânecă cu cea din Apuseni. A vrut şi Oltenia peştera ei cu urşi, aşa a fost! Numai că nu am "fotografiat" aspectul ei din pozele de pe net şi am reuşit s-o căutăm preţ de 3-4 kilometri, pe Cheile Bistriţei, care fac parte din Parcul Naţional Buila-Vânturariţa. Şi culmea, am dat de ea la un moment dat, ne-am "căţărat" până acolo, dar cum asta nu era nici măcar semnalizată cu o plăcuţă, am tot mers...Dar se merită, peisajul este extraordinar (banal spus).

unii cu maşina, noi pe jos

un mic popas

apă de la mama ei

ghiceşte unde-i Nordul!

una din preferatele mele

grote peste tot

drumul către Peştera Urşilor de Vâlcea - contrar aparenţelor, e dificil de urcat, mai ales dacă frunzele sunt umede

are o intrare imensă

nu am coborât, nu avea cine să ne tragă afară

(va urma)

Scârbiciul chiar există?!

2010-11-19T03:35:00.000+02:00

Cuvântul ăsta a prins la români, mai ales la cei care îşi detestă şeful, colegii, munca. Şi atunci de ce mai lucrează acolo?, e întrebarea firească. Păi dacă alternativa este să stea acasă, presupun că...nu prea ai ce alege! Sau e frica de schimbare, neîncrederea în sistem şi noroc...

Tot citesc în ultima vreme sondaje despre angajaţii atât de dezamăgiţi de activitatea profesională: suntem stresaţi, supuşi presiunilor şefilor, "mâncaţi" de colegi, aglomeraţi de sarcini, muncim suplimentar, banii ajung de la o lună la alta, petrecem prea mult timp la muncă, ne distrăm mai puţin şi tot aşa.

Şi uite aşa apare acel sentiment de insatisfacţie, plafonare şi scârbă. E ca atunci când eşti implicat într-o relaţie pe care nu ţi-o mai doreşti: ai un oarecare confort, e bine să ai pe cineva alături, te-ai obişnuit cu toate tabieturile celuilalt dar ştii că nu te poţi dedica 100%. Ai o reţinere care te va urmări şi te va obseda exact în acele momente în care vrei să te bucuri de viaţă, să te simţi liber şi să şopteşti: "sunt fericit"! Şi, dacă nu ai curajul să pui punct la timp, se pune praful pe tine şi pe toate idealurile pe care le-ai avut odată.

Aşadar...ce să fie? târât în coate, mers pe bârnă cu ochii închişi sau bungee-jumping?

Cetatea Histria

2010-11-19T02:58:00.000+02:00

Histria a fost prima colonie greacă de pe ţărmul de vest al Marii Negre. Ruinele cetăţii se află în judeţul Constanţa, pe drumul judeţean care merge paralel cu E87. Înainte de a vizita ruinele, puteţi vedea muzeul din aceeaşi incintă, cu multe artefacte arheologice. Eu am fost anul ăsta, în iulie, şi mi-a plăcut. Preţul este de 16 lei de persoană, dar paznicii sunt înţelegători, lasă două vizitatori la preţ de unul şi nu taie bilet. Posibil să întâlniţi nişte şerpişori mici, dar sunt inofensivi, "de apă". Enjoy!

Tărâmul libelulelor IV

2010-11-19T01:52:00.002+02:00

Am o restanţă din septembrie, când m-am apucat să scriu despre mine şi marea mea - dar, între timp, m-am luat cu altele. Aproape că a trecut şi toamna, aşa că tot ce îmi mai vine în minte din vacanţa de la Corbu e liniştea...şi pescăruşii...şi plimbările sub lună...şi scoicile întregi...castelul de nisip...de fapt, îmi vin mai multe!

Dar mai bine las pozele să vorbească...

Şi puţin din Vadu, care ascunde o plajă la fel de minunată, dar mult mai sălbatică. Acolo, marea parea că se scurge din cauza curenţilor, ţânţarii sunt mici copii pe lângă nişte muşte care pişcă al naibii de bine, mai sunt nişte virmişori enervanţi în nisipul de la mal, bondari....dar se poate face nudism cu succes!

Numai fată să nu fii!

2010-11-16T02:54:00.000+02:00

Cred că orice adolescentă/femeie a oftat măcar o dată în viaţă şi a zis: "Lucrurile ar fi stat altfel dacă eram băiat/bărbat...". Şi asta nu din cauză că nu s-ar mai fi simţit bine în propria piele şi ar fi apucat dorul de o schimbare de sex. Doar că mentalitatea românească te face, uneori, să te întrebi cum de femeile au reuşit să obţină dreptul la vot.

Fetele poartă un stigmat încă de la naştere, în multe familii din ţara noastră. Încă mai aud poveşti despre taţii care pleacă furioşi de la maternitate când aud că primul lor moştenitor e fată. Deja se gândesc cu groază că nu se au cu cine ajuta la bătrâneţe, deşi ştim bine cine are grijă să fie mâncare pe masă, haine spălate, curăţenie şi aşa mai departe....adică cine ţine casa, cum se zice.

Deşi spunem că trăim în democraţie şi că ne-am emancipat, fetele sunt privite tot ca "o piatră de moară" în casă: în adolescenţă părinţii se tem ca ele să nu-şi piardă "cinstea", să-i facă de ocară şi să nu le mai ia nimeni, după 25 de ani îşi fac griji că nu le mai mărită. Oricum ar fi, marea problemă a multor părinţi de fete este când le văd "la casa lor" ?. Astfel de lucruri sunt greu de crezut într-o ţară în care bătrânii se uită scârbiţi după tinerii cu piercinguri, tatuaje, frezuri şi haine neconvenţionale.

Şi totuşi, e mare lucru să păzeşti cinstea fetei, măcar în aparenţă, ca să nu vorbească rudele, vecinii, colegii de serviciu, lumea, în general. Acestea fiind zise, 20 de ani nu este o vârstă la care să te poţi bucura de libertate deplină: "De ce ieşi aşa des cu băiatul ăsta, că vorbeşte lumea că te măriţi" / "De ce stai atâta plecată cu băiatul ăsta, că zice lumea că faceţi şi altceva, doar nu staţi la un suc 4-5 ore. Şi cât să vă plimbaţi???" / "Să fii devreme acasă, că tu nu eşti vagaboantă ca aia a lu` Gicu, să vii dimineaţa din baruri" / "Să faci ce-ţi spun eu, că nu te-am crescut să mă faci de ruşine" - sunt câteva din replicile pe care cu siguranţă nu le-ai fi auzit dacă erai băiat. Mamele uită că, la vârsta de 20 de ani, erau deja măritate, poate şi cu un plod în braţe, dar dacă aduci vorba..."eu eram măritată, nu mă vorbea lumea pe la spate".

Numai că s-au cam dus vremurile în care te măritai ca să scapi de acasă. Nu zic, se întâmplă, dar femeile mai au o şansă: independenţa financiară. Cui i-a plăcut cartea şi i-a mers mintea nu se mai agaţă de un bărbat ca să aibă o stabilitate în viaţă. Vârsta la care femeile se căsătoresc a crescut tot mai mult în ultimii ani şi speranţa de a deveni, în sfârşit, soţia unui bărbat, a trecut pe un plan secund.

Cinstea fetei e dată uitării, odată cu şcolitul prin alte locuri şi cu găsirea unui loc de muncă. Dar părinţii continuă să tremure de gura rudelor, a vecinilor şi a colegilor de muncă: "anii trec şi pe fată nu o ia nimeni, ce ne facem". Căci aşa e văzută problema: "nu o ia nimeni". La băieţi e altfel: trebuie să cântărească bine lucrurile, taţii vor o noră gospodină, mamele o vor docilă, ideea e că băiatul nu are voie să se arunce cu capul înainte, când e vorba de căsătorie. Dar la fete.....ele nu aleg, ele sunt luate! Şi anii trec, rudele vorbesc numai despre asta, colegii şuşotesc pe la colţuri şi părinţii, disperaţi, îşi sfătuiesc fetele să mai lase din pretenţii şi să se ia! Şi iar te gândeşti că era bine băiat!

Nu mai vorbesc de nunţi, botezuri, înmormântări, revederi accidentale - orice prilej e bun ca să fii întrebată: "Şi, te-ai măritat?". Tu spui semeaţă şi zâmbind: "Nu, mai aştept". Şi vezi cum omul se încruntă brusc, se pierde, te măsoară cu privirea şi nu înţelege ce problemă ai. Iar dacă întrebarea a vizat părinţii, e jale mare: pleacă capul, oftează cât pot de adânc şi şoptesc: "Nu s-a mărita, încă".

Mă gândeam, fără să exagerez, că fata e văzută ca o marfă: nu o mai cumperi dacă observi că stă de mult în vitrină şi nimeni nu o ia; te gândeşti că e ceva alterat, în neregulă. Aşa şi cu noi! cu cât munceşti mai mult să ai o carieră, o casă, o maşină, ceva finanţe, cu atât părinţii şi restul lumii care te urmăreşte de copilă îşi fac mai multe griji că nu mai are cine să te ia.

O prietenă vorbea astăzi la telefon cu tatăl ei, care, cum a auzit că sunt prin preajmă, a întrebat dacă m-am măritat. Îi transmit că nu, că nici nu am de gând, la care el exclamă, amărât: "Nu ştiu cât mai aveţi de gând să staţi aşa, să nu faceţi nimic...".

E greu!

Tehnologia la stat!

2010-10-14T12:01:00.000+03:00

După ce domnii de la Metrorex au decis să dubleze tariful abonamentului la metrou, m-am văzut nevoită să renunţ la posibilitatea plimbărilor nelimitate şi să mă mulţumesc cu opţiunea de 62 de călătorii pe lună. "Să zicem trei călătorii pe zi, cinci zile lucrătoare, într-o lună aş consuma....45 de călătorii, mi-ar mai rămâne şi pentru sufletul meu, pentru o plimbare", am calculat eu.

Ei, şi cum o socoteală nu se potriveşte cu cealaltă, serviciul mi-a mâncat mai multe călătorii decât preconizasem. Aşa că am vrut să verific câte mai am, să nu mă trezesc că mă lasă când n-am bani la mine, de exemplu.

Azi dimineaţă m-am dus la un centru din ăsta al RATB, unde se reîncarcă şi se eliberează carduri, că ei pot să-ţi spună câte călătorii mai ai, când îţi expiră, din astea. O rog pe tanti de la un ghişeu să verifice. "Nu pot". "Păi de ce? Trebuie să vă apară acolo,pe calculator, ca la tramvai, nu?". "Dar la metrou nu apare". "Păi şi eu cum ştiu câte călătorii mai am?", insist, în ideea în care cardurile Activ se încarcă şi se verifică numai de la centrele astea, nu la metrou. "Păi bănuiesc că atunci când n-o să mai puteţi intra la metrou, înseamnă că vi s-au terminat călătoriile", mă luminează tanti.

Să înnebunesc, asta ştiam şi eu!

Ajung la metrou, mă duc la un nene: "Cum văd şi eu câte călătorii mi-au mai rămas, ştiţi, am încărcat cu 62". Nenea: "Păi verificaţi la aparat, ţineţi cardul mai mult acolo şi vă afişează". Mă duc cu cardul, îl apropii de aparatul minune, îmi arată că mai am 40 de călătorii. Wow, super happy, mai am o groază, deja mă ofticam că îmi expiră înainte să le consum, că deh, nu se reportează la luna viitoare. Apoi încep să judec: nu am cum să mai am 40 de călătorii din 62, din moment ce au trecut 20 de zile de când le-am încărcat, iar eu consum minimum 2 călătorii pe zi. Ptiuuu, mi-a dat greşit!

Tot la metrou, altă staţie, mă duc la o tanti: "Cum verific şi eu câte călătorii mai am pe card?". "Nu aveţi cum!", spune tanti. "Păi la RATB mi-au zis să încerc la metrou. Am scanat şi la aparat, dar mi-a afişat greşit", mă plâng eu. "Păi aşa e acum, cu astea noi, nici pe cartelele vechi nu se mai tipăreşte numărul de călătorii rămase, cum era înainte", mai spune tanti.

Concluzia: ori ţin răbojul de călătorii cu metroul, ori o să merg până când o să văd pe aparatul minunat: "nu mai aveţi credit". Pun pariu că asta o să afişeze corect!

Tipologia şefilor

2010-10-03T00:26:00.001+03:00

După ce că nu am timp să termin minunata "epopee" cu tărâmul libelulelor, mă văd nevoită să scriu şi despre şefi. Dar, vorba "mass-ului" pe messenger: "prea tare ca să nu dau mai departe! ha ha!".

Nu mă pot lăuda că ştiu toate "felurile" de şefi, de la aperitiv până la desert, dar cei pe care i-am cunoscut sunt oarecum extreme: de la dezechilibraţi până la perverşi, de la simpatici până la diabolici. Mi s-a reproşat, dacă stau bine şi-mi aduc aminte, că râd prea mult, că mă uit la fiinţe inferioare mie - adică fără bani, că gândesc...dar nu cum gândeşte şeful - deci gândesc prost, că vorbesc pe messenger cu prietenul meu în loc să-i ţin companie şefului, că stau numai opt-nouă ore la muncă, că sunt nepăsătoare - atunci când rămâneam imună în faţa răutăţilor, ş.a.m.d. Când am citit "Diavolul se îmbracă de la Prada", m-am identificat şi i-am înţeles! Sunt şefi şi...atât ştiu să facă.

Partea şi mai proastă este că această perioadă de criză care nu se mai termină i-a înnebunit de tot. Nu îi mai mulţumeşte nimic, dorm iepureşte, cu gândul la cum să te mai chinuie a doua zi. Sunt înnebuniţi să-şi justifice poziţiile, aşa că au devenit mai obtuzi şi mai despotici ca oricând. Nu ştiu cum să te mai încarce la muncă, în virtutea faptului că ei sunt şefi, e criză, iar tu ai nevoie de un serviciu.

Şi iată cum şefismul bate ultima şansă de a scăpa basma curată:

"Şeful urma să plece pentru o perioadă lungă de timp. Nimeni nu-l regreta, angajaţii abia aşteptau să desfacă şampania...după plecare. Erau demoralizaţi, nemotivaţi, stresaţi, iar acest lucru era singurul lucru bun care se întâmpla de când semnaseră contractul de angajare. Numărau zilele şi începuseră să doarmă noaptea. Într-o zi, au fost chemaţi la şedinţa de rămas bun, împreună cu asistenţii şefului".

"Să nu-i lăsaţi aşa, să-i puneţi la muncă, şi aşa au un program lejer. Şi să nu-i mai lăsaţi cu un singur proiect, să le daţi în lucru cât mai multe. Aaaa, nu uitaţi de amenzi, să le aplicaţi dacă nu fac tot ce le cereţi, ca să se înveţe minte", au fost câteva dintre cele mai preţioase învăţături ale şefului către asistenţii săi.

Angajaţii tăceau şi priveau..ca vitele. Reuşise să le ia ultima bucurie.

"Putea să se prefacă, măcar, că-i pasă, să aducă o bomboană, să-şi ia la revedere într-un mod uman. Dar nici nu a vorbit cu noi, am fost pe post de păpuşoi", se gândea unul din angajaţii cu "program lejer", de 10 ore pe zi în medie, implicat în 70% dintre proiecte.

Ce să zic? Profesionalism şi principii, ioc.

În rest...despre şefi, numa' de bine!

PS: Hai cu poveştirile!

Tărâmul libelulelor III

2010-09-20T23:23:00.000+03:00

*Pe plaja de la Corbu am avut ocazia să mă întâlnesc, pentru foarte puţin timp, cu mine. Aşa cum eram în urmă cu mai puţine griji, mai multă naivitate şi toată un zâmbet. Este adevărat, fără visurile de odinioară, dar mi-era dor de fata care se bucura de încă o zi cu soare. Ne-am întâlnit, am rememorat, preţ de fracţiuni de secundă, clipe dragi...atât de dragi....*

Prezenţa oamenilor noaptea, pe plajă, era trădată de focurile de lângă corturi. Aşa mi-a venit chef să am şi eu focul meu. Am adunat rădăcini şi ierburi uscate, am făcut o groapă în nisip ca să nu-l lăsăm dezlănţuit şi apoi l-am aprins. Şi uite aşa ne-am petrecut noaptea pe plajă: nisip, mare, stele, scoici, foc şi două inimi.

Iar marea a fost minunată: se umpluse de meduze fosforescente, iar fiecare val dădea impresia că te uiţi la un cer plin de stele care se ondulează pe o muzică numai de el ştiută.

Iar luna s-a jucat de-a felia de portocală aproape tot sejurul!

Tărâmul libelulelor II

2010-09-11T02:57:00.000+03:00

O ieşire în "civilizaţie", care ar fi trebuit să fie relaxantă, s-a transformat într-un coşmar torid şi o goană disperată după spray împotriva ţânţarilor.

Bricul Mircea

Alungaţi de pe plajă cu o seară înainte, am plecat spre Constanţa, voiam să văd parada de Ziua Marinei. Cum era de aşteptat, am prins finalul, la 40 de grade, cred. Arătam de parcă aş fi fost prinsă în mijlocul unei bătăi cu apă, iar tâmplele îmi zvâcneau de la atâta căldură. Am început să căutăm indispensabilul spray, dar nu e uşor să faci shopping în Constanţa! Ne-am învârtit mai bine de o oră, urmărind indicatorele către diverse supermaketuri, în timp ce ne topeam de căldură. Ca şi cum n-ar fi fost destul, am aflat că stocurile de spray de corp anti-ţânţari se epuizaseră de săptămâni bune.

De la plăcerea de revedea Constanţa am trecut la disperare şi depresie. Am luat la rând fiecare supermarket, farmacie, peste tot auzeam: "Nu mai avem spray, s-a terminat demult. Nici în depozit nu mai e". Wtf? Parcă eram într-un film prost: era atât de cald, simţeam că nu am aer, nu bătea deloc vântul, eram atât de aproape de marea iubită şi eu alergam înnebunită după un spray, fără de care se ruianu toate planurile mele de a lenevi sub stele.

Alergam prin oraş de vreo patru ore. Se dusese dimineaţa mea de plajă, eram pe cale să ratez şi după-amiaza. Ajunsesem la capătul puterilor şi la ultimul supermarket: nimic. La ieşire, o farmacie; am intrat şi aşteptam nedoritul "nu", când am auzit: "mai avem doar aşa ceva". Farmacista mi-a adus un spray nemţesc, despre care mi-a zis că este eficient. Preţul era acceptabil, ceea ce m-a făcut suspicioasă. Dar mai aveam de ales? Am luat două tuburi şi m-am rugat să facă faţă!

Am revenit pe bucăţica mea de plajă la timp pentru o rază de soare şi o baie caldă în mare...Cum era de aşteptat, la ora 20.00 fâsâiam de zor!! Eram cu inima strânsă de emoţie: "ce fac dacă nu funcţionează? cum alung eu ţânţarii? unde găsesc eu alt spray?". Şi am stat şi am aşteptat: nimic. Am făcut paşi...nimic. Ţânţarii îmi dădeau târcoale, mă adulmecau, probabil le venea rău şi plecau. Nu-mi venea să cred! Ştiu că dacă ar fi putut să mă pişte de retină, ar fi făcut-o!

În seara aceea ne-am plimbat liniştiţi pe malul mării, vânătoarea de vampiri se terminase.

Tărâmul libelulelor I

2010-09-10T02:39:00.000+03:00

Am aşteptat concediul ca niciodată. Simţeam că nu-mi mai găsesc locul, că totul devine mic, aglomerat, gri. Trebuia să plec. Şi unde altundeva decât la mare, care alină orice durere, tristeţe, melancolie. Aşterne uitarea pe tine şi la final rămâi doar cu dorul de ...mare.

Au trecut ani buni de când am fost ultima dată la mare, şi nu mă refer la o "aventură de un weekend", ci la o întreagă săptămână de desfătare. Aşa că am simţit că trebuie s-o fac în stil mare, să sărbătoresc de-a dreptul! Dar nu cu ieşiri la terase, în discotecă...nu, voiam să simt marea aşa cum mi-am imaginat dintotdeauna, dar nu m-am gândit că voi reuşi.

Am ales să mă "sărbătoresc" pe plaja Corbu. Deci nu Corfu, ci Corbu, despre care am citit ca este aproape ultima plajă "virgină" din România.

Încă nu m-am specializat în statul cu cortul, aşa că am ales să stau într-o căsuţă pe malul mării, singura de altfel, pe care o văzusem pe internet.

După un drum care mi s-a părut atât de lung, o barieră între mine şi marea mea, am ajuns în Corbu. Abia aşteptam să simt nisipul, să fac o baie şi să lenevesc sub stele...

Întâi ne-am cazat: căsuţă cochetă de lemn, cu baie şi bucătărie comună şi un lac cu raţe în faţa geamului. Puţin ne-a păsat, eram la mare! Nu era niciun magazin mai aproape de 3 kilometri, televizor era unul singur, plasat afară, într-un foişor de lemn. Puţin ne-a păsat, eram la mare! Ne aştepta o săptămână fără miros de mititei şi hamsii prăjiţi, fără manele, house sau alte muzici - eu am dus-o la extrem, mi-am cam închis telefoanele!, fără om lângă om lângă om...Puţin ne-a păsat, eram la mare!

Ne-am luat rogojinile şi am fugit pe plajă. O plajă mică, cu nisip plin de scoici întregi, câteva corturi şi rulote, 2-3 terase şi cam atât. Chiar era posibil? Am făcut poze, am filmat, voiam să memorez fiecare secundă, să nu pierd nici măcar o adiere de briză. Am făcut prima baie în mare, după...cât o fi trecut? cinci, şase ani...O mare limpede, caldă, liniştită şi puţin sărată - delicioasă!

Orele au trecut repede şi soarele s-a lăsat dus. Stăteam pe rogojini şi simţeam că nu-mi ajung porii să simt toată minunăţia de plajă cu atât de puţini oameni şi marea fără alge...şi s-a făcut ora 20.00. Şi au venit ţânţarii! Citisem eu pe internet despre ei, dar n-am vrut să cred că dau de ţânţari la mare. Iar ăştia nu sunt de oraş, ci adevăraţi vampiri. Ne-au ciuruit în câteva minute, aşa că ne-am refugit la cameră!Pe drum, gazda ne-a asigurat că după ora 22.30 se duc la culcare. Deci ne-am baricadat, dar tot simţeam cum ne mănâncă. Ne-am privit cu atenţie, după ce ne scuturasem ca toţi dracii: ţânţarii erau înfipţi bine şi păpau relaxaţi. Am scăpat de ei - nu dau detalii sângeroase, dar două ore am stat şi ne-am scărpinat ca maimuţele. Şi am luat decizia ca a doua zi, la prima oră, să mergem în Constanţa să căutăm spray împotriva ţânţarilor. Visasem lenevit sub stele, visasem plimbări la lumina lunii, nu asediul ţânţarilor.

La 22.30 am descuiat camera şi am ieşit la aer. Se auzeau valurile mării şi broaştele din lacul de lângă casă! Mi-era dor să mă întorc, dar am ales să fac un duş. Am spus, "băile" erau comune. Adică n-am putut face baie singură: întâi m-am trezit cu broscuţe mici, care nu aveau altceva de făcut decât să-mi ţopăie printre picioare; iar apoi m-au invadat nişte gonguţe mici şi negre - cu cât foloseam mai mult gel de duş, cu atât gaşca se făcea mai mare. Deci am renunţat la duşul de seară...

Mi-am pus fluturaş în păr, măi!

2010-06-25T21:14:00.001+03:00

Acum câteva zile eram în faţa magazinului Unirea, în Bucureşti, trebuia să mă întâlesc cu al meu. Mai exact, eram în drept la McDonald's. Şi cum stăteam eu fix în bătaia soarelui, am văzut un fluturaş maro cu portocaliu. Nimic deosebit, dacă n-aş fi fost în Bucureşti! Ce să caute el pe trotuar la Unirea???

Cum mă minunam eu, am văzut că fluturele s-a aşezat pe părul unui tip şi acolo a rămas! M-a pufnit râsul instant. Şi tipul se tot fâţâia prin dreptul fast-food-ului, cu fluturele în păr. Până la urmă a plecat, fluturaşul a început din nou să planeze. În timpul ăsta, încerca trecătorii. Dacă era băiat, ţup pe părul lui. Se plimba până când omul ieşea din perimetrul Mac. Dacă era tipă, doar o atingea şi se ridica brusc în aer. Cert e că am stat vreo 5 minute şi l-am urmărit. Nici măcar o dată nu s-a plimbat cu vreo fată. Alegea numai băieţi şi se plimba când în stânga, când în dreapta. Nu are rost să vă spun cât de haioşi erau ei, tunşi scurt, cu fluturele prins lateral. Am râs cu lacrimi:))

Când a venit al meu, l-am luat repede din perimetru, să nu se procopsească şi el. I-am povestit despre fluturele gay!!! Mi-a dat o replică la care nici nu mă gândeam: "Dar dacă era femela?"

Deci care era problema fluturaşului?!

Oops, a daisy!

2010-06-21T01:08:00.000+03:00

Nu ştiu exact despre ce să scriu: despre faptul că îmi place Meg Ryan? Sau că ador florile de câmp? Sau despre faptul că tocmai am aflat ce înseamnă "oops, a daisy"? :)

Da, îmi place Meg Ryan, şi ador comediile romantice în care a jucat cu Tom Hanks. Exact, ne gândim la "You've got mail" - un film care ne facem să avem bucurii mărunte, cum ar fi o carte bună, o floare sau...un laptop (mă rog, asta e o obsesie a mea!). Ei bine, în filmul ăsta, Meg Ryan o interpretează pe boema şi romantica incurabilă Kathleen Kelly. La un moment dat, ea spune: "They're so friendly. Don't you think daisies are the friendliest flower?" (Nu crezi că margaretele sunt cele mai prietenoase flori?). Mi se pare o replică pe atât de simplă, pe atât de minunată. Eu ador florile de câmp, cum spuneam. Şi pe cele de grădină...trandafiri, bujori, stânjenei, lalele, zambile, tufănele, narcise:). Zilele trecute am ajuns într-o piaţă, din pură întâmplare, am văzut margarete la vânzare şi parcă am auzit: "nu crezi că sunt prietenoase cele mai prietenoase flori?" Le-am cumpărat, sunt la mine acasă şi mă fac să zâmbesc de câte ori mă uit la ele...

Cât despre "Oops, a daisy!", cred că am auzit prin desene animate; dar nu ştiam că se foloseşte ca să încurajezi prichindelul care tocmai a dat cu fundul de pământ, să se ridice, sau atunci când te joci cu el şi-l ridici în aer (la noi ar fi: hopa, sus!)

Aerosmith la Bucureşti

2010-06-20T13:13:00.002+03:00

** Nu eu am filmat, ci am "împrumutat" de pe www.youtube.com! Şi cred că aşa se vede cel mai bine ce-a fost acolo! **

Nici acum nu-mi vine sa cred că am fost la concert! Toţi sunt super nebuni, iar Steven Tyler a făcut show exact cum am văzut în videoclipuri. Super tare! Am cântat, am dansat, am suspinat că nu am putut fi chiar lângă scenă! Am fost foarte mulţi, încotro te uitai vedeai numai capete şi mâini ridicate - prin presă scrie că au fost peste 30.000 de oameni. Nu ştiu exact cât a durat concertul, dar nu voiam să se mai termine, mă simţeam ca acasă!

Ce vorbeam cu prietenii după: că Steven, deşi pare urât la prima vedere, este incredibil de sexi (eu nu văd decât partea cu sexualitatea, oricum!); că toţi membrii trupei sunt neschimbaţi, în ciuda vârstei - cel mai "tânăr" are 58 de ani!; că prestaţia live nu ni s-a părut deloc mai prejos decât ce vedem în videoclipuri, în sensul că mimica, mişcările, strâmbăturile pe care Steven le face la filmări sunt proprii lui, le-a arătat şi la Bucureşti! Şi mai povesteam că a fost un concert pe cinste, că merita să ne luăm bilete la Golden...şi tot nu-mi vine să cred că i-am văzut live!

Puţină istorie

Aerosmith este o formaţie de hard rock din Statele Unite ale Americii, câteodată supranumită Băieţii cei răi din Boston (conform originalului “The Bad Boys fromBoston“), dar şi Cea mai mare trupă muzicală de rock and roll a Americii (conform, “America’s Greatest Rock and Roll Band”). Formaţia a fost fondată în oraşul Boston, Massachusetts în 1970. Chitaristul Joe Perry şi basistul Tom Hamilton, care făcuseră parte anterior dintr-o formaţie numităThe Jam Band, s-au unit cu solistul Steven Tyler, toboşarul Joey Kramer şi chitaristul solo Ray Tabano, pentru a forma Aerosmith. În 1971, Tabano a fost înlocuit cu Brad Whitford, iar ceea ce a urmat, a fost, după cum se spune adesea, doar … istorie.

"The name Aerosmith doesn't have any real meaning. It is something Joey Kramer (the drummer) wrote on his math books and other things in high school and when he, Steven Tyler, Joe Perry, Brad Whitford and Tom Hamilton, were all looking for a name for their band, he said, "What about Aerosmith??"
They said, "Oh, no, it's a book they made you read in high school. That's too sophisticated." The book was called, ARROWSMITH. Joey says, "No, no. A-E-R-O..." They liked it and that is how Aerosmith got their name".

şi poze din trecut....

1 iunie!

2010-06-01T14:35:00.000+03:00

Prinţul Persiei, o nouă experienţă IMAX

2010-06-01T14:15:00.002+03:00

De când am văzut "Alice în ţara minunilor", am decis că "experinţa IMAX" - după cum o cataloghează băiatul care vorbeşte la microfon înainte de începerea filmului şi ne spune să ne închidem telefoanele - merită retrăită.

De data asta am ales "Prince of Persia", dar nu mă întrebaţi de ce. Am căutat anterior pe forumuri, să văd cu ce impresie au rămas cei care l-au vizionat. Majoritatea erau, însă, fani înrăiţi ai jocului cu acelaşi nume, şi nu făceau decât să compare filmul şi jocul. Deci nu eram convinsă că filmul merită văzut. Eu nu aveam cu ce să fac comparaţie, am jucat o versiune antică de "Prince of Persia" când aveam 10-11 ani. So...

Ce cred eu? Filmul merită văzut. Nu îţi stârneşte emoţii foarte puternice, dar te ţine acolo, în acţiune. E captivant, cu alte cuvinte, iar la final te simţi ca şi cum te-ai fi întors din altă lume.

Am avut surpriza să îl văd aseară, la film, şi pe fostul ministru al Transporturilor, Miron Mitrea, venise cu soţia şi fiul, bănuiesc.

Comparând cele două filme văzute până acum la IMAX, recomand să vă duceţi să le vedeţi acolo pe cele 3D. Efectele sunt spectaculoase, aşa cum am mai scris, iar acţiunea te prinde garantat. "Prince of Persia" e 2 D, aşa că singurul avantaj de a-l vedea la IMAX a fost că totul apare la dimensiuni mult mai mari.

Acum aştept cu nerăbdare filmul "Sex and the City 2". Dacă vreţi să-mi dăruiţi ceva, că tot se apropie ziua mea :P, seria "Sex and the City" ar fi cadoul ideal. Şi "Sex and the City 1"...Şi Doamne ajută să se facă şi 3-ul, că nu mă satur de gagicile astea niciodata!

Bravo, Paula şi Ovi!

2010-05-30T20:18:00.000+03:00

Au fost foarte tari aseară, la Oslo. Super melodia, ritmul, jocul lor scenic.....cred că sunteţi de acord cu mine că meritam să fim în top 3! Normal că am zapat apoi prin canalele noastre, să văd cum se bucură românii de reuşita Paulei şi a lui Ovi. Prostii! Niciunul dintre principalele canale de ştiri nu şi-a întrerupt programul "24 de ore din 24 vă ţinem la curent cu tot ce se întâmplă" (de reluări) pentru a marca într-un fel această reuşită. Aici trebuie să laud OTV-ul, care chiar şi-a luat în serios sarcina de a transmite informaţii în timp real. Mă rog, au anunţat în stilul caracteristic: "Şoc! Paula şi Ovi au luat locul trei la Eurovision 2010!" sau ceva de genul ăsta, oricum era cu "şoc"!!!

În urmă cu o săptămână citeam pe facebook nişte comentarii ironice vizavi de ţinuta Paulei pentru Eurovision. Într-adevăr, era îmbrăcată cu un costum argintiu, părea catwoman în staniol :) Toţi scriau: "Paula, nu! Încearcă ceva negru sau orice altceva!". Ei, s-a dovedit că acela era costumul de repetiţii, din fericire. În fine, ideea e că aşa am ascultat pentru prima dată melodia lor, "Playing with fire", care m-a prins imediat, mi se pare super tare. Aseară îmi rodeam unghiile în aşteptarea punctelor. A fost evidentă, din nou, interferarea intereselor de altă natură într-un concurs internaţional, dar, punct cu punct, ai noştri au ajuns sus! De la "să fie în top 10" am ajuns la "hai în top 5" şi, în final, la un binemeritat top 3.

Nu aşa de tare mi s-a părut melodia câştigătoare. Sincer, mă aşteptam la Danemarca. Şi reprezentanţii ei au avut o melodie cu lipici! La început te făcea să te gândeşti la Puff Daddy şi "I'll be missing you", apoi la ABBA, dar suna într-un mare fel! (chiar acum ascult cele două melodii, debutează aproape identic; şi nu sunt singura care crede asta).

Cât despre Lena din Germania, câştigătoarea Eurovision 2010...mititica avea 19 ani, oki, dar n-avea cum să impresioneze prin vârstă, că mai era o puştoaică de 18 în concurs. Nu a impresionat nici prin voce, clar. Nici prin frumuseţe, având în vedere că la Eurovision a participat şi Angelina Jolie de Armenia (sărăcuţa, ce-a mai cântat ea despre piersici!). Mai degrabă Lena se potrivea la "American Idol" sau la un karaoke, are carismă.

Una peste alta, a fost o ediţie cu ceva melodii făinuţe, o să mi le descarc. Voi ce preferaţi aţi avut?

Mă întorc!

2010-05-25T18:37:00.000+03:00

Nu că aş fi fost plecată pe undeva! Doar mereu ocupată, poate prea mult; dar mi-e dor să scriu, mai ales că trec pe lângă mine atâtea lucruri care merită consemnate.

La scurt timp după ce n-am mai scris, mi-am schimbat locul de muncă. Acesta a fost şi motivul: am intrat într-un mediu nou, iar acomodarea acaparează orice tendinţă "cu capul în nori". Aşadar stau bine înfiptă la biroul meu de la capăt de Bucureşti, cu lumină artificială din belşug, şi mă acomodez! Partea nasoală este că, atunci când am schimbat job-ul, a trebuit să renunţ la laptopul meu mic primit de la serviciu. Nu a fost deloc uşor "despărţirea", laptopul era refugiul meu în nopţile cu insomnie, iar bloguiala, antidot:(

Încă încerc să mă reobişnuiesc cu monitorul imens...în fine, LCD. Dar abia reuşesc să-mi scriu articolele...Pe bune, monitorul ăsta e moartea pasiunii!

P.S.: o cunoştinţă mi-a amintit, recent, că unul dintre motivele pentru care am dat eu la jurnalism a fost admiraţia (nu ştiu cum să-i zic altfel) faţă de personajul Carrie Bradshaw (foto) din "Sex and the City"!

Da, trebuie să mă întorc în lumea mea

Alice în Ţara Minunilor+3D+IMAX

2010-03-22T16:07:00.001+02:00

Am reuşit să mai ajung, în sfârşit, la cinema. M-am dus să văd "Alice in Wonderland" în format 3D, la IMAX în AFI Cotroceni.

Mi-era dor de o poveste şi, în plus, eram foarte curioasă să văd un film pe magnificul ecran cât juma' de stadion, aşa cum s-a scris în presă. În realitate, nu e atât de mare, dar e impresionant.

Filmul merită văzut, clar, la IMAX în format 3D. E un fel de realitate virtuală, acţiunea e proiectată în aşa fel încât ai impresia că eşti printre personaje, că te apropii sau, din contră, te îndepărtezi de ele! Au fost multe momente în care, pe scaun fiind, mă dădeam când spre stânga, când spre dreapta, ca să nu mă lovească ceva, deşi totul era la nivel de iluzie optică!

La final apare un fluture zburând, toţi eram cu mâna pe sus să-l atingem, atât de reale par unele faze!

Singurul neajuns este subtitrarea, te ameţeşte, dar eşti atenţionat dinainte că este în format 2D. Fiind vorba despre o poveste, nu a fost nevoie de o engleză în termeni specializaţi, aşa că m-am descurcat şi fără să urmăresc subtitrarea.

Nu trebuie uitat că e ceva aglomeraţie la IMAX. Recomand rezervarea online, la telefon nu aveţi nicio şansă. Sau, cum am reuşit eu ieri, încercaţi să mergeţi în timpul zilei, cu 30 de minute înainte de începerea filmului. Rezervările nu mai sunt valabile dacă oamenii nu se duc să-şi ridice biletele şi aşa reuşiţi să prindeţi locuri bune...nu luaţi mai jos de rândul 10!

Cenaclu literar în tramvai!

2010-03-22T15:08:00.000+02:00

Aseară mă întorceam acasă, cu tramvaiul. Eram puţin obosită, aşa că ultima chestie pe care mi-o doream era repertoriul unui cerşetor.

Cerşetorul a urcat la cap de linie, s-a aşezat frumos în genunchi, cu paharul lui pentru mărunţiş, şi a început....dar nu cu "sunt sărac, am zece fraţi, părinţii ne-au murit", nici cu "Tatăl nostru care ne eşti în ceruri", ci cu "A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată/Din rude mari, împărăteşti/O preafrumoasă fată"!

Exact, omul s-a apucat să recite "Luceafărul"! Am rămas cu gura căscată la propriu. Nu cred că am ştiu vreodată toată poezia pe de rost, dar cerşetorul a stat în genunchi trei staţii şi a tot recitat, merita să-l auziţi.

"Această poezie a fost scrisă de Mihai Eminescu", a marcat cerşetorul la final.

Mi s-a părut genială ideea, oricum! L-am recompensat aşa, mai mult simbolic, merita mult mai mult pentru ingeniozitate şi efort.

Sunt curioasă de unde a învăţat poezia...

Experienţă

2010-03-12T00:12:00.000+02:00

După şase luni de cocoloşit la podoaba capilară, mi-am zis că trebuie să-l aranjez puţin, mai ales că am primit şi un voucher pentru tuns şi coafat de 8 martie! Aşa că m-am dus la un salon din Plaza, acum câteva zile.

Idei? ale mele, nu! ale ei: volum, o nouă linie, tuns numai 1 cm etc. Bun!

Am fost băgată la spălat, ceea ce detest profund la coafor, căci nu mă fixez niciodată între scaun şi chiuveta lor specială. După 10-15 minute, cât durează spălatul, mă ridic nevertebrată! În fine...

Apoi am aterizat pe scaunul principal. A început tipa să mă pieptene şi, la un moment dat, exclamă indignată: "îţi cam cade părul!". "Păi normal", îi spun, "doar mă piepteni pe părul ud". Îmi explică fata că nu e bine să mă piepten cu părul uscat căci se rupe, pe ud e soluţia, ceea ce la mine nu se aplică. Acasă nu-mi cade părul, nu mi se rupe etc. În fine...

A început să mă tundă, am văzut clar că "1 cm" a fost o vorbă în vânt. M-a luat apoi că trebuie să iau vitamine pentru păr, că primăvara ne năpârleşte părul ca la animale, mi-a recomandat ulei de somon...la final mi-a zis să mă vopsesc, ca să mi se îngroaşe firul de păr anemic. I-am explicat că nu am de gând să mă vopsesc iar, având în vedere că anul trecut am reuşit să-mi distrug părul făcându-l blond, că de şase luni îl spăl cu ou, tincturi şi şampon de plante, că e destul de rezistent şi că nu-mi cade!

A ajuns şi să-mi usuce părul, într-un final. Rezultatul? minunat, şi nu exagerez. Chiar am fost super încântată de cum mi l-a aranjat.

Partea proastă? Am încercat să-l aranjez la fel acasă, normal că am eşuat lamentabil. Arată ca înainte să-l tund. În fine...

Codex Alimentarius

2010-03-09T00:24:00.000+02:00

Comisia Codex Alimentarius a fost creată în 1963, de către Food and Agriculture Organization şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în ideea de a elabora standarde alimentare.Scopurile principale ale acestui program sunt protejarea sănătăţii consumatorilor şi asigurării practicilor comerciale corecte în comerţul cu alimente, precum şi promovarea de coordonare a tuturor standardelor alimentare activitatea desfăşurată de organizaţii internaţionale guvernamentale şi organizaţii non-guvernamentale...aşa începe descrierea Codexului.

De câteva luni vreau să scriu despre asta, după ce am tot citit, pe internet, articole contra care, sinceră să fiu, m-au pus pe gânduri. O să vă împărtăşesc câteva, concluziile le trageţi singuri.

"Codex Alimentarius va seta standardele de siguranţă alimentară, regulile şi reglementările în vigoare în peste 160 de ţări, adică 97% din populaţia lumii (...) În realitate, Codex Alimentarius intenţionează să pună în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii cum ar fi terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai puţin un potenţial concurent pentru industria chimiei farmaceutice" - eu înţeleg din asta că industria farmaceutică doreşte monopol absolut, cu orice preţ. De exemplu, de ce să ne tratăm de o simlă răceală cu ceaiuri învăţate de la bunica, când putem să ne umplem de pastile?

Detalii foarte interesante puteţi citi pe http://www.ecomagazin.ro/codex-alimentarius/

Prima dată am citit despre Codex pe blogul senatorului Iulian Urban. Omul spune, de obicei, vrute şi nevrute, dar..."26 mai 2009, 16:06 Deputaţii au aprobat cu 182 voturi <>, doua <<împotrivă>> şi 12 abţineri, proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei 43/2007 privind introducerea deliberata în mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic".

În 2008, acelaşi senator scria: "Ce va aduce Noul Cod:

- suplimentele alimentare nu se vor mai comercializa nici în scop preventiv nici terapeutic
- vor fi necesare reţete pentru toate medicamentele peste o doză extrem de mică
- usturioul sau menta , alături de alte produse comune, vor fi considerate droguri de categoria a 3-a care pot fi comercializate doar de către marile corporaţii farmaceutice
- toate suplimentele alimentare ce vor apărea vor fi interzise până ce nu vor trece anumite teste prevazute în noul cod
- produsele modificate genetic vor fi comercializate fără avertizarea consumatorilor, niciun fel de etichetă fiind necesară

Acest cod se intentionează a fi pus în aplicare de la 31 decembrie 2009. Specialiştii în nutriţie preconizează că aplicarea acestui program va produce peste 3 miliarde de victime umane, 1 miliard murind din cauza lipsei de hrană, iar alte 2 miliarde din cauza bolilor generate în organism şi cauzate de proasta calitate a alimentelor disponibile".

La începutul acestui an am primit un mail în care scria: "Pe pachetele de pâine Titan scrie deja că pâinea este fabricată conform Codex Alimentarius".

Nu am verificat ce scrie pe ambalajul de pâine, dar Codex-ul ăsta îmi ridică mari semne de întrebare. Nu mai este valabil liberul arbitru? Trebuie să ni se indice ce este dăunător pentru sănătatea noastră şi să ne fie interzis? Oare ţăranii care cultivă usturoi şi mentă vor fi trataţi asemenea celor care cresc marijuana în apartament?

Mens sana in corpore sano

2010-03-04T23:22:00.000+02:00

Nu fac sport, nu mănânc legume şi fructe atât cât ar trebui, nu evit E-urile, grăsimile (să nu vă imaginaţi că sunt fan), nu dorm 8 ore pe noapte...numai d'ălea bune! Asta înseamnă că îmi scurtez speranţa de viaţă, şi aşa evaluată la numai 77,1 ani. Aaaa, şi mi se mai întâmplă, rar, ce-i drept, să mă culc nedemachiată - 7 zile de îmbătrânire pentru ten, aşa se spune.

Dar iată că vin veşti bune! Potrivit oamenilor de ştiinţă, persoanele care au un suflet tânăr au şi o minte tânără, aşa că vor rămâne în formă pe măsură ce îmbătrânesc fizic. "Studiile precedente au arătat că o atitudine pozitivă ajută corpul sa fie mai sănătos şi prelungeste viaţa, dar acum s-a demonstrat ca acelaşi efect îl are şi asupra minţii", scrie Daily Mail.

Păi este minunat! Eu, una, am rămas "blocată" undeva pe la 23-24 de ani, nu ştiu dacă voi reuşi să-mi ajung mental vârsta biologică. Nici nu cred că mă interesează. Şi se mai zice că femeile sunt mai mature cu nu ştiu câţi ani decât vârsta pe care o au!

Vine, vine primăvara!

2010-03-04T21:56:00.000+02:00

Am eu o obsesie cu anotimpurile!

Tocmai mă stresam că nu am, nici anul ăsta, garderobă corespunzătoare de primăvară, şi iată că s-au anunţat ninsori. Bănuiesc că va fi aşa, o ultimă zvâcnire a iernii, căci gata, e martie, oficial primăvară. Deci mai pot umbla puţin cu şuba pe mine!

Şi uite aşa mi-am amintit că un coleg mi-a povestit o chestie foarte haioasă în urmă cu ceva timp. Săracu' s-a trezit la prima oră din cauză că vecinii aruncau zăpada din curte...pe casă! Şi există o explicaţie: o hotărâre de consiliu din 2005 le permite primarilor de sector (vorbim de Bucureşti, da?) să amendeze oamenii şi dacă nu deszăpezesc, dar şi dacă aruncă zăpada pe pământ.

Aşa că oamenii s-au gândit că nici aşa, nici aşa.....pe casă cu zăpada. Încă nu am găsit rezolvarea pentru zăpada dintre blocuri!

"2 în 1"

2010-03-01T22:30:00.000+02:00

Când relaţia începută timid prinde contur, apare gândirea "2 în 1". Nu te mai gândeşti numai tine, ci şi la el/ea.

Şi astfel, începe analiza...ce aveţi în comun, ce îi place, ce gândeşte, ce simte, ce vrea de fapt să spună atunci când spune ceva, ce gândeşte de fapt atunci când pare preocupat (ă) şi tace, ce planuri are cu tine, ce înseamnă daca are planuri, ce înseamnă dacă nu are planuri etc.

Şi ajungi să nu mai faci aproape nimic fără să te gândeşti cum l-ar afecta pe celălalt. Ţie îţi place house-ul şi lui/ei rock-ul? Sigur vei începe să asculţi AC/DC! Tu preferi carnea, el/ea legumele? Nu-i rău să fii şi puţin vegetarian! Tu adori zăcutul pe canapea în faţa televizorulu iar el/ea plimbările lungi, în parc? Asta e, ia-ţi un trening şi adidaşi....şi un MP3!

Şi uite aşa, cu formula "2 în 1", ajungi chiar să te gândeşti mai puţin la tine.

Dar asta nu este neapărat o problemă, nu?!

Circul PSD, mai important decât Ursul de Argint

2010-02-21T23:19:00.000+02:00

Mi-aş fi dorit să văd un breaking news, o alertă, atunci când Florin Şerban a câştigat marele premiu al juriului la Festivalul de la Berlin. Şi poate aş fi văzut, dacă nu era circul PSD, respectiv congresul care a monopolizat toată săptămâna.

Oare ne vom mai aduce aminte de grimasele lui Geoană sau ale lui Ponta? De faptul că unii şi alţii l-au acuzat pe Victor Ponta că a pus la cale un întreg scenariu pentru a-i însufleţi pe cei 1.000 şi ceva de reprezentanţi ai filialelor PSD veniţi la Romexpo, ca să-l voteze? De renunţarea lui Miron Mitrea la cursa pentru şefia PSD? Sau de ţigăncile care au venit să "scape" PSD de blestemul flăcării violet? De huiduielile adresate lui Vanghelie?

Hmmm, nu prea cred. A fost un congres cu circ şi nu-i de mirare, la o aşa adunare pestriţă.

Dar să revenim la Florin Şerban. Regizorul a câştigat regizorul Marele Premiu al Juriului (Ursul de Argint) şi premiul Alfred Bauer pentru creativitate în film, cu pelicula "Eu, când vreau să fluier, fluier”. Are 35 de ani şi sâmbătă a făcut senzaţie la Berlin.

Filmul are la bază piesa de teatru cu acelaşi nume a Andreei Valean şi se concentrează pe povestea unui tănăr dintr-un penitenciar, care se îndrăgosteşte de o studentă la psihologie şi încearcă să evadeze cu câteva zile înainte de eliberare.

România a fost în atenţia criticilor de la Berlin, cu această ocazie....şi a fost de bine!

Felicitări, Florin Şerban!

Politică de RATB

2010-02-20T15:47:00.001+02:00

Acum câteva zile eram într-un autobuz, mă gândeam aşa aiurea, când aud o femei răstindu-se: "Dă-te jos, hai, du-te să te speli". Mă concentrez asupra discuţiei în care, normal, s-au amestecat o groază de interlocutori: "Lasă-l, femeie, ce-ai cu el?" / "E nespălat, împuţit, să coboare" / "Lasă-l, doamnă, dă-te mai încolo, oricum nu se simte niciun miros" / "Du-te, doamnă, şi mergi cu taxiul dacă nu-ţi place în autobuz" / "Nu-mi place să merg cu toţi împuţiţii" etc.

După cum v-aţi dat seama, o femeie se luase de un aurolac, călătorii s-au împărţit, unii de partea femeii, alţii de partea aurolacului.

Faza cea mai tare acum vine: se trezeşte un nene să se bage şi el în seamă...."şi ce dacă e împuţit, doamnă, ce dacă e împuţit. Dar ţigancă împuţită? Cum este posibil ca un preşedinte să vorbească aşa? ţigancă împuţită, auzi la el...păi ăsta-i limbaj de preşedinte??? Păi ăsta trebuie împuşcat, domnule, trebuie împuşcat. Ce, lui îi convine să i se spun chioru'?".

Exact la asta mă gândeam şi eu: de ce nu se ascultă radio în autobuze??? Mai ascultam o muzică, ne mai relaxam şi mai lăsam politica pentru cei ce se pricep.

Ninge "ca-n poveşti".... de două luni!

2010-02-15T22:29:00.000+02:00

Cam atât vine, nu? Două luni! De când n-am mai avut noi o asemenea iarnă....cu atâta zăpadă. Să zicem săru'mâna că deh, e sezonul, aşa mai furi cu folos un weekend la munte, o bulgăreală....dar ce te faci că acum vine martie şi noi nu mai ieşim odată din cod - cod galben, portocaliu! M-a şi distrat o tanti de la Meteo acum câteva zile.....cică astea sunt primele semne de primăvară!

Aşa că aştept primăvara....şi mă chinui să ignor mormanele de zăpadă şi gheaţa de pe trotuare, ninsoarea matinală zilnică, băltoacele în care îmi termin încălţămintea de câte ori traversez strada.

aşa arată strada pe care locuiesc atunci când ninge.

aşa arată drumul spre casă, pe Dealul Negru

Şi atunci? Mai că-mi vine să îmbrăţişez ideea exprimată azi de cineva: "păi cu vremea asta, mai bine mă izolez în casă şi aştept să treacă iarna"!

Presa românească - o mlaştină

2010-01-30T20:02:00.000+02:00

Exact, o mlaştină cu multe bălării, o mlaştină care miroase urât... Nu vezi decât ce-i la suprafaţă, restul este tulbure.....şi împuţit. Te afunzi oricum, chiar dacă pasul făcut e corect sau nu. Nu prea ai de ce să te prinzi în mlaştina asta, căci o mână întinsă nu te trage, neapărat, la mal.

În mlaştină am intrat forţat, încă de anul trecut, când am început să nu ne mai primim salariile la timp. Unii, "mai puţin norocoşi", nu le-au mai primit deloc.

Au început zvonurile, cuvintele cheie erau: demisie, demitere, concediere, restructurare, criză. Au apărut primele concedieri în masă, scandalurile pentru neprimirea drepturilor salariale pe munca depusă, s-a ajuns la procese intentate de angajaţii daţi afară fără salarii compensatorii.

Au început restructurările, azi la o revistă, mâine la o televiziune.....la început câte 5, 10, s-a ajuns la o redacţie întreagă.

"Criza asta înseamnă declinul presei scrise", este pe buzele tuturor. Jurnalişti cu o vechime de peste 10 ani nu-şi mai găsesc locul în mlaştina asta. Ori începi un business pe cont propriu, gen o publicaţie online, ori te laşi naibii de presă. Nimeni, nu te mai alege după valoare, eşti un nume care, dacă valorezi prea mult, s-ar putea să rămâi pe afară. Cred că pentru cei tineri e mai bine, oricând e loc pentru voluntari, pentru cei "dornici să înveţe meserie".

Din câte se ştie până acum, "Gardianul", "Cotidianul", "Ziua", "Business Standard" şi-au schimbat traiectoria ori s-au oprit. Circulă zvonuri, confirmate mai mult sau mai puţin, că lucrurile nu stau bine nici la "Evenimentul zilei" sau "Jurnalul Naţional".

Restructurări s-au făcut cam în toate redacţiile de ştiri, scăderile de salarii au atins şi angajaţii caselor de producţie, care vând emisiuni televiziunilor şi care se presupune că "merg".

La mine, lucrurile au fost cam aşa, pe scurt: din vara trecută, salarii primite cu întârzieri; apoi am fost scoşi la vânzare; peste două luni, răsturnare de situaţie, n-am mai fost de dat, ci de păstrat, că suntem "rentabili"; promisiuni că totul va fi bine, apoi iar răsturnare de situaţie, s-au anunţat restructurări de 80%, de atâta rentabilitate.

Zarurile au fost aruncate, jocurile făcute, iar acum se cerne toată presa. Sunt curioasă cum va arăta mlaştina după asanare.

Ce-am trăit în ultimii 20 şi ceva de ani

2010-01-13T13:33:00.003+02:00

Mă gândeam într-o seară că am prins ceva evenimente importante în viaţa asta. Normal, la momentul respectiv nu le-am conştientizat, dar m-a apucat un sentiment de.....câtă vreme a trecut.

Mi-aduc aminte vag de cutremurul din 1986. Se pare că a fost ultimul din categoria cutremurelor puternice, cu o magnitudine de 7,1 pe scara Richter. Eram acasă, cu bunicii mei şi cu frate'meu care avea vreo 2 luni, ai mei erau duşi la o nuntă, după cum am aflat ulterior. Ei, îmi amintesc doar ca mamaie m-a trezit din somn, m-a îmbrăcat şi am coborât cu toţii în faţa blocului. Toţi vecinii se adunaseră, era curtea plină. Şi stăteam şi ne uitam în sus.....atât îmi amintesc, nu ştiu să se fi simţit vreo zgâlţâitură.

Peste 3 ani a venit Revoluţia. Ţin minte că taman în ziua în care cântam eu mai cu patos, în clasa I, "trei culori cunosc pe lume" şi ţintuiam cu privirea portretul tovarăşului, s-a pornit nebunia. Am ieşit de la ore, m-am dus acasă şi l-a găsit pe tataie uitându-se la televizor, la Ceauşescu încerca să-i liniştească pe cei care strigau de zor : "jos" sau ceva de genu'. Mi-a explicat tataie că oamenii nu-l mai vor pe Ceauşescu la putere. Ştiu că l-am întrebat: "şi e rău?". Mi-a spus: "nu ştiu".

În 1997, lumea a pierdut o prinţesă....Diana, prinţesă de Wales, a murit într-un accident de maşină pe 31 august. Am descoperit-o într-un articol dintr-o revistă, unde era catalogată drept cea mai elegantă femeie din lume. Pe mine m-a fascinat, o admiram mai ales pentru acţiunile ei umanitare. De aceea, atunci cândd a murit, mi s-a părut brusc, stupid, trist.

În 1999 a fost eclipsă totală de soare, vă amintiţi? ce s-au mai vândut ochelarii ăia cu rame de carton :)) Cel mai bine s-a văzut din Vâlcea. Aşadar, orăşelul meu a fost invadat de străini, care şi-au pus corturile peste tot. Ce-am făcut eu în memorabila zi de 11 august? M-am dus la ţară!!! Mama a ciulit bine urechile la aberaţii gen "vine sfârşitul lumii, ne ia gaia" şi ne-a dus la ţară!!! Acolo, în vârf de deal, cu ochelarii speciali pe nas, m-am uitat la eclipsă, departe de oraş, unde erau numa' bucăţele importate una şi una :)

Pe 11 septembrie 2001 ne-am cutremurat cu toţii când, peste ocean, turnurile gemene de la World Trade Center s-au prăbuşit, în urma unui atac terorist, iar sute de oameni au murit. Eram acasă în acea zi, mă pregăteam să ies în oraş. Pe toate canalele de televiziune se transmiteau imagini ale turnurilor în flăcări, se reluau secvenţele cu avionul care a intrat în ele..............iar eu nu mă mai dezmeticeam, aveam impresia că văd un film, transmis obsesiv de toate televiziunile. În câte filme am văzut noi turnurile gemene....în câte filme am văzut atentate......dar nimeni nu s-a gândit să facă un film în care turnurile să se prăbuşească în câteva minute, ca urmare a unui atac terorist, nu? În 2001, viaţa a bătut filmul.

25 iunie 2009 - a murit Michael Jackson, idolul adolescenţei mele, în urma unui stop cardio-respirator. Iar o moarte stupidă, neclară, pentru cel datorită căruia am descoperit muzica "din afară". Nu pot scrie la trecut, căci e nemuritor, iar fanii Michael Jackson cred că sunt de acord cu mine. mai multe despre Michael

Acestea sunt câteva evenimente care mi-au rămas vii în minte. Voi ce vă amintiţi?

LA MULŢI ANI!

2009-12-31T19:25:00.000+02:00

Dorinţa pentru 2010:

Îmi doresc să fim sănătoşi, să găsim ceea ce căutăm şi, poate, nu am găsit încă, să avem un an mult mai liniştit, mai profitabil şi...să fim fericiţi, să trăim în armonie cu cei din jur.

La mulţi ani!

Străinul fraierit de sărbători!

2009-12-29T20:59:00.000+02:00

Eram într-un magazin în mall, acum câteva seri, cumpăram un cadou pentru o prietenă. În faţa mea, la casă, o cucoană îmblănită, cu fiică'sa şi iubitul acesteia, bănuiesc. Cucoana umpluse câteva pungi cu haine, se pregătea să le plătească cu cardul. Vânzătoarea ia cardul, îl trece prin aparat şi-i comunică, vizibil iritată: "Cardul dumneavostră este expirat". "Cum???", se miră cucoana, "nu poate fi expirat". "Ba da!". "Dar am bani pe el, nu pot plăti?!!!", continuă cucoana, candidă toată. Vânzătoarea îi explică, logic, că degeaba are bani pe card, dacă este expirat nu poate fi folosit. "Hmmm, şi când a expirat???", se miră cucoana. "În noimebrie", îi spune vânzătoarea.

Offf, sărăcuţa, umbla cu cardul expirat de o lună şi ea habar n-avea. Prietenul fetei înţelege că ceva e în neregulă şi întreabă, în engleză, care-i faza. Prietena îi spune că mamiţa ei are cardul expirat şi nu poate plăti toate acele haine. Cucoana îl roagă, la fel de logic, să le ajute. Omul îi spune că n-are cash la el. "Nu-i nimic, mergem să scoatem", se înveseleşte cucoana. Omul îi spune că pe card n-are decât valută. Cucoana nu se lasă: "Nu-i nimic, găsim noi o bancă unde să scoţi banii şi să-i schimbi!". Nu ştiu cum s-o fi rezolvat problema, dar sunt sigură că băiatul nu le-a lăsat la greu!

În rest......a trecut Crăciunul frumos, cu vizite, cadouri, chefuri, ne adunăm puterile şi ne pregătim de Revelion, care va fi şi mai şi!

Vremea lui Cupidon

2009-12-16T17:11:00.001+02:00

Unii ar spune că timpul lui Cupidon e prin februarie, de Valentine; sau că nu contează vremea, ci sentimentele oamenilor..."their luv wishes"; sau că micuţul Cup e complet inutil :))

Eu cred că sarbătorile de iarnă sunt momentul perfect pentru Cupidon. Nu zic, primăvara renaşte natura, tropăie hormoneii ca după hibernare (!), vara e al naibii de romantic la mare, la soare, toamna puteţi culege recolta împreună :))...dar iarna are ceva aparte.

Păi ar fi Crăciunul, o dată. S-o petrece el în familie, cu părinţi, fraţi, bunici, pet-uri etc, dar parcă e altceva să ai un iubit/o iubită....primeşti mai multe cadouri, mai multă afecţiune....mda.

Şi ar mai fi Revelionul. Aici se schimbă treaba.....dacă de Crăciun mai merge, că nu eşti întrebat de prea multe ori "şi? nu ţi-ai găsit pe nimeni? tot singur/singură?" , de Revelion trebuie să rezişti eroic când, în jurul tău, iubăreţi mai vechi, mai noi, jubilează că deh, trec împreună în noul an!

Eee, de aceea Cupidon e noroc chior de sărbători! Eşti singur/ă? Dai pe brânci să faci şi tu cuplu de Revelion, că aşa dă bine, ai cu cine să te pupi sub vâsc, cu cine să faci piruete pe ringul de dans....Nu mai spun că, vorba aceea, cu cine te pupi la ora 00.00, acela ţi-i tovarăşul de joacă în noul an! Eşti cuplat dar nefericit? Tot acum e momentul să scapi de relaţia incomodă; dacă faci revizia şi ieşi pe minus, te cuplezi cu unul din cei singuri şi.....nu uita să te pupi cu el la ora 00.00! Eşti cuplat şi fericit? Cupidon e inutil în acest caz, dar stă pe aproape:))

Lăsând gluma la o parte, suntem mai sensibili şi mai vulnerabili de sărbători. E perioada când iertăm, dăruim, dăm uitării tot ce ne-a necăjit şi ne punem speranţe noi. Şi vrem să facem toate acestea având pe cineva alături.

Hai la shopping în New York !!!!

2009-12-15T22:32:00.005+02:00

Am primit un mail foarte mişto, foarte tare, foarte foarte, pe care nu-l pot ţine numai pentru mine, clar! Comentarii? la urmă, câte doriţi!!!

La New York s-a deschis un magazin unde femeile pot alege şi cumpăra un soţ.
La intrare sunt afişate regulile de funcţionare ale magazinului:

- Poţi vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ!

- Sunt 6 etaje şi caracteristicile bărbaţilor se îmbunătăţesc pe măsură ce urci la etajul superior.

- Poţi alege orice bărbat de la un etaj sau poţi urca la etajul următor.

- Nu te poţi întoarce la etajul inferior!

O femeie decide să viziteze magazinul pentru a găsi un bărbat care să îi ţină companie.
La etajul unu, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă!"
Femeia decide să meargă la etajul următor. La etajul al doilea, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă şi iubesc copiii!"
Femeia hotărăşte să urce la etajul următor. La etajul al treilea, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii şi sunt extrem de frumoşi!". "Wow" îşi spune femeia, însă hotărăşte să meargă la etajul următor.
La etajul al patrulea, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti şi ajută şi la treburile din casă!". "Incredibil!", exclamă femeia, "cu greu pot rezista!", însă decide să meargă la etajul următor.
La etajul cinci, pe uşă, este următorul afiş: "Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti şi ajută şi la treburile din casă şi sunt extrem de romantici!"

Femeia este tentată să rămână şi să aleagă un bărbat, însă până la urmă decide să urce la ultimul nivel. La etajul şase se află următorul afiş: "Eşti vizitatoarea cu nr. 31.456.012 a acestui etaj. Aici nu sunt bărbaţi, acest etaj există numai pentru a demonstra că este imposibil să satisfaci o femeie..."

Mulţumim pentru că aţi ales să vizitaţi magazinul nostru!

Vis a vis de acest magazin, s-a deschis unul asemănător, de unde bărbaţii îşi pot cumpăra o nevastă.

La primul etaj sunt femei care sunt înnebunite după sex.

La etajul doi sunt femei care sunt înnebunite după sex şi nu te bat la cap.

Etajele de la 3 la 6 nu au fost niciodată vizitate de bărbaţi!

Happy Shopping everyone!

Thank God it's Christmas!

2009-12-13T19:36:00.001+02:00

Aşa spuneau cei de la Queen şi aşa o să spunem şi noi, cât mai curând! Eu deja am început : "mulţumesc lui Dumnezeu că vine Crăciunul" şi continuarea ar fi...."ca să ne mai tragem sufletul, să uităm puţin de tot ce ne necăjeşte şi să mai şi zâmbim".

De vreo două zile am o poftă de zăpadă şi de colinde, de nu mai pot! Am înţeles de la meteorologi că va ninge cât mai curând, deci asta s-a rezolvat! De altfel, ieri am văzut primii fulgi.....anemici, ce-i drept, dar aşa sunt primii!
Colinde.....trăiască Radio-ul lui Moş Crăciun - are un playlist excepţional, uiţi de toate, te trezeşti cântând în timp ce munceşti, faci curat, găteşti sau visezi cu ochii deschişi!

Poate că tendinţa este să spui: "Ce Crăciun??? pe vremurile astea îţi mai arde de ceva? e criză, n-am bani, sunt vai de capul meu". Greşit! Necazuri, probleme, neîmpliniri vor fi mereu, nu toţi avem şansa unei vieţi mai mult decât decente! Dar nimeni nu ne poate lua magia Crăciunului petrecut cu familia, cu prietenii, mai ales în copilărie.

Şi chiar era magic....tremuram în fiecare Ajun, aşteptându-l pe Moş. Luminile se stingeau în casă, rămâneau aprinse doar cele din brad, iar colindele abia se auzeau pe fundal, când venea Moş Crăciun. Şi mă punea să-i spun o poezie, un colind, ce ştiam eu...şi apoi scotea cele mai frumoase cadouri din sac şi pleca.....iar eu rămâneam tremurând, într-un fel de transă....şi când mă dezmeticeam, fugeam la geam, să-i văd sania...."prea târziu, a plecat", îmi spuneau ai mei, de fiecare dată. Ăsta era regretul meu, an de an....că nu-i vedeam sania trasă de reni. Şi urma maratonul celor trei zile de Crăciun, în care ne colindam rudele, prietenii şi mâncam pe săturate sarmale, piftii şi cozonac...şi primeam o muţime de cadouri, normal!

Acum nu mai tremur, am crescut şi eu! Dar magia rămâne, undeva, în suflet. Şi reuniunile în familie, chiar dacă nu mai sunt aşa numeroase ca în trecut, tot se întâmplă. Şi tot găsesc cadouri sub brad, în dimineaţa Crăciunului, chiar dacă nu-l mai văd pe Moş.

Aşadar, să dăm o şansă Crăciunului să ne scoată din starea de "vai de capul meu", pe care oricum o vom avea şi în 2010! Cu ce să începem......cu o povestioară din copilărie? sau cu un colind? o cană cu ciocolată caldă sau vin fiert cu scorţişoară?

Vă recomand un cadou pufos!

2009-12-07T23:31:00.004+02:00

Am promis cuiva, în urmă cu câteva luni, că voi scrie despre "Robi", o asociaţie de protecţie a animalelor, dar n-am găsit momentul potrivit. Ori luna moşilor este perioada perfectă pentru a vă gândi la un căţeluş sau o pisicuţă pentru voi, pentru cineva drag...

Multe animăluţe de acolo au poveşti foarte triste, norocul lor a fost că le-au găsit oameni care le iubesc şi au grijă de ele. Dar e nevoie de mai mult decât atât, mai ales că oamenii aceia scot bani din buzunarul propriu pentru a avea grijă de ele.

"In locuinte, curti, santiere etc., multe dintre animale au fost lasate sa se inmulteasca si mai apoi puii acestora au ajuns abandonati prin parcuri, pe strazi, printre blocuri etc. De altfel, animale de toate varstele si rasele au fost si sunt abandonate doar pentru ca sunt suferinde sau pentru ca proprietarii s-au plictisit de ele. Asa cum nu putem trece nepasatori pe langa un animal aflat in suferinta, tot asa nu putem ignora acest abandon nestavilit de nicio lege, din proprietate privata pe domeniul public. Acordam acestei situatii o atentie deosebita, convinsi fiind ca prin controlul inmultirii animalelor de companie - caini si pisici - se va diminua aparitia de noi animale fara stapan si astfel numarul celor omorate la ecarisaj sau prin alte metode barbare va scadea vertiginos". - cam aşa început.... www.4animals.ro

Poveşti de viaţă II

2009-12-06T21:50:00.000+02:00

E timpul să revin cu un nou exemplu din viaţă! În urmă cu mulţi ani am cunoscut un cuplu aparent "bine închegat". El - un om de afaceri super de treabă, sociabil, care era îndrăgostit nebuneşte de ea, după câţiva ani de căsătorie şi un puşti la activ. Ea - o păpuşică frumoasă de pica, de asemenea de treabă. Erau aproape mereu împreună, el îi satisfăcea toate poftele iar ea...era frumoasă de pica. La un an după ce i-am cunoscut, au divorţat. Dar nu asta era ideea!

Până să se strice treaba, am asistat la o chestie super super faină. Eram într-o deplasare în Sighetu Marmaţiei, pentru câteva zile. Într-o dimineaţa m-am dus la tipă în cameră, să ne pregătim ca fetele, să mai vorbim de una de alta....şi a ciocănit cineva la uşă. Ne-am cam mirat noi, era destul de dimineaţă şi noi ne cazaserăm la un motel prin munţi pe acolo prin Sighet. Am deschis, era una din cameriste....cu un buchet mare mare de trandafiri roşii, pentru păpuşică. Wowww! Şi nicio carte de vizită....m-am mirat eu. Tipa mi-a explicat, însă, că sigur erau de la soţul ei, care e un romantic. Normal, eu eram pe spate. Imediat a sunat-o el, să vadă dacă îi plac florile. Eu tot aveam o problemă: cum au ajuns florile în Sighet??? zău că eram izolaţi pe acolo.

Păpuşica m-a lămurit, după ce a vorbit cu soţul ei, că acesta plecase cu afaceri în Monaco, dar îşi lăsase şoferul în România, care trebuia să-l urmeze în câteva zile. Aşa că el şi-a pus şoferul să treacă pe la motelul pierdut prin munţi şi să-i aducă soţiei trandafiri roşii!

Hmmm....cum vă sună?

Un Valentine "distrus"!

2009-12-06T21:48:00.004+02:00

Acum, că exit-poll-urile îl dau câştigător pe Geoană, mi-a venit ideea să scriu despre lucruri mult mai funny şi mai reale.

Aşadar, se întâmpla în 2001, eram în primul an de facultate. Stăteam în cămin, ca toată lumea şi eram vecină, pe modul, cu două nebune care trăiau o veritabilă "dragoste cu năbădăi"! Cât era ziua de lungă şi, de multe ori, noaptea, fiecare se certa, se alerga, se bătea sau se iubea cu prietenul. Erau incredibili, de multe ori auzeam numai bufnituri în perete, nu prea ştiai cum s-o iei!

Vine Valentine's Day... eu eram cu colegele de cameră într-un complex comercial, ca să-i zic aşa, când dăm cu ochii de unul dintre băieţi....abătut, căuta cadoul potrivit pentru iubita lui deosebită! Ne spune el că s-a gândit la un inel (fără nicio semnificaţie), îi urăm baftă! şi ne continuăm plimbarea. Peste vreo două ore, ne-am întors în cămin.

Pe hol, asta care trebuia să primească inelul urla, plângea, îşi smulgea părul din cap. "Numai atât merit eu, asta însemn eu pentru el? Nenorocituuuul!" - urla ea şi se perpelea. Ne-am apropiat aşa, cam cu frică de ea, să aflăm ce s-a întâmplat!. "Uite!", şi ne arată un inel modest, "uite ce am primit eu, atât merit eu, nemernicuuul", ne spune fata, printre sughiţuri. "Şi ţi-a mai dat ceva?", întrebăm noi. "Nişte trandafiri amărâţi, i-am aruncat", continuă urlătoarea.

Şocate, intrăm în modul, unde dăm cu ochii de nişte trandafiraşi micuţi, roz, aruncaţi la gunoi şi.....de cealaltă nebună, care de asemenea plângea în hohote, în timp ce smulgea dantela albă de pe marginea unei inimioare de pluş roşie! O întrebăm şi pe asta ce s-a întâmplat, era mai terminată, al ei nu reuşise să-i dea decât acea inimioară, pe care ea o considera detestabilă.

Am intrat în camera noastră şi ne-am pus pe râs......câtă demenţă!

Şi mă întreb eu: contează intenţia sau gestul sau valoarea sau...?

Vulcanii Noroioşi

2009-11-30T23:12:00.018+02:00

Azi am reuşit să evadez iar din Bucureşti, "oraşul fără cer", cum îi zic mai nou! Adică mereu vezi deasupra o pâclă, mai mult sau mai puţin luminoasă! Cum am ieşit din Bucureşti, am revăzut cerul senin, cu norişori albi răzleţi...cum se cuvine! Direcţia? Buzău - Berca - Vulcanii Noroioşi. Cu puţină vigilenţă, nu rataţi indicatoarele care vă duc la fix!

Nu am mai fost niciodată, aseară m-am hotărât, am căutat referinţe pe net şi pe hartă şi...la drum.
Ce pot să spun? Sunt extraordinari! Peisajul este foarte frumos şi e atâta linişte acolo....bine, am aterizat şi într-o zi de luni.

Sunt mai mulţi vulcani pe acolo...un fel de băltoace care boloborosesc într-una! Vreo trei sunt mai speciali, atracţia tuturor. Sunt mai mari decât ceilalţi, au cratere bine formate, bolborosesc şi se înfoaie pe acolo de mama focului, iar din ei se prelinge noroiul ("lava") care sapă şănţuleţe prin pământ. Cred că înainte au fost unii zdraveni, trebuie să mergeţi acolo să vedeţi ce-au lăsat în urmă!

Nororiul ăla nu ştiu dacă e tămăduitor ca cel de la Techirghiol, dar este foarte rece! Unul dintre vulcanii speciali este şi funny, pe deasupra,"râgâie"! Stai liniştit, faci poze, te chinui să-i prinzi când fac bulbuci mari şi hop, te trezeşti că "râgâie" (este cel de care m-am lipit eu în poză)!

Vulcanii Noroioşi sunt consideraţi rezervaţie naturală, aşa că, la intrare, se plăteşte o taxă modică de 4 lei...şi eu zic că se merită!

Tribut Freddie Mercury

2009-11-30T02:17:00.005+02:00

S-a întâmplat joi, la Hard Rock Cafe, dat fiind că pe 24 noiembrie s-au împlinit 18 ani de la moartea solistului trupei Queen, iar 1 Decembrie este Ziua Mondială Anti HIV.

A fost lume, a fost atmosferă, am ascultat coveruri mai mult sau mai puţin reuşite, a fost chiar o licitaţie cu portrete Freedie, realizate de persoane infectate cu HIV. Deşi nu mă aşteptam, s-au vândut toate tablourile, la preţuri de 3,5 - 5,5 sute de lei (milioane în lei vechi, da?)

Nu mi-a plăcut că m-am agitat pe acolo ca să obţin o masă, deşi aveam bilet luat cu două săptămâni înainte, dar nu făcusem rezervare! Am obţinut şi masa, că altfel nu rezistam în picioare până la ora 1 dimineaţa.

Evenimentul a fost deschis de Julie, fata Danei Săvuică, care s-a descurcat binişor. A urmat o trupă de pletoşi, tot la "binişor" îi încadrez. De senzaţie a fost Cristina, tipa de la (fosta) trupă Impact. Nu ştiu în ce stadiu e trupa, nu mi-a plăcut niciodată, dar fata asta are o voce extraordinară. Probabil de aceea Dan Helciug, următorul pe listă, a chemat-o să-l acompanieze. Ce pot să spun? Cristina a făcut totul, el a fost atât de slab... Spre final a cântat trupa Cortez care a ridicat lumea în picioare, pur şi simplu. A făcut atmosferă, aşa cum se cuvenea la un astfel de eveniment. La final a cântat şi Mandinga, o singură melodie, în stil latino...mai bine nu mai cânta!

Puţin din "acasă"

2009-11-30T00:31:00.020+02:00

Pe la începutul lunii am fugit într-un scurt concediu acasă, cu vremurile astea nu se ştie niciodată când se mai iveşte ocazia! Şi printr-un maraton de vizite, am reuşit să-mi strecor două ore în afara oraşului, pe lângă Călimăneşti (în drum spre Sibiu), la Mânăstirea Turnu. Atunci am realizat cât de dor mi-era de peisajul de "acasă".

Mânăstirea se află chiar la poalele Muntelui Cozia, de care mă leagă o amintire tragi-comică!

În urmă cu mulţi ani, când eram eu prin liceu, am fost cu ai mei şi cu nişte vecini pe munte. Am lăsat maşinile chiar în curte la mânăstire şi am urcat...6-7 ore, până sus, la releu. Peisajul de vis, (din păcate nu am eu poze scanate să pun acum), traseu accesibil, se merită, fie şi numai pentru o altă mânăstire, Stănişoara, aflată la mijlocul traseului, unde am mâncat cel mai bun orez cu bureţi iuţi (iamii).

Bun, am ajuns pe culme, ne-am tras în poze, parcă am făcut şi un grătar. Ideea e că la coborâre, eu şi frate'meu am luat-o înainte, ne simţeam sprinteni tare! Am lăsat părinţii şi vecinii în spate şi, din când în când, mai comunicam prin chiote, ca să fim siguri că suntem aproape unii de alţii. La un moment dat, am intrat într-un fel de pădurice întunecată, pe unde vedeam numai resturi de blană năpârlită şi urme de animale. Fascinaţi şi înspăimântaţi totodată, am uitat să mai chinuim, iar când am ieşit din pădurice, era prea târziu, nu ne-a mai răspuns nimeni. Ne-a fost frică să ne întorcem printre blănuri năpârlite, aşa că am ţinut-o tot înainte, până am dat de nişte case. Erau cel mult zece, păreau părăsite, nu era ţipenie de om.

Noi, din ce în ce mai speriaţi, nu ştiam cum să ne întoarcem. Ne-am tot învârtit pe acolo, până a apărut o femeie. Am întrebat-o cum să ajungem la Turnu, ne-a zis că-i departe tare, că numai un cioban ştie drumul şi ăla era dus cu oile aiurea. Aoleu, şi noi ce facem? Frate'meu a început să plângă, era micuţ, eu încercam să-l liniştesc şi să-l conving că nu ne-am rătăcit...decât puţin. Ne-am continuat drumul aiurea, schimbam traseul la fiecare marcaj (ulterior am aflat că exsită mai multe marcaje, fiecare cu semnificaţia lui), ne spuneam toate rugăciunile pe care le ştiam. La un moment dat mă gândeam să ne întoarcem la casele părăsite, să dormim acolo, dar ştiam că ai noştri ne vor căuta neîncetat, aşa că am mers mai departe. Pădure peste tot, nici nu se vedea bine lumina, ne era frică să nu ne prindă noaptea pe acolo, nu aveam la noi decât câteva haine. După ore şi ore de mers, am reuşit să dăm într-un luminiş. Fericiţi nevoie mare, am prins elan şi, la un moment dat, am auzit maşini. Uraaaaa! După puţin timp, am coborât într-o şosea. Habar n-aveam unde suntem, ne-au lămurit nişte oameni că suntem aproape de gara din Călimăneşti. Era aproape ora 19.00, deci mersesem 7 ore prin pădure. Am ajuns şi la gară, dar cum să luăm trenul, n-aveam niciun ban la noi. Al meu frate a început să se plângă la oameni, iar cineva ne-a dat bani de tren. În sfârşit, am luat trenul, am ajuns acasă.

Rămăsese să ne anunţăm părinţii, dar cum? Ori găseam pe cineva să mergem după ei ori....telefonul mobil (noi nu aveam încă, dar aveau vecinii noştri cu care plecasem în drumeţie). Am reuşit să facem rost de număr, am sunat, am anunţat că suntem bine.

După vreo două ore au ajuns şi părinţii, erau terminaţi, săracii. Ne-au povestit că au coborât liniştiţi, chiar dacă nu mai luasem legătura, în ideea că ne vor găsi la Mânăstirea Stănişoara. Acolo i-au întrebat pe călugări de noi, nu ne văzuseră. I-au pus să bată clopotele, ca să auzim ceva, şi să se roage pentru noi. Ulterior am aflat că noi coborâsem pe partea cealaltă a versantului, de aceea nu auziserăm nimic. Disperarea i-a cuprins când au ajuns la poalele muntelui, la Mânăstirea Turnu, şi nu ne-au găsit. Mama a început să plângă, tata a plecat iar să ne caute. Erau speriaţi şi la gândul că am fi putut să cădem în vreo galerie, ceva, eu fiind înnebunită după peşteri. Şi călugării de aici au tras clopotele, s-au rugat pentru noi, vecinii au anunţat salvamontiştii, toată lumea era în alertă.

Urmările? Eu am avut băşici în talpă şi coşmaruri cu păduri o săptămână, tata dureri de spate, mama un super herpes pe bază de stres.

Să se vadă, dar cât???

2009-11-21T23:39:00.003+02:00

Ştiţi ce nu înţeleg? Noi, românii, suntem cam pudici, de felul nostru. Nu facem diverse lucruri deoarece nu avem tupeu, ne e ruşine şi aşa mai departe. Nu ne prea expunem fizic, ca să zic aşa (aici nu se includ pitzi!)

Aşadar, nu înţeleg de unde expunerea totală la saloane şi săli de fitness! Vreau să mă duc să mă tund, să mă vopsesc, să mă coafez şi mă vede orice gură-cască, că e musai să fiu văzută cu staniolul în păr! Pe bune, aţi văzut câte saloane au geam de sus până jos, parcă ai fi în vitrină, expus, numai bun de savurat de către toată lumea! Că sunt în mall-uri sau la parterul blocului, poţi să te aşezi frumuşel pe o bancă, vizavi de saloane, şi să priveşti. Unele sunt genial construite, au oglinda pusă exact spre geam, aşa încât persoana dornică de schimbare pare că se uită fix la tine. Nu-i fain?!!!

Aceeaşi modă şi la sălile de fitness! Te duci să te întinzi, să vezi cât eşti de elastic şi mobil, să transpiri acolo! Eee, dar cum poţi face asta când vitrina-i vitrină şi ştii că oricine se poate uita la tine, pur şi simplu. Sau să îşi ia popcorn şi să se uite la tine. Sau să savureze un hamburger cu ketchup şi maioneză sau o bucată sănătoasă de pizzy "cu de toate" sau o super prăji........în timp ce tu îţi dai duhul pe o bicicletă sau pe o saltea, făcând...abdomene! Cât de tare ar fi!!! Şi între voi, doar geamul....omul te priveşte zâmbind, tu rişti să te îneci în propriile bale :))))

Reclamă tare de tot!

2009-11-21T22:46:00.003+02:00

Am primit un mail acum două zile, intitulat "Maria Denisa? Ceva intre noi s-a rupt", de la eJobs. L-am deschis imediat, deşi, de obicei, ignor mail-urile lor, că nu-mi fac "lipeala" cu niciun job mişto! M-am gândit "e clar, să vezi că ăştia îmi dezactivează contul, dacă n-am mai aplicat la nimic, dacă n-am mai actualizat CV-ul...".

Şi am început să citesc.

"Dragă Maria Denisa,

Am tot sperat şi am aşteptat dar nu mai pot să tac: am ceva de zis. Ţi-am fost mereu alături. M-am străduit să fiu flexibil. Te-am susţinut cum am putut mai bine. Dar vezi tu ...

De la un timp, parcă ceva între noi... s-a rupt"

Hmmm, eram din ce în ce mai confuză, nu mai înţelegeam nimic. Citesc în continuare.

"Ma simt descurajat. Si fara forta cand vad cazand noi si noi fire de par. Te rog sa faci ceva. Acum ai parul destul de lung. Sunt incantat! Dar sa tratam problema serios! Uite... s-a intamplat ca zilele trecute sa ma odihnesc putin pe pat, cand m-am trezit pe cap cu o revista. M-a prins destul de tare un articol despre Vichy - Dercos Aminexil® Combleur. Presiunea m-a facut sa invat cateva randuri pe dinafara si acum mai mult citez: o combinatie de Aminexil si Pro-Keratine in primul spray tratament anticadere si antirupere par. Functioneaza si preventiv, si ca tratament: caderea parului e franata si firul e mai rezistent. cum, ca ti-am spus ce strangere aveam, m-am relaxat. Depinde doar de tine. Eu o sa ma culc putin pe noptiera, dar discuta tu cu medicul dermatolog pe www aminexil ro

... el stie mai bine".

Şi la final, magnifica semnătură....

"Al tău mereu loial,
Elasticul de păr".

Cât de tare!!!

Ce mă enervează?

2009-11-13T01:42:00.005+02:00

Vânzătoarele din unele magazine cu haine sau accesorii, de exemplu, care nu fac altceva decât să mă agaseze.

Recunosc, prefer să intru în magazin fără să am vreun contact cu vânzătoarea, decât dacă am nevoie de ajutor şi am chef să i-l cer. În rest, nu simt nevoia să o salut când intru sau când ies din magazin, să fac conversaţie etc. Plus că am obiceiul să stau să mă uit aiurea, la orice obiect, fără să îmi trebuiască, fără să am intenţia să-l cumpăr, e doar un mod de-al meu de a mă relaxa.

Ei bine, când intru într-un magazin, trebuie să răspund la salut. În regulă, nu mor din asta. Dar urmează tortura! Nu apuc să mă uit la ceva că hop, apare una din vânzătoare: "vă pot ajuta cu ceva?", aud fie dinspre umărul stâng, fie dinspre cel drept. Îmi fabric urgent un zâmbet şi invariabilul răspuns: "nu, mulţumesc. dacă e ceva, vă anunţ eu". Încerc să-mi reiau obiceiul de a mă holba, dar cine mai poate???? Îi văd umbra deplasându-se odată cu mine! Mă urmăreşte, frate! Fac un pas, face şi ea, stau, stă şi ea. Asta jur că nu voi înţelege niciodată. Cum naiba să se plimbe după mine prin magazin??? Şi nu e faza că i-ar fi teamă că fur ceva, doar au naibii sisteme de supraveghere, bodyguarzi etc. În fine. Partea nasoală e că nu îţi mai permiţi să te uiţi în voie, trebuie să te comporţi ca şi cum şti exact ce cauţi. La cea mai mică ezitare, o auzi iar cu vocea aia mieroasă şi insuportabilă: "căutaţi ceva anume? vreţi să vă ajut?". Măi, dacă n-aş deosebi culorile, poate aş înţelege. Dacă aş vrea să găsesc o stradă, aş înţelege. Dacă aş vrea să aleg o prăjitură fără să o gust, aş înţelege. Dar frate, mă uit la nişte haine sau la nişte bijuterii, lasă-mă să aleg ce-mi place, să caut eu, că nu's retard.

A, bine, ar fi o explicaţie dacă nu cauţi pentru tine. Oricum nu scapi de întrebarea: "căutaţi pentru dumneavoastră sau pentru cineva anume?". Slabe şanse să apuci să te uiţi la ceva fără să-i dai raportul, slabe! Sper că abordările astea nu le învaţă la un training specializat, ci la nişte pregătiri cretine.

Bun, ai lămurit-o că te uiţi pentru tine sau pentru cineva şi parcă te mai slăbeşte din ochi. În cazul în care ai rezistat eroic fără să ieşi din magazin de cum ai intrat şi fără să-i dai una, ajungi la casă. Acolo, alta dornică de conversaţie, te întreabă "rămâne atât?" sau "numai atât?". Uneori îmi vine să le spun că da, care-i problema, trebuie să iau mai mult? Ar trebui să-mi fie ruşine cu cât am luat? Mă mulţumesc cu puţin, care ar fi ideea, după mintea lor??? Dar fabric iar zâmbetul ăla şi spun : "atât, mulţumesc". Aia nu se lasă uşor: "nu vreţi să asortaţi la cerceii aceştia o brăţară? sau un colier? avem şi broşe, aţi văzut, vreţi să probaţi?" / "nu vreţi să asortaţi la această bluză sacoul x, cămaşa z? avem reduceri, aţi văzut? ". În sinea mea urlu: "NUUUU, NU VREAU.............(că dacă voiam îmi luam, nu aşteptam să-mi spui tu, în ********************)".

Na că mă enervez numai când scriu despre asta.

Cum deja ştie pentru cine cumperi, continuă cu "avem punguţe de cadouri, doriţi una? vă costă atât". Îi spui că nu/ da, după caz şi ai scăpat.

Doar după ce saluţi când ieşi din magazin şi mulţumeşti pentru că ţi-a urat "să le poarte/ sa le porţi sănătos".